Despre memorie şi rememorare: aromânii şi cântece lor. Nu în ultimul rând, despre antropologi.

de CORINA IOSIF

Abstract

Textul de faţă coreleză două teme: procesul de elaborare a unui subiect de cercetare antropologică şi câteva aspecte ce au caracterizat, imediat după 1990, formarea în antropologie a generaţiei de la începuturile intrării disciplinei în mediile universitare româneşti. Iniţierea, în acea perioadă, a unui studiu a de caz, cel al aromânilor din România, îmi permite astăzi o privire retrospectivă nu doar asupra formării mele în antropologie ci, implicit, asupra felului în care s-a formulat treptat obiectul tezei mele de doctorat: construirea identităţii etnice a aromânilor. Una dintre temele abordate în cercetarea începută acum mai bine de 20 de ani, cea a memoriei colective a devenit, acum, calea de acces către privirea retrospectivă despre care vorbeam mai sus. Prezentarea cântecelor făcute la comandă ca domeniu al memoriei colective este folosită în acest text ca mijloc şi unealtă, în acelaşi timp, pentru o exemplificare empirică a unui proces formativ: ucenicia de antropolog.

Podcast Sfertul Academic

Corina Iosif

Autoare

Corina Iosif este cercetătoare la Muzeul Naţional al Ţăranului, Bucureşti. A obţinut titlul de doctor în etnologie/antropologie în 2007, la EHESS, Paris, şi abilitarea în sociologie la SNSPA, Bucureşti, în 2016. Din 1993 este membră a International Council for Traditional Music (ICTM) Study Group on Ethnochoreology, din 2004 este cercetător asociat al Centrului de Istorie a Imaginarului, Departamentul de istorie antică, arheologie şi istoria artei, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti iar din 2019 cercetător asociat al laboratorului Pluralité des Langues et des Identités: Didactique – Acquisition – Médiations, Institut national des langues et civilisations orientales (PLIDAM -INALCO), Paris. Cărţi de autor: 2021, L’entreprise de la parenté. Réseaux d’échanges entre les Aroumains de Constanţa (deuxième édition, revue et corrigée) L’Harmattan, Budapest, Paris; 2014, Megleno-Românii din Cerna. Repertoriul muzical şi de dans comunitar între practică socială şi politici identitare, Ed. Univ. „A.I. Cuza”, Iaşi,; 2005, Hora satului din Certeze. O descriere etnografică, ed. EFES, Cluj.

Ciprian Mureșan

Ilustrator

Ciprian Mureșan trăiește și lucrează Cluj. Din 2005 este editor al revistei IDEA art + society. În 2009 a reprezentat România la cea de-a 53-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia. Expoziții personale (selecție): L’atelier sans fin, Galerie de l’Atelier Brancusi, Centre Pompidou, Paris (2019, cu Șerban Savu); Ways To Tie Your Shoes, Convent Art Space, Ghent (2017), Your Survival is Guaranteed by Treaty, Ludwig Museum, Budapesta (2015); Stage and Twist, Project space, Tate Modern, Londra (2012, cu Anna Molska); Recycled Playground, FRAC Champagne-Ardenne, Reims (2011), Contemporary Art Center, Geneva (2012), Contemporary Art Gallery, Vancouver (2013). Expoziții de grup (selecție): Viva Arte Viva, 57 La Biennale di Venezia, Veneția (2017); Allegory of the Cave Painting, Extracity Kunsthalle, Museum Middelheim, Antwerp (2014); Six Lines of Flight: Shifting Geographies in Contemporary Art, Museum of Modern Art, San Francisco (2012); Les Promesses du passé, Centre Pompidou, Paris (2010); The Generational: Younger than Jesus, New Museum, New York (2009). O parte din lucrările sale pot fi văzute aici

 

Katia Pascariu

Actriță

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

Câteva cuvinte despre antropologii români ai anilor 90, pentru a schiţa un context

 

Antropologia, într-o ţară ca România, aproape că nu are istorie. Ȋn anii 90 doar puţini intelectuali erau deja iniţiaţi în acestă disciplină şi pe cont propriu. Erau etnologi, sociologi, psihologi şi nu numai. Ȋn orice caz, intrarea antropologiei în mediile universitare de la noi a părut să ofere schimbarea aşteptată: desprinderea etnologiei de obiectivul politic al folcloristicii, adică de căutarea specificului naţional şi desprinderea ştiinţelor socialului de obligaţiile cerute de puterea politică. Tot antropologia, în aceeaşi perioadă, a deschis interesul către studierea culturilor urbane şi a comunităţilor de orice fel ar fi fost ele: de limbă, de interese, comunităţi unite de practici de tot felul. Deci, nu doar studierea culturilor tradiţionale, ci a sistemelor comunitare devenea astfel semnificativă pentru înţelegerea societăţii în ansamblul ei. Beneficiile interpretative ale unei astfel de deschideri teoretice erau fără precedent. Totuşi, doar o parte dintre cei care se lăsau seduşi, pe bună dreptate, de antropologie îi cunoşteau cu adevărat parcursul mereu conflictual şi mizele, mai ales cele politice.

Pentru a rememora pe scurt: în anii 90 şcolile de antropologie, cea franceză, cea a britanică, şcolile americane, aveau deja propriile istorii; antropologia structurală era doar o etapă a disciplinei iar graniţele dintre antropologia socială şi cea culturală fuseseră, de multe ori, repuse în discuţie. De altfel, în 2005 François Laplantine publicase deja antropologia modală… După 1990 s-a vorbit mult despre postcomunism, apoi despre post-colonialism… dar nicio disciplină a ştiinţelor socialului nu este inocentă politic. Asta se ştie.

Tot în anii 90, când mi-am început ucenicia de antropolog avanscena disciplinei era ocupată de concepte ca memorie colectivă, comunitate, identitate, etnicitate, Balcani…. Mi s-a părut potrivit ca o viitoare teză de antropologie să fie dedicată aromânilor din Constanţa. Cunoşteam subiectul din lumea în care crescusem. Cel puţin aşa credeam eu… Nu ştiam însă nimic despre antropologia socială, iar din etnologie, mai bine zis din folcloristică, ştiam etnomuzicologia, cea învăţată la conservator.

Nu m-am gândit atunci nicio clipă că decizia mea ar fi contrariat în vreun fel condiţia metodologică devenită clasică a disciplinei, cea pe care Levi-Strauss o numise „le regard éloigné”. O traducere care nu sună prea bine în limba română ar fi să zicem, „privirea de la distanţă”. Se presupune existenţa unui ecart cultural suficient între cercetător şi obiectul interesului său ştiinţific, o distanţă pe care cunoaşterea ar domestici-o, ar îmblânzi-o. Doar dintr-o astfel de perspectivă obiectul studiat şi-ar fi putut dezvălui logica şi, în final, semnificaţiile. Aşa spunea, pe bună dreptate, teoria. Când mi-am început doctoratul nu ştiam mare lucru despre asta. Făcându-mi însă cercetările printre şi cu oameni pe care îi cunoşteam din copilărie, cărora le ştiam limba şi rudele, obiceiurile şi viaţa privată, încălcam şi deturnam, de fapt, regula metodologică. Porneam de la o apropiere culturală complexă între mine şi interlocutorii mei; o apropiere pe care, prin tot ceea ce înseamnă munca de teren, interviuri şi anchetele de tot felul, o dubla progresiv o distanţare metodologică. Cu alte cuvinte, prieteni din copilărie, rude, îmi deveneau treptat subiecte de cercetare, fără ca noua relaţie construită între noi să o anuleze pe cea veche. Nu e uşor de spus asta, de cele mai multe ori nici de făcut, dar este simplu de descoperit pentru oricine s-ar pune într-o situaţie asemănătore.

Câţiva ani mai târziu am înţeles că nu era doar cazul meu. Era situaţia unei întregi generaţii de cercetători ce descopereau antropologia în ţări care trăiseră experienţa comunismului. Ȋn ţările ieşite din colonialism, se petrecea un fenomen echivalent, dar într-un context politic şi sociologic diferit. Dovada au facut-o doctoranzii africani care şi-au pregătit în anii 90 şi după aceea, teze de antropologie în Europa de vest şi în Statele Unite, dar pe subiecte ancorate în locurile lor de origine. Ȋn felul acesta se năştea o varietate a disciplinei ce era legată fie de schimbările aduse de sfârşitul colonialismulu fie, ca în cazul nostru, de desprinderea etnologiei de proiectul politic al specificului naţional.

Un subiect de cercetare, o comunitate, o istorie complicată….


Despre aromâni s-a scris şi puţin şi mult. S-a scris mult mai ales până la instalarea regimului comunist, apoi mai deloc, pentru că şi politica românească îşi schimbase ţelurile. Istoriografia noastră a continuat însă, fără întrerupere, să îi considere o ramură a românităţii, iar aromâna un dialect al limbii române. După căderea regimurilor comuniste în estul Europei, scrierile despre aromâni au prins un avânt fără precedent.

Aromânii formează o etnie europeană care a trecut târziu de la o cultură în întregime orală la o cultură scrisă, cam la începutul secolului XX. Nici acum limba lor, de origine latină, nu are o variantă unitară sau o scriere unanim acceptată. Grafia aromânei recurge mai ales la alfabetul latin, dar este folosit şi alfabetul grecesc, sau cel slav.

Aromânii nu au avut niciodată un stat propriu. Trăiesc astăzi în comunităţi trainice în locurile lor de origine, în Grecia, Macedonia, Bulgaria, Albania, dar şi în România, unde au ajuns prin colonizare în 1928, sau în Statele Unite, în Canada, Franţa şi Germania, unde au emigrat de-a lungul ultimilor 70 de ani. Familiile lor organizate până la începutul secolului XX în triburi puternice, formează astăzi sisteme de rudenie unite, legate între ele de obiceiuri, de limbă, de endogamie şi, nu în ultimul rând, de reţele economice.

Originea etnică a aromânilor este şi astăzi un motiv de controverse, chiar dispute în interiorul comunităţilor, între indivizi, între diferitele instanţe politice. O sa încerc să rezum. Mediile ştiinţifice româneşti i-au considerat întotdeauna pe aromâni o ramură a românităţii în numele asemănării lingvistice incontestabile. O parte dintre aromâni, mai ales cei care au decis să emigreze în România, sunt de acord. Mediile ştiinţifice, dar şi cele politice greceşti, în numele unor asemănări culturale evidente, i-au considerat pe aromâni ca fiind greci care şi-au uitat limba. O altă parte dintre aromâni sunt de acord cu această părere. Mulţi aromâni consideră că ei sunt o etnie distinctă, diferită de cea română, de cea grecească, albaneză sau macedoneană. Au fost făcute demersuri politice. Ca urmare, o recomandare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din 1997, îi recunoaşte ca etnie diferită de cea română şi numeşte aromâna, limbă.

… şi o grămadă de probleme metodologice. Ȋnapoi la teza de doctorat…


Am înţeles repede în ce m-am băgat, atunci când am făcut din aromânii din Constanţa, din identitatea lor de grup, un subiect de teză.

Ȋn etnologia clasică se consideră că identitatea colectivă se sprijină pe o unitate de teritoriu, de limbă, de istorie, de cultură, de memorie colectivă, de sentiment de apartenenţă la grup. Sunt condiţii care nu sunt mereu îndeplinite în totalitate. Dar aromânii din Constanţa provin din grupuri de familii venite prin colonizare în Dobrogea din tot spaţiul balcanic; o mare parte dintre ei sunt originari din grupuri transhumante, aşa că nu există o referinţă la un teritoriu anume, nici comun şi nici stabil. Fiecare grup avea în anii colonizării particularităţi de limbă, de pronunţie, de vocabular, în funcţie de influenţele lexicale din trecut (limba greacă, albaneză, bulgară…). Deci nu s-ar putea spune că există o aromână identic vorbită de toți aromânii. Pentru că vin din tot spaţiul balcanic, cultura grupurilor are influenţe greceşti, bulgăreşti, albaneze, macedonene… Ȋi uneşte, fără discuţie, istoria emigrării, dar nu toate grupurile au trăit-o la fel. O parte dintre cei stabiliţi în România au venit chiar înainte de emigrare, încurajaţi de politica statului român. Nici amintirea războaielor balcanice, pe care generaţia foarte vârstnică în 1990, le traversase, nu se poate spune că este o memorie împărtăşită de toate grupurile. Nici memoria vieţii trăite în comun nu era aceeaşi pentru toate… Atunci m-am întrebat: unde erau de căutat resursele unei memorii colective aşa cum, să zicem, o definiseră Halbwachs sau Goody?…

…şi, inevitabil, înapoi pe teren


Ȋn toate căutările mele o întrebare fără răspuns revenea sistematic: câţi aromâni trăiesc în Dobrogea? Recensămintele de atunci arătau cam o mie. „O mie ne strângem la o nuntă!” a remarcat râzând unul dintre interlocutorii mei. Nu exista nicio modalitate documentată care să certifice vreo statistică realistă, oricare ar fi fost ea. Ultima număratoare credibilă a aromânilor din România data din perioada emigrării, adică de la sfârşitul anilor 1920.

Constrânsă de exigenţele tezei, dar şi de dorinţa legitimă de a avea o măsură inclusiv demografică a grupului cu care lucram, am luat o decizie; părea singura care putea să îmi ofere un răspuns, chiar colateral, la întrebare. Aveam de la Camera de Comerţ a oraşului, listele persoanelor care, imediat după 1989 îşi deschiseseră afaceri personale. Ştiam bine că marea majoritate a aromânilor din regiune luaseră acestă decizie. Ȋmpreună cu o rudă am parcurs miile de patronime. O parte însemnată dintre ele erau patronime de aromâni. Le-am selectat. Aproape fiecare era însoţit de grupuri de prenume ce indicau afacerile de familie. Lectorul listei îi repera rapid şi fără să şovăie. Ȋmi indica în cazul fiecărui patronim cu exactitate despre familia (de fapt grupul liniajer) în cauză: care este localitatea de origine (din Grecia, Bulgaria, Albania, Macedonia), în ce sat din Cadrilater, apoi din Dobrogea de nord au fost colonizaţi, câţi fraţi au venit prin colonizare, apoi în funcţie de numele de botez, despre ce ramură a familiei este vorba. De cele mai multe ori ştia inclusiv la ce fel de afacere se referă lista (din care informaţia aceasta lipsea). Ştia detalii de viaţă despre fiecare familie în parte, iar despre unele dintre familii ştia că „are cântec”; asta însemna că despre unul dintre membrii ei, sau despre un grup, circulau la petreceri, nunţi, botezuri, cântece ale căror texte comemorau o situaţie de viaţă excepţională, o îmbogăţire fără precedent, o moarte năpraznică, o confruntare armată în Balcani, o căsătorie nedorită, un asasinat…

Timp de aproape o săptămâna, în întâlniri succesive, am rememorat patronimele care uneau grupuri de rude, istoriile lor trecute amestecate cu cele prezente… Când am ajuns la sfarşitul listei, nu ştiam câţi aromâni sunt în regiune, dar ştiam că o sigură persoană din comunitate poate păstra în memorie 817 patronime, şi nenumărate poveşti de viaţă ale celor care le purtau. Irina Nicolau spunea că tradiţia este ceea ce poate încăpea în mintea unei singure persoane. De la Durkheim şi Halbwachs la Pierre Nora şi Jan Assman, de la Bartlett la Moscovici, de la abordarea cognitivistă la cea comunicaţională, orice perspectivă teoretică îşi putea găsi argumentele în acest studiu de caz. Dar pe vremea aceea încă nu ştiam asta… Lectura listei mi-a arătat atunci, ca un exerciţiu, ce înseamnă în termeni practici caracterul contextual şi relaţional al memoriei împărtăşite. O listă de nume devenea sub ochii mei o unealtă polisemică ce activa procesele, mecanismele şi mai ales tehnicile rememorării. O adevărată lecţie de descriere etnografică!

Despre memoria colectivă


Printre categoriile memoriei active, cântecele s-au dovedit a fi dintre cele mai importante. Un survol chiar şi rapid asupra repertoriului care circula în comunitatea aromână în anii aceia, mi-a putut arăta câteva lucruri. Graţie cântecelor, aromânii făceau să circule informaţii legate de viaţa comunitară pe un teritoriu destul de vast: adică în Dobrogea dar şi alte locuri din spaţiul balcanic. Acest lucru ducea, fără discuţie, la o formă de omogenizare culturală. Apoi, producerea şi circulaţia cântecelor întreţinea autoidentificarea în interiorul comunităţii. Textele lor purtau informaţii semnificative doar pentru aromâni; ca urmare, încărcătura emoţională le era destinată doar lor. Astfel stabilite, convenţiile devin frontiere etnice, aşa cum spune Cohen
[1], prin reinvestirea lor permanentă cu valori simbolice.

Mai simplu spus, iată cum se petrec lucrurile: ca urmare a unei situaţii de viaţă excepţionale, familia în cauză cere unui rapsod cunoscut şi profesionist imortalizarea evenimentului într-un text de cântec. Este un serviciu comunitar, deci cântecul se va compune, de regulă, contra cost. La începutul secolului XX, când cultura aromânilor era aproape în întregime orală, rapsodul era un om-memorie al comunităţii. Astăzi, în multe case aromâne există caiete în care textele cântecelor sunt notate. Narări în versuri ale unor confruntări cu puterea politică sau a unor fugi peste hotare în timpul regimului comunist; morţi premature, istorii de viaţă remarcabile; apoi, în ultimii 30 de ani, istoriile unor îmbogăţiri spectaculoase, devin naraţiuni versificate care circulă astăzi în tot spaţiul balcanic. După 1990, prin intermediul publicaţiilor, informaţiile purtate de cântece ajung în toate locurile din lume în care există aromâni. Ele povestesc despre evenimente sau situaţii considerate exemplare pentru normele de viaţă comunitară, servesc ca ilustrare a acestor norme şi capătă astfel funcţie de modele.

Colonizarea a dus la punerea în comun a cântecelor de provenienţă diferită. Ele au format astfel un nucleu de repertoriu colectiv care, odată integrat, a devenit memorie comună. Cântece compuse în anii 1920, cele create apoi în Cadrilater sau Dobrogea de nord, au intrat astfel într-un ansamblu atemporal de evenimente disponibile pentru toţi. Pentru o datare a lor însă, repere credibile rămân doar referinţele geografice şi cele patronimice prinse în textul cântat.

Dar, pentru ca o istorie să fie recunoscută ca autentică, ea trebuie să îşi dovedească legitimitatea. Legitimă, este o istorie credibilă. Iar credibilizarea ei cade în sarcina rapsodului. El este cel care va restitui comunităţii amintirea unor evenimente ca memorie formală; iar aceasta trebuie să fie aptă de a intra oricând într-o categorie a memoriei comune.

Dau un exemplu: Se petrece o crimă. Este o situaţie de excepţie. Rapsodul va da în primul rând numele celui care, fiind ucis, devine subiect de cântec: aici, Ghiorghi al Nicea al Mergeani. Convenţia narativă, care este mai degrabă una neobişnuită, face din narator un copil ce povesteşte întâmplarea nefericită învăţătoarei lui. Este menţionat locul omorului. Este sugerată prin înşiruirea secvenţelor evenimentului o cronologie aproximativă a faptelor: intratea hoţilor, dărâmarea porţii, răpirea lui Ghiorghi, uciderea lui. Sunt descrise gesturi şi obiecte, ca registrele cazute pe jos, sau imaginea nevestei celui ucis, apropierea, în etape, a hoţilor de uşa casei. Detaliile acţiunii dovedesc prezenţa naratorului la eveniment. Ele conferă naraţiunii autenticitate înainte de a-i proba veridicitatea.

Iată şi textul cântecului, tradus:

Ghiorghi al Nicea al Mergeani. Mergeani erau aromâni cipani din Lăstuni, pe vremuri Hagilar, sat în comuna Mihail Kogălniceanu din județul Tulcea, Dobrogea, România. Voce şi acordeon Hrista Lupci. Înregistrare făcută de mine în 2005.

Ȋntr-o luni către seară, doamnă, învăţatoarea mea!

Năvăliră bandiţii în sat.

Multe puşti îşi descărcară, doamnă, învăţatoarea mea!

Amândouă satele se cutremurară.

Casa lui Nicea au înconjurat-o doamnă, învăţatoarea mea!

Nenorocita poartă o distruseră!

Înăuntru în curte intrară, doamnă, învăţatoarea mea!

Pe Ghiorghi al Nicea îl deşteptară!

In pădure îl luară, doamnă, învăţatoarea mea!

Cu rafale de puşti îl omorâră!

Veniră pînă în bătătură, doamnă, învăţatoarea mea!

Nevasta lui Iorgachi, cu capul gol…

Se urcară pînă pe scară, doamnă, învăţatoarea mea!

Nevasta lui Iorgachi, numai în fustă…

Se urcară pe cerdac, doamnă, învăţatoarea mea!

Iurgachi cu registrele pe jos…

Se urcară peste gard, doamnă, învăţatoarea mea!

Iurgachi căzu fără viată!

Povestea putea fi astfel păstrată în memoria oamenilor sau, astăzi, inclusiv în caietele lor de cântece. Regulile narării vor aminti în ambele situaţii că tehnicile şi procedeele de memorare şi rememorare, rămân cele ale oralităţii pe care Ong şi Zumthor au numit-o „primară”. Probabil că aromânii sunt ultimul grup etnic european a căror cultură, pe care noi astăzi am numi-o „tradiţională”, a făcut trecerea de la oralitate la scris. E un proces care nu s-a încheiat încă. Dar el reproduce, sub ochii noştri şi în condiţii inedite, procese similare sau echivalente prin care culturile şi limbile europene au trecut deja.

Dar, ar fi zis Magritte, Ceci n’est pas une pipe! Povestea asta nu este însă despre aromâni. Este despre ucenicia în antropologie, despre cei care, începând cu 1990 s-au numit antropologi. Şi asta este o discuţie care nu s-a încheiat încă…

 

Bibliografie

Jan Assman, 2011, Cultural Memory and Early Civilization: Writing, Remembrance, and Political Imagination, Cambridge University Press.

Bartlett, Frederic, 1932). Remembering: A Study in Experimental and Social Psychology. Cambridge University Press.

Cohen, Anthony P., 1985. The Symbolic Construction of Community, Routledge, London and New York

Halbwachs Maurice 1950. La mémoire collective, Paris, Presses Universitaires de France

Halbwachs Maurice 1952. Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, Presses Universitaires de France,

Moscovici, Serge, 1973. Foreword. In C. Herzlich (Ed.), Health and illness: A social psychological analysis (pp. ix–xiv). London/New York: Academic Press.

Moscovici, Serge, 1984. The phenomenon of social representations in R. M. Farr & S. Moscovici (Eds.), Social representations (pp. 3–69). Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Nora, Pierre 1989. Between Memory and History: Les Lieux de Mémoire, Representations, No. 26, Special Issue: Memory and Counter-Memory (Spring, 1989), pp. 7-24

Ong, Walter, 1982. Orality and Literacy: The Technologizing of the Word. Methuen, London.

Zumthor, Paul, 1983. Introduction à la poésie orale. Paris, Seuil.

[1] Cohen, A.P., 1983, p. 50.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.