de CRISTINA DOUGLAS
Abstract
de CRISTINA DOUGLAS
Abstract
Cristina Douglas este antropolog medical, ale cărei interese de cercetare sînt legate în principal de modul în care persoanele în vîrstă, în special cele care suferă de o condiție medicală care afectează capacitățile cognitive precum demența, relaționează cu animalele. Cristina este doctor în Științe Umane (Universitatea din București, 2017) și în prezent este in stadiile finale ale celui de-al doilea doctorat în antropologie medicală la Universitatea din Aberdeen, Scoția. În paralel, Cristina este cercetător post-doctoral asociat la Universitatea Metropolitană din Manchester, într-un proiect care explorează rolul naturii în integrarea imigranților și refugiaților în comunitățile din Regatul Unit. Proiectul de doctorat al Cristinei a fost premiat cu locul I la Premiile Cercetătorilor Doctoranzi din Regatul Unit, secțiunea Management și Științe Sociale (Doctoral Researcher Award, 2021).
Oana Ispir este ilustratoare freelancer cu experiență în zona ilustrației de carte și editorială. Explorează constant stiluri și tehnici noi, amestecând arta tradițională cu cea digitală în căutarea modului perfect de a spune o poveste. Majoritatea influențelor sale vin din zona gravurii, monotipiei și serigrafiei. O selecție a proiectelor sale poate fi fi văzută pe site iar căutările personale pe Instagram.
Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.
Bonnie își trage stăpîna de lesă și se-ndreaptă înspre colțul sufrageriei, unde Morven stă rezemată în cot în fotoliu, rîzînd din toată inima de hotărîrea de neclintit a cățelului de a fi mîngîiat de fiecare om în parte. Morven e o bunicuță simpatică de 95 de ani, care locuiește de aproape 4 ani în azilul de pe malul rîului Don din Scoția. De două ori pe săptămînă, timp de aproape un an, am vizitat azilul cu vedere la rîu pentru munca de cercetare de teren pe care o conduc pentru lucrarea mea de doctorat în antropologie medicală la Universitatea din Aberdeen. Lui Morven îi place să povestească mereu despre copilăria ei, pe care și-a petrecut-o într-o zonă pitorească de dealuri a Scoției, cunoscută ca Highlands. Tatăl ei avea un soi de gospodărie-fermă, numită croft, unde creștea oi, ajutat de cîini Collie, faimoși pentru agerimea lor extraordinară. De multe ori cînd stăm de vorbă, Morven îmi povestește despre cîinii ei, Barnie, un Collie cu o inteligență ieșită din comun chiar și pentru rasa lui, pe care Morven l-a avut cînd era copil. Barnie (din englezul barn, hambar) și-a primit numele tocmai pentru că, pe vremea cînd era doar un cățeluș de cîteva luni, a salvat doi cai dintr-un hambar care luase foc, rozîndu-le hamurile cu care erau prinși. Morven îmi povestește de Barnie de fiecare dată cînd ne vedem, poate chiar de mai multe ori în timpul aceleiași conversații, pentru că uită repede ceea ce a povestit cu doar cîteva minute înainte. Asta pentru că Morven suferă de demență vasculară, o condiție medicală care afectează capacitățile cognitive, în special memoria.
Cei mai mulți dintre bătrînii care locuiesc în azilele din Scoția și restul Regatului Unit suferă, ca și Morven, de o formă de demență sau au probleme de memorie. Uneori, problemele de memorie sînt cauzate de o boală specifică precum Alzheimer’s sau Parkinson’s, alteori de acumularea unor probleme vasculare care produc mini-infarcturi în diferite zone ale creierului. Sau, așa cum o altă bătrînică, Shirley, mi-a spus odată pentru a-mi explica de ce memoria nu o mai ajută: ”Vezi tu, sînt bătrînă. De asta sufăr: de bătrînețe”. Cu timpul, demența afectează capacitatea de comunicare și limbajul, iar in stadiile cele mai avansate, începe să se manifeste și la nivel fiziologic, corpul uitînd chiar și cele mai instinctive activități necesare supraviețuirii, precum mestecatul mîncării. Dar nimic din condiția de care suferă Morven nu-i ia din bucuria pe care o are de fiecare dată cînd îl vede pe Bonnie, pe care îl răsplătește cu biscuitele pe care îl primește la cafeaua de după-amiază. ”Cine este cel mai bun cățel din luuuume? Cine e cățel deștept și cuminteeeee? Mă iubești, nu-i așa? Pentru că și eu te iubesc!”, o auzi pe Morven alintînd-l pe Bonnie.
Bonnie este un cățel obișnuit, un labrador de talie mare, cu blană lucioasă și bot umed, curios. Menirea lui în viață pare să fie să se bucure de fiecare om pe care îl întîlnește. Cînd dă din coadă de bucurie, corpul i se arcuiește cu atîta rapiditate încît ai impresia că-i prinde pe toți cei din jur în arcul lui de bucurie canină. Numele îi trădează înfățișarea maiestuoasă: în dialectul doric scoțian, Bonnie înseamnă ”frumos, superb”. Toți cei care locuiesc în azilul de bătrîni știu la ce să se aștepte doar auzindu-i numele. Bonnie este însă și un cățel mai puțin obișnuit, ai putea zice chiar extraordinar – adică ieșit din tiparul mai puțin obișnuit al unui animal de companie. La fiecare două săptămîni, Bonnie, însoțit de stăpîna lui Sarah, îi vizitează pe bătrînii din azil în rolul lui de animal de terapie.
Terapia asistată de animale, așa cum este denumită oficial, este definită ca un adjuvant în tratarea anumitor afecțiuni, așa cum sînt, spre exemplu, demența sau spectrul autist. În multe țări occidentale, acolo unde a ajuns să fie recunoscută oficial, terapia asistată de animale nu ajută însă doar anumite afecțiuni, ci și simptome care pot apărea din cauza izolării sociale, așa cum sînt resimțite, spre exemplu, de către persoanele în vîrstă care locuiesc într-un azil, persoanele aflate în detenție sau copiii din școli care au dificultăți de adaptare. Pentru că o boală sau o condiție medicală nu înseamnă numai simptomele ei fiziologice și psihologice, ci este, în același timp, și o condiție socială și culturală: modul în care cei care suferă de o anumită condiție trăiesc, temporar sau permanent, în anumite instituții a căror organizare presupune structuri politice, sociale și o anumită adaptare a lor la cultura locală. Iar existența acestor structuri influențează uriaș modul în care experiența bolii este resimțită în viața de zi cu zi.
Antropologia medicală, cu care interesele mele de cercetare se asociază, are în vedere tocmai aceste structuri: cercetează cum felul în care o condiție medicală care afectează persoanele în vîrstă, precum demența, devine o condiție socială, politică și culturală. Cu alte cuvinte, antropologia medicală examinează cum este diagnosticul încurajat sau stigmatizat, dacă cei care suferă sînt instituționalizați sau nu, care sînt modurile de îngrijire și cum această îngrijire este practicată în diferite medii sociale, culturale și politice. În acest context, terapia asistată de animale, dincolo de studiile clinice care arată potențiale beneficii la nivel fiziologic și psihic, este și o formă de îngrijire culturală. O astfel de terapie este posibilă numai într-un anumit context social, politic și cultural în care relațiile dintre om și animalele de companie sînt deja văzute și trăite într-un mod specific, într-o formă de conviețuire intimă, nu cu mult diferită față de relațiile de familie. Tocmai această formă de intimitate cu alte specii, profund culturală, face posibil rolul terapeutic al animalelor.
În multe locuri din Scoția, animalele de terapie au devenit, încă din anii 80, vizitatori frecvenți pentru pacienții din spitale sau centre de oncologie, alteori merg la universități în timpul sesiunilor pentru ca studenții să uite de stresul examenelor. Alteori, poți vedea cățeii de terapie plimbîndu-se in aeroport, cu scopul de a-i relaxa pe cei ce se tem să zboare cu avionul – în alte țări, cățeii sînt antrenați special ca membri ai echipei de zbor. Alteori, cățeii de terapie stau cuminți lîngă copiii de școală primară care au dificultăți la citit, în timp ce elevul îi citește cățelului și îl mîngîie. Un astfel de serviciu are și un nume specific, ”căței pentru citit”, și este extrem de popular si de succes în Scoția. De multe ori, elevul își îmbunătățește aptitudinile exersînd în fața cuiva care nu îl judecă atunci cînd greșește sau cînd nu citește atît de repede pe cît un om ar aștepta de la el.
Terapia-asistată de animale este diferită de serviciile specializate care implică animalele, așa cum sînt cele oferite de cîinii pentru persoane cu probleme de vedere sau de auz, cîinii polițiști sau cei specializați în găsirea persoanelor pierdute în urma avalanșelor sau a altor dezastre. În forma ei cea mai simplă, terapia asistată de animale oferă celor care beneficiază de ea companie socială – nu cu mult diferită de ceea ce oferă, de fapt, orice alt animal de companie. Altfel spus, terapia asistată de animale încearcă să creeze prin prezența animalalelor o atmosferă familiară – într-adevăr terapeutică –, diferită de atmosfera aseptică a unei instituții. Pentru că, de cele mai mult ori, boala sau instituționalizarea de orice formă restricționează un om la statutul de pacient, vazut în principal prin prisma bolii mai degrabă decît ca o persoană complexă cu nevoi sociale.
În primul rînd, calitățile unui animal de companie sînt să iubească interacțiunea cu oamenii, apoi să fie tolerant la zgomotele (deseori chiar vacarmul!) din jur, sau să nu se sperie ușor la gesturile, uneori bruște, ale oamenilor sau obiectelor care se află in mediul pe care îl vizitează. Un azil, un spital, o școală sau un aeroport reprezintă, cu toate, un amalgam de zgomote, mirosuri, obiecte necunoscute, o forfotă care poate deveni copleșitoare pentru un om, dar cu atît mai mult pentru un animal ale cărui simțuri sînt mult mai acute. Tocmai de-aceea, o parte din evaluarea animalului înainte de a fi acceptat in programul de animal de terapie este testarea nivelului de de-sensibilizare la stimulii externi.
Terapia asistată de animale nu este limitată însă doar la prietenii noștri canini. În fapt, terapia asistată de animale poate fi pusă în practică cu orice animal individual sau specii cărora interacțiunea cu oamenii le aduce bucurie. Astfel, spre exemplu, există pisici de terapie; ponei, măgari sau cai de terapie (fiecare dintre acestea cu potențiale și aplicații diferite, printre cele mai cunoscute fiind terapia asistată de cai sau terapia ecvestră, cu un succes recunoscut în asistarea persoanelor din spectrul autist). Alte specii sînt mai puțin obișnuite, așa cum sînt, spre exemplu, bufnițele, ratonii, aricii, șerpi sau tarantulele. Pentru ca terapia să fie eficientă, nu este de ajuns doar ca omul să aibă beneficii, ci și animalul. Relația trebuie, așadar, să fie reciprocă, chiar dacă beneficiile pot avea naturi diferite pentru om și animal.
Cineva se poate întreba, totuși, ce legătură au animalele cu antropologia – în fond, o știință care se ocupă cu treburile omenești. Sau ce treabă are, iarăși, antropologia, care de multe ori se uită la culturi îndepărtate, la cum alți oameni din alte părți ale lumii văd si se raportează diferit la univers și la semeni, în funcție de ceea ce a fost denumit ”cultură”? Ce legătură are, așadar, antropologia – care se ocupă de cultura grupurilor sociale – cu ceea ce ar putea părea, cel puțin la prima vedere, de domeniul psihologiei, al asistenței sociale sau, mai mult, al zoologiei? Chiar și antropologia medicală, o ramură care s-a dezvoltat imens în ultimele patru decenii, abordează biomedicina ca pe un fapt social, politic și cultural, dar care nu include aspecte dincolo de societatea sau grupurile umane care o modelează diferit în funcție de contextul în care este practicată.
Cercetarea pe care o conduc în cadrul programului de doctorat la Universitatea din Aberdeen, Departamentul de Antropologie, explorează relația pe care persoanele în vîrstă care locuiesc într-o formă instituțională de îngrijire, așa cum sînt casele de bătrîni, le dezvoltă cu animalele de terapie, în special cînd aceste persoane sînt afectate, spre sfîrșitul vieții, de probleme de memorie, așa cum este demența. Ceea ce mă interesează în cercetarea mea este să înțeleg cum interacțiunea cu animalele – și în special cu animalele de terapie – continuă să scoată la iveală umanitatea din noi. Parafrazînd-o pe Temple Grandin, celebra cercetătoare în științe veterinare care a fost diagnosticată în spectrul autist, ceea ce încerc să înțeleg în cercetarea mea, folosind instrumentele antropologiei medicale, este cum de este posibil ca animalele să continue să ne facă oameni, chiar și atunci cînd cei din jurul nostru nu se mai raportează la noi ca la niște semeni. Demența este o boală înfiorătoare care, în stadiile avansate, pare să depriveze o persoană de cele mai profunde trăsături umane: memoria, gîndirea, limbajul și aproape orice altă capacitate de comunicare cu alți oameni. Vizitele lui Bonnie însă mi-au arătat că cei care suferă de demență, chiar și în stadiile cele mai avansate, pot continua să se bucure și să-și arate umanitatea printr-un gest simplu, așa cum este mîngîiatul unui cîine. Ceea ce am învățat de la cîinii de terapie este că ceea ce îi deprivează de umanitate pe cei care suferă de demență nu este atît condiția medicală în sine, cît prejudecățile pe care le avem noi, ca oameni, despre ceea ce înseamnă să fii om. Cei care suferă de demență nu încetează să fie oameni, doar noi, cei din jurul lor, încetăm să îi privim astfel.
Este cumva ironic cînd te gîndești că cei care, într-un fel sau altul, sînt marginalizați social de semenii lor, se reintegrează sau, cel puțin, sînt acceptați fără să li se ceară nimic în schimb, printr-o socializare cu alte specii. Că acolo unde semenii noștri dau greș, stigmatizează sau marginalizează, animalele au acest potențial de a repara. Din această perspectivă, relația omului cu animalele are nu doar un potențial de vindecare pentru fiecare individ luat în parte, ci și pentru societate în general: un potențial de a ne regîndi relația noastră, ca ființe sociale, cu cei care nu se încadrează într-un tipar normativ de comportament, sănătate sau capacități cognitive. Într-un fel, terapia asistată de animale, acolo unde contextul cultural este favorabil, are acest potențial de a ne regîndi pe noi – și pe animale – ca ființe care sîntem legate într-o țesătură socială. Iar țesăturile sociale de orice fel sînt preocuparea principală a antropologiei.
Pentru Morven, vizitele lui Bonnie la azil sînt o continuare a relației pe care a avut-o în copilărie cu Barnie și cu ceilalți Collie, la gospodăria părintească. Cîinii au fost atît de prezenți în viața lui Morven, încît acum, cînd ea trăiește într-o relativă izolare de restul lumii, într-un fel de prezent amorf în care memoria a ceea ce se întîmplă în jur nu durează mai mult de cîteva minute, prezența lui Bonnie îi readuce, într-un anumit fel, lumea din care cîndva a făcut parte. În același timp însă, Bonnie o ajută în prezent să simtă că prezența ei în lume nu este doar o corvoadă, că nu este doar o carcasă lăsată în urmă de o minte din care au rămas doar fragmente, că existența ei încă contează pentru cineva. Iar să simți că faci parte din lume, că cineva observă și se bucură că exiști, este ceea ce avem nevoie cu toții.