Acest articol este rezultatul unei cercetări lungi, dar plină de sincope, despre practica operațiilor estetice, începută în 2009, când m-am întors din Coreea de Sud cu multe întrebări, o experiență surprinzătoare a alterității, dar și cu o temă de disertație care aborda normalizarea corpului femeilor coreene către un standard strict de frumusețe. Dacă inițial m-am concentrat pe spațiul sud-coreean, din 2015, în cadrul doctoratului, m-am aplecat asupra acestor practici în rândul femeilor din România.
La o privire rapidă prin postările de pe Instagram ale unuia dintre cei mai cunoscuți chirurgi plasticieni din România, printre poze cu vedete care au beneficiat de serviciile lui, imagini din sala de operație sau vacanțe exotice cu familia, regăsim o categorie aparte de postări: meme despre femei și operații estetice. Prin imagini fetișizate ale sânilor și glume a căror calitate nu o discutăm aici, se conturează un conținut puternic marcat de stereotipuri de gen sau chiar de patologizări ale corpului femeilor. În același timp însă, chirurgul își declară credo-ul profesional: “Jobul meu nu este să fac femei frumoase, ci femei fericite”[1]. Am ales acest exemplu pentru că sintetizează modul în care “privirea chirurgicală” reproduce stereotipuri de gen și arată cum discursul medical este marcat de imperativul dezvoltării personale a femeilor, acesta devenind un important repertoriu de legitimare, nu doar pentru paciente, ci și pentru chirurgi. Faptul că operațiile estetice sunt puternic determinate de gen poate fi observat și în statisticile care arată că, din totalul operațiilor realizate la nivel global, procentul femeilor rămâne constant la aproximativ 85%[2].
În lucrările lor de schițare a istoriei sociale a operațiilor estetice, cercetători precum Sander Gilman (1998, 1999) și Elizabeth Haiken (1997) au abordat și practicile de legitimare ale chirurgilor esteticieni în cursul consolidării acestei specialități medicale începând cu finalul secolului XIX în Statele Unite și Europa de Vest. Cei doi au arătat cum, până la răspândirea influenței psihologiei, doctorii care realizau intervenții asupra corpurilor sănătoase, inclusiv intervenții care ar fi considerate acum reparatorii sau reconstructive, au fost acuzați de șarlatanie, de încălcare a jurământului lui Hippocrate, sau de satisfacere a vanității pacienților. Este interesant de observat în această perioadă de început că operațiile estetice se realizau asupra unor grupuri diverse de indivizi, de la bolnavi de sifilis, ale căror fețe purtau stigmatul unei boli “imorale”, la evrei sau imigranți italieni, care au încercat să își modifice corpul pentru a estompa trăsături fizice distinctive, care îi împiedicau să fie “invizibili”, să devină parte a culturii dominante sau a majorității. Gilman (1999) a pus la baza motivației pacienților conceptul de passing. Este dificilă o traducere fidelă a termenului, însă îl putem înțelege ca dorința de a trece neobservați, de a fi ca ceilalți și de șterge ceea ce este (sau credem că este) văzut ca diferit, ce ne face vizibili ca parte dintr-o categorie percepută negativ sau ca un stereotip, fie că este unul estetic sau rasial. Multe decenii după, ideologia rasială nu încetează să influențeze practica transformării corporale pe cale chirurgicală. Printre mulți alții, Eugenia Kaw (1993) a explorat medicalizarea trăsăturilor rasiale într-o cercetare realizată în anii 1990 asupra acestui fenomen în rândul femeilor americane de origine asiatică. Rezultatele cercetării sale au indicat că, prin autoritatea raționalității științifice, sistemul medical promovează eficient stereotipuri rasiale și de gen, care sunt internalizate de femeile de origine asiatică și reproduse cu succes în dinamica societății de consum.
Revenind însă la provocările cu care s-au confruntat practicienii care realizau astfel de intervenții, aceștia au avut de luptat cu respingerea legitimității operațiilor atât din exterior, dar și din interior, din cauza unor persoane fără pregătire medicală, impostori sau șarlatani care le afectau reputația. Este important de notat că putem vorbi de o profesionalizare a acestei specialități abia după al Doilea Război Mondial. La sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, pregătirea profesională a practicienilor era greu de verificat, asociații profesionale care să garanteze statutul membrilor și să lucreze activ pentru consolidarea profesiei apărând abia în 1921, cu American Association of Plastic Surgeons (Haiken 1997). Al Doilea Război Mondial a adus un plus de legitimitate prin contribuția chirurgilor la repararea corpurilor mutilate de război ale soldaților și datorită îmbunătățirii semnificative a abilităților lor medicale pe câmpul de luptă (Haiken 1997; Gilman 1999, 1998). Pe lângă dezvoltarea industriei frumuseții și a societății de consum, Haiken și Gilman susțin că marea transformare care a deschis drumul dezvoltării chirurgiei estetice către fenomenul global de astăzi este răspândirea influenței psihologiei și integrarea tropilor săi în limbajul comun. În perioada interbelică, chirurgii esteticieni se confruntau în continuare cu o criză de legitimitate, însă au găsit un puternic aliat în noul concept al “complexului de inferioritate” împrumutat de la Alfred Adler (Haiken 1997; Gilman 1999). Dacă operațiile estetice vin să vindece suferințe de natură psihologică, atunci ele sunt la fel de justificate precum cele care vindecă suferințe fizice. Ieșind în afara subiectului operațiilor estetice, Nikolas Rose (1996) a adus o contribuție importantă în a arăta cum științele psi au transformat individul în democrațiile liberale prin accentuarea responsabilității individuale și a imperativului (sau chiar a obligației) “alegerii libere”, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în Europa de Vest și America de Nord.
Am detaliat aceste aspecte de istorie socială deoarece ele informează conceptul de dezvoltare personală întrupată[3] (embodied self development) care stă la baza practicii contemporane a chirurgiei estetice. Prin acesta înțelegem ansamblul de acțiuni justificate de scopul îmbunătățirii constante a sinelui, care depășesc însă sfera pur psihologică și ajung să implice și transformarea corpului, de la intervenții zilnice, temporare, la unele permanente și invazive, precum operațiile estetice. Mai mult, în cercetarea mea, am fost uimită să observ cât de persistente sunt în timp și spațiu anumite provocări cu care s-au confruntat pacientele și chirurgii în justificarea operațiilor. În cadrul unei întâlniri a Asociației Chirurgilor Plasticieni din România la care am participat în 2016, un chirurg și-a exprimat frustrarea față de alți colegi cu practici contestabile, care, pentru profit, le strică imaginea și, din cauza cărora, riscă să fie cunoscuți ca “doctori care pun țâțe”. Chirurgul a mai adăugat că “doctorii trebuie să fie educatori, altfel vom intra în colimatorul opiniei publice sau vom face operații inestetice”. Frustrările acestui chirurg român sunt uimitor de similare cu cele ale colegilor americani de acum mai mult de 100 de ani.
Vizibile prin privirea celorlalți
Nu poți să fii ignorant să zici, cum zic toți ceilalți, că nu-mi păsa de ce cred ceilalți, că am făcut-o pentru mine. Păi chiar dacă nu spun ceilalți, tu te raportezi la ceilalți. Aici vine problema. Chiar dacă ești super puternic ca persoană și nu contează ce spun ceilalți, contează cum te percepi tu. Dar tu te percepi în realitate nu cu tine, ci cu ceilalți (…). Vine tot din prejudecățile imprimate de societate și anume că sunt alte calități care predomină. Uite, vezi, de aici vine. Și societatea ne critică în dublu standard. Femeia dacă e frumoasă, e frumoasă; dacă e deșteaptă și nu e frumoasă, tot nu-i bine. Dar bărbatul e cel care trebuie să fie descurcăreț, care trebuie să fie nu știu cum, dar nu neapărat frumos. Nu vine în discuție la bărbați chestia asta cu frumusețea, e ușor tabu (Raluca, manager într-o multinațională, 37 de ani).
Pe canale de Youtube, conturi de Instagram, în bloguri, la emisiuni TV sau pe grupuri dedicate implanturilor mamare, numeroase vedete, influenceri și femei necunoscute își povestesc experiențele lor de transformare chirurgicală. Operațiile estetice par a fi cu adevărat “domesticite”, dacă folosim termenul introdus de Sue Tait (2007) pentru a descrie contribuția esențială pe care produsele culturale TV au adus-o la popularizarea operațiilor, prezentându-le printr-o lentilă post-feministă ca o metodă de eliminare a suferinței și o cale spre fericire și empowerment. Cu toate acestea, așa cum observa și Debra Gimlin (2012), practica nu este atât de normalizată încât să nu mai necesite justificări, diferența este că s-au schimbat repertoriile evaluative și că acestea sunt astăzi, mai degrabă, concentrate pe motivul dezvoltării unui ”sine mai bun”. Mai mult, reacțiile la cazul violenței domestice prin care a trecut Bianca Drăgușanu[4], una dintre vedetele recunoscute pentru amploarea transformării sale chirurgicale, arătă că femeile care se supun acestor operații încă sunt puternic stigmatizate. Numeroase voci au cauționat atunci gestul agresorului ei prin numărul mare de operații estetice: pentru o femeie atât de preocupată de cum arată, interesată să atragă bărbați prin orice mijloace, inclusiv transformarea corpului prin operații invazive, violența fizică poate fi justificată.
Deși tropii alegerii libere, precum “am făcut-o doar pentru mine” sau “acum am mai multă încredere în mine”, pot fi regăsiți în multe povești ale femeilor pe care le-am intervievat, acestea conțin însă și amintiri despre “privirea celorlalți” (the gaze of others). De la jignirile colegilor de clasă, ale unor străini pe stradă, la recomandările bine intenționate ale prietenilor, sau chiar sfatul plin de autoritate al chirurgilor, multe dintre povești includ instanțe în care “privirea celorlalți”, uneori “privirea chirurgicală”, le-a modelat, deși conștient și în unele cazuri critic, opțiunea pentru operații estetice. Nevoia de a deveni mai bune, de a căpăta mai multă încredere în sine, a fost un puternic motiv de justificare pentru femeile intervievate. Însă poveștile lor au fost traversate și de experiențe puternic întrupate. În special femeile care au trecut prin suferință și bullying din cauza unui defect “vizibil” sau ale căror corpuri au fost patologizate, au experimentat instanțe de dyspariții, în care prefixul dys este cheia înțelegerii experienței lor. Dyspariția în sensul folosit de Drew Leder (1990) se referă la momente în care corpul nu dispare, ci dimpotrivă apare în prim plan, însă într-un mod disfuncțional. Potrivit lui Leder, când internalizăm “privirea celorlalți”, corpul este scos din starea latentă prin suferință sau durere și devine vizibil. Astfel, multe dintre femei și-au normalizat corpul nu pentru a deveni mai frumoase, ci pentru a deveni invizibile, pentru a nu ieși în evidență într-un mod negativ. În acest sens, conceptul fenomenologic de dyspariție are implicații similare cu cel de passing al lui Gilman (1998, 1999).
Paciente-consumatoare informate într-o piață în privatizare
Interviurile pe care le-am realizat cu femei care au trecut prin operații estetice au pus în lumină o serie de de contradicții care arată cum experiența lor subiectivă este profund modelată de procese structurale mai ample. După căderea regimului socialist, practicile estetice, până atunci foarte rare, au intrat într-un proces puternic și constant de privatizare și de multiplicare. În anii 1990 au început să se înființeze primele clinici care ofereau astfel de servicii, însă piața era caracterizată de limitări materiale, lipsa furnizorilor[5], a specialiștilor etc. Deși operațiile estetice nu au fost niciodată acoperite de sistemul public de asigurări medicale, până în 2014 acestea puteau fi realizate în spitalele de stat într-o zonă gri în care pacienții plăteau informal materialele și un onorariu personalului medical. Practica s-a oprit odată cu ancheta de la Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, când mai mulți doctori au fost acuzați de completarea foilor oficiale cu diagnostice false și de evaziune fiscală[6]. Din acel moment operațiile estetice s-au mutat exclusiv în clinicile și spitalele private, din ce în ce mai numeroase. Alte state, precum UK sau Olanda, care permiteau anumite intervenții estetice în cadrul sistemului public, sub presiuni neoliberale, au cunoscut un trend similar de privatizare. Pe acest fond de puternică privatizare a industriei estetice, femeile din România s-au angajat în aceste practici ca paciente-consumatoare informate. Acest statut le-a conturat experiențele subiective ale transformării corporale și le-a modelat repertoriile de legitimitate.
În procesul de transformare în paciente-consumatoare, acestea depășesc rolul tradițional pasiv care le subordonează autorității chirurgului. Aceasta vine cu o scădere a autorității chirurgului care poate fi observată în transferul de expertiză (nevoia de documentare înainte de operație) și responsabilitate către pacient (consimțământul informat), precum și în instanțele de negociere ale transformării chirurgicale. Asumarea responsabilității individuale pentru intervenția chirurgicală a fost vizibilă la unele dintre femeile intervievate, care a condiționat chiar succesul operației de calitatea procesului de pregătire. Mai mult, pentru majoritatea, acest proces a fost unul de durată, una dintre paciente recunoscând că s-a documentat și pregătit timp de șase ani pentru operație. Deși din această poziție de paciente-consumatoare informate femeile pot fi empowered prin posibilitatea de a alege dintre mai mulți chirurgi, de a se informa pe cont propriu, de dobândi cunoaștere medicală, aceasta este o dinamică contradictorie, deoarece relația dintre cei doi actori este în continuare permeată de “privirea chirurgicală”, relații patriarhale și categorii tradiționale de feminitate. O pacientă care a mers la un consult pentru o rinoplastie a fost întrebată de chirurg dacă nu vrea și augmentare mamară pentru că “toate fetele vor”. De asemenea, chirurgii pot chiar ei declanșa experiențe de dyspariție. O altă pacientă, ea însăși doctoriță, care a vizitat mai mulți chirurgi pentru o rinoplastie, a povestit cum aceștia i-au recomandat repararea altor “defecte” până atunci neobservate: “Mă întrebase: “Dar buze nu vrei?” După ce am plecat prima dată de la el începusem să cred. Ăsta mi-a zis de buze, ailaltă de ochi. What the fuck! Ce naiba? Natura asta n-a fost cu nimic darnică cu mine?” (Diana, doctor, 32 de ani).
Distanțare și solidaritate față de “celelalte”
A stabili dacă sunt sau nu majoritare cazurile unor astfel de chirurgi nu este scopul cercetării. Ce este important este că și aceștia, dar și cei care ghidează pacientele către modificări corporale informate se legitimează din repertorii comune: autoritatea dată de expertiza lor medicală, faptul că răspund nevoilor unor pacienți-consumatori informați din poziția de furnizori privați de servicii medicale și că operează pentru binele psihologic al pacienților. Mai mult chiar, printr-un alt repertoriu de legitimitate, cel de creare a “celuilalt chirurgical”, aceștia se distanțează moral de colegii lor care realizează intervenții discutabile, doar pentru profit.
Pe lângă alte teme care se regăsesc în poveștile femeilor (“am făcut-o doar pentru mine”, operația este doar o altă procedură cosmetică, sau a contribuit la revelarea “sinelui autentic”), cel al “celuilalt chirurgical” se regăsește des. Debra Gimlin (2010) susține că acest concept are scopul distanțării de aspectele problematice ale practicii și că este crucial integrării culturale și normalizării operațiilor. În această categorie sunt incluse femeile despre care se fac o serie de asumpții: că își fac operații estetice fără să ia în serios riscurile, sunt motivate mai mult de vanitate decât de nevoie, au așteptări nerezonabile în privința rezultatului sau sunt preocupate excesiv de propria înfățișare (Gimlin 2010). Am regăsit aceste evaluări la câteva dintre femeile intervievate care le defineau pe “celelalte” ca “pițipoance”, “neveste de fotbalist” sau femei care au exagerat cu numărul sau rezultatul operațiilor. Deși contradictorie, de-legitimarea altor femei cu practici de auto-disciplinare similare poate fi pusă pe seama internalizării normelor patriarhale. În mai multe mărturii însă se observă puternice poziționări critice ale femeilor față de presiunile cu care se confruntă, precum și instanțe de solidaritate cu alte femei care au trecut prin operații estetice. Prin recomandări, sfaturi, avertizări față de anumiți chirurgi, acestea împărtășesc experiențele lor altor femei aflate la începutul transformării chirurgicale. Prin aceste schimburi și deconstrucția discursurilor care legitimează operațiile estetice, pot fi transmise și posibile traiectorii de rezistență față de normalizarea chirurgicală a corpului, chiar dacă sunt reflecții post-chirurgicale, precum cele pe care le-a împărtășit Raluca despre povestea ei.
Bibliografie
Gilman, S. (1998). Creating beauty to cure the soul. Race and psychology in the shaping of aesthetic surgery. Durham, London: Duke University Press.
Gilman, S. (1999). Making the Body Beautiful: A Cultural History of Aesthetic Surgery. Princeton, NJ: Princeton University Press.
Gimlin, D. (2010). “Imagining the Other in Cosmetic Surgery.” Body & Society 16(4): 57–76.
Gimlin, D. (2012). Cosmetic Surgery Narratives. A Cross-Cultural Analysis of Women’s Accounts. London: Palgrave MacMillan.
Haiken, E. (1997). Venus Envy: A History of Cosmetic Surgery. Baltimore: Johns Hopkins University Press.
Kaw, E. (1993). “Medicalization of Racial Features: Asian American Women and Cosmetic Surgery.” Medical Anthropological Quarterly 7 (1): 74-89.
Leder, D. (1990). The Absent Body. London: University of Chicago Press.
Rose, N. (1996). Inventing Our Selves: Psychology, Power and Personhood. Cambridge and New York: Cambridge University Press.
Tait, S. (2007). “Television And The Domestication Of Cosmetic Surgery.” In Feminist Media Studies 7 (2): 19-135.
[1] https://www.instagram.com/p/B5FiM61luA9/?utm_medium=copy_link Accesat iulie 2020.
[2] https://www.isaps.org/wp-content/uploads/2021/12/2020-Press-release-final.pdf Accesat iulie 2022.
[3] Pentru subiectul practicilor de dezvoltare personală, recomand cercetarea Elenei Trifan. Pornind de la accentul pus de aceasta pe “partea imaterială a realității, prin gânduri și valori ca unice soluții pentru schimbare”, conceptul de dezvoltare personală întrupată ne poate arăta cum imperativul dezvoltării personale s-a inflitrat mai puternic în societatea contemporană și a ajuns să înglobeze și practici de transformare corporală invazivă precum operațiile estetice.
[4] https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/bianca-dragusanu-a-recunoscut-ca-a-fost-batuta-de-alex-bodi-2616057 Accesat iulie 2022.
[5] https://adevarul.ro/sanatate/medicina/elena-marincea-chirurg-plastician-In-1990-trimiteau-implanturile-posta-1_50bd3f6d7c42d5a663c90e5e/index.html Accesat mai 2017. Doctor Elena Marincea povestește despre cum a trebuit să primească implanturi mamare prin Poștă în anii 1990.
[6] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-17126917-stenograme-dosarul-operatiilor-estetice-cum-falsificau-diagnosticele-spitalul-arsi-din-bucuresti.htm Accesat septembrie 2020.
