„F olosindu-mă de experiența mea de călătorie și studiu în Wuhan, China, v-am vorbit deja despre dimensiunea senzorială a culturii (într-un material pe care îl puteți citi/asculta aici). De data aceasta, mă voi concentra asupra naturii relaționale a culturii.
Așa cum cultura este înscrisă în corpurile noastre, ea este înscrisă și în tipurile de relații pe care le construim cu alți oameni. Deși în cultura vestică, europeană, tindem să vedem relațiile cu ceilalți din perspectivă individuală, psihologică, drept conexiuni între două persoane unice, separate, care prin propria voință ajung să relaționeze și, eventual, să pună bazele unui anumit tip de relație, din perspectivă antropologică vom vedea că lucrurile sunt ceva mai complicate.
Cultura nu doar că apare în modul în care relaționăm cu ceilalți, ci definește însuși conceptul de relație, precum și modul efectiv în care indivizii ajung să pună în practică ceea ce înțeleg prin „relație”. Mai precis, cultura este și modul în care se configurează sistemul de relații sociale din cadrul unei populații, iar relațiile sociale de orice natură sunt implicit culturale. Legătura dintre relații sociale și cultură este, astfel, una indisolubilă.
Antropologia a fost preocupată încă de la început de țesătura relațiilor sociale și implicațiile acestora pentru modul în care funcționează o comunitate. Primii antropologi au petrecut perioade lungi de timp în comunități care le erau profund străine, pe a căror limbă și pe ale căror obiceiuri nu le-ar fi putut înțelege fără experiența de a trăi în mijlocul lor, încercând, înainte de toate, să construiască o hartă a relațiilor sociale din acele comunități. Acest efort a fost bazat pe ideea că dacă reușești să dezvălui cine relaționează cu cine și în ce fel într-o comunitate, vei înțelege o foarte mare parte din cine sunt acei oameni și care sunt semnificațiile pe care le dau vieții lor.
Prin decodificarea relațiilor sociale dintr-o comunitate, antropologia a demistificat „alteritatea”, a transformat ceea ce părea extrem de diferit de noi în ceva mai familiar, a tradus, într-un fel, culturi diferite în termeni pe care să-i putem înțelege. Antropologia este o disciplină profund umanistă și are marele merit de a arăta că Celălalt, necunoscut nouă, este, fundamental, la fel ca noi. Ceea ce ne desparte este ceva construit în timp, ceva ce nu ține de valoarea umană a unora sau a altora, ceva care are foarte mult sens pentru cei care trăiesc într-o comunitate și o cultură anume, ceva ce și noi avem, în alte feluri. Toate aceste afirmații vor deveni mai inteligibile odată ce vom vedea cum se manifestă într-un set de experiențe concrete. Să ne întoarcem la Wuhan, așadar.
Când mă gândesc la interacțiune socială în Wuhan, mă gândesc imediat la incapacitatea de a comunica verbal. A avea o limbă împărtășită este una dintre primele condiții pentru a putea construi relații sociale durabile și semnificative. Atunci când am ajuns în Wuhan, în toamna anului 2017, știam doar să salut. Ni hao. Atât. Fără tonuri, desigur – ceea ce în mandarină e totuna cu a nu spune nimic, însă nevorbind limba, chiar dacă ceea ce rosteam efectiv nu suna a nimic inteligibil pentru nativi, înțelegeau imediat că vreau de fapt să spun bună ziua, căci înțelegeau că nu știu nimic altceva. Un prim nivel de înțelegere care depășește conținutul verbal, căci se bazează pe principii inter-culturale de comunicare, chiar dacă una minimală. Cum este posibil să înțelegi ceva care nu sună a nimic în limba ta? Și aici tot antropologia ne lămurește.
Dacă un chinez ar fi spus ni hao așa cum îl spuneam eu la început probabil reacția celor cărora le-ar fi fost adresat salutul ar fi fost una de confuzie. Contextul însă definește comunicarea mai mult decât o fac conținuturile sale lingvistice. Era evident vorba despre o străină, cineva căreia îi este atașată cultural eticheta de „străină”, cineva care nu are același limbaj cultural (și aici mă refer la întregul bagaj de cunoștințe pe care îl are cineva care trăiește într-o anumită cultură, care îi permite să fie înțeles și să-l înțeleagă pe celălalt în cele mai subtile moduri), astfel că așteptările în interacțiune erau unele foarte specifice. Era de așteptat să nu vorbesc limba, iar salutul este cea mai simplă formă de comunicare verbală, prin urmare și forma la care un nativ s-ar fi așteptat. Așteptările însă sunt dinamice, iar de îndată ce am învățat tonurile și reușeam să schimb câteva cuvinte elementare, acestea crescuseră exponențial. După un ni hao spus cât de cât corect, mi se răspundea cu uimire „Uau! Mandarina ta e excelentă!”. După două, trei propoziții pe care reușeam să le duc la bun sfârșit, dacă nu mai înțelegeam ce mi se spune, mi se răspundea: „Cum e posibil să nu înțelegi?”.
Dacă vă așteptați la descrierea relațiilor cu wuhanezii, vă voi dezamăgi, din simplul motiv că acestea nu prea existau. Psihologia socială face distincția dintre relație socială și relație interpersonală, delimitare folositoare pentru a înțelege cum se petreceau interacțiunile mele cotidiene în Wuhan. Relațiile sociale, în acest sens limitat, presupun interacțiuni de relativ scurtă durată, cu persoane necunoscute sau mai puțin cunoscute, definite mai degrabă de poziția pe care o ocupă în societate și de rolul lor social, aceste poziții fiind cele care interacționează, cu un anume scop. Relațiile interpersonale, pe de altă parte, sunt relațiile în care primează actorii sociali ca întreg, cu bagajul lor de roluri și poziții sociale. Datorită dificultăților lingvistice, relațiile mele cu wuhanezii s-au limitat la prima categorie – interacțiuni cu personalul administrativ și didactic al universității, cu angajații magazinelor, cu cei care vindeau legume și fructe la piață ș.a.m.d. Întrucât pentru construirea relațiilor interpersonale e nevoie de interacțiuni complexe, repetate, multifațetate și semnificative (în care se împărtășesc conținuturi comunicaționale diverse, personalizate, în contexte diferite), acestea au fost posibile exclusiv cu colegii „internaționali”.
În același timp, relațiile cu colegii mei au fost definite de spațiul cultural chinezesc, astfel că au fost complet diferite de cele constituite în Budapesta, spre exemplu, unde am studiat cu doi ani mai devreme. Diferențele dintre culturile noastre au fost mult diminuate de experiența împărtășită a traiului în China, de identitatea noastră comună de străini, care ne-a transformat modul de comunicare și, mai general, de interacțiune. Majoritatea colegilor mei proveneau din țări asiatice, urmate de câteva țări africane: estul Rusiei, Mongolia, Coreea de Sud, Japonia, Cambodgia, Vietnam, Indonezia, Myanmar, Pakistan, Bangladesh, Maroc, Tunisia, Nigeria, Sudan. Puțini erau cei din Europa sau de pe continentul american. Mai concret, dacă într-un context european, de pildă, interacțiunea cu colegul pakistanez care mi-a spus cum trebuie să procedez cu înregistrarea în prima zi ar fi fost un produs al întâlnirii dintre cultura pakistaneză și cea românească, interacțiunea din Wuhan a fost una definită de distanța amândurora față de cultura chinezească, la care ne raportam. Ceea ce colegul meu a învățat despre cultura chinezească înaintea mea a fost transmis în îndrumarea pe care a fost în măsură să mi-o dea, legată înainte de toate de strategiile de interacțiune cultural acceptabile cu angajații universității. Un exemplu ar fi hotărârea de care trebuia să dai dovadă atunci când ai ceva de rezolvat la vreunul dintre birourile Școlii Internaționale. Dacă eu aș fi așteptat în fața unui angajat să termine ce are de făcut ca abia apoi să-i spun cine sunt și ce doresc de la el, gândindu-mă că așa se procedează într-o interacțiune de acel tip, aș fi făcut o greșeală, după cum am constatat singură de câteva ori. Era cultural așteptat ca într-o astfel de situație să încep să vorbesc, pur și simplu. Acesta e doar un exemplu al diferențelor culturale pe care cu cât le învățam mai repede, cu atât viața cotidiană în Wuhan devenea mai ușor de navigat pentru mine.
Cei care reușeau să deslușească și să-și însușească aceste proceduri nescrise erau și cei care aveau ocazia, cu condiția suplimentară a unor cunoștințe minimale de mandarină, să construiască relații sociale cu localnicii. Interacțiunile cu familia care deținea Xiaomaibu, magazinul mic din curtea căminului internațional unde erau adunați la aproape orice oră a zilei măcar 5-10 studenți, erau o dovadă vie a acestei priceperi a unora dintre colegii mei de a crea punți de legătură între cultura lor și cultura locală. Xiaomaibu era apelativul pe care îl foloseam cu toții și pe care l-am învățat prin viu grai de la studenții mai vechi, însă pentru noi acesta desemna un loc cu personalitate proprie, locul unde ne întâlneam, locul unde beam cea mai ieftină și proastă bere chinezească, locul unde se nășteau prietenii, nu un simplu magazinaș, așa cum se traduce acest cuvânt de fapt. Xiaomaibu era agora studenților internaționali, unde se depănau poveștile fiecăruia dintre noi, unde se negociau strategii de acțiune dacă apăreau probleme ș.a.m.d. Cei mai pricepuți dintre noi într-ale asimilării limbajului cultural știau deja cum să vorbească cu cei doi soți și copilul lor, care făceau cu rândul în spatele tejghelei, și aveau și beneficii de pe urma acestei competențe – aveau parte de cele mai proaspete fructe și li se spunea care produse sunt de dorit și care mai puțin, iar atunci când rămâneau cu bani puțini, spre sfârșitul lunii, li se mai dădea uneori pe caiet una, alta. Pe datorie, adică. Motivul este ușor de intuit: interacțiunea pozitivă repetată – posibilă în urma învățării și folosirii aceluiași limbaj cultural local – duce la nașterea unei relații sociale (chiar dacă limitată în acest caz de, și la, contextul acestor interacțiuni), iar relațiile sociale au la bază, printre altele, schimbul, precum și încrederea în predictibilitatea lor. O relație pozitivă cu studenții însemna și vânzare bună pentru familia Xiaomaibu, precum și continuitate pentru magazinul lor, de altfel de mai multe ori în pericol de a fi închis de conducerea campusului, poate și pentru că proprietarii își duceau traiul într-o încăpere improvizată de lângă magazin. Mai mult, o relație pozitivă cu străinii putea să aducă și capital social, tradus printr-o reputație pozitivă, să zicem, care atrage posibilitatea construirii unor noi relații sociale, cu beneficiile care pot fi obținute de pe urma lor, de vreme ce străinii se bucurau, cel puțin înainte de pandemie, de un prestigiu automat, mai ales cei din Europa și America.
În timp, relațiile dintre noi, colegii, s-au consolidat și ele, proces care luase o turnură aproape dramaturgică. Căminul internațional era scena pe care repetam cât de bine puteam elementele culturale nou învățate. Încercam să vorbim în chineză, cu afectarea specifică cuvintelor și contextului, imitând inflexiunile vocii și expresivitatea locală. Localnicii găseau hilare momentele în care, abia încropind propoziții elementare, foloseam totuși un pronunțat accent local în unele expresii. Amuzamentul lor nu e altceva decât o subliniere fără cuvinte a diferențelor culturale și a bagajului cultural a cărui existență este asumată, fără a fi necesar să i se dezvăluie conținutul.
Pe lângă exersarea limbii, același colectiv a devenit și o rețea de susținere pentru fiecare dintre membrii săi. Experiența împărtășită de a fi străin pare să producă o solidaritate ad-hoc și să atenueze diferențele culturale, cu toate că diferența dintre oricare două culturi ale studenților internaționali (cu atât mai mult dacă vorbim despre continente diferite sau regiuni foarte îndepărtate) era la fel de mare precum cea între oricare dintre acestea și cultura chinezească. În același timp, exemplele pe care le-am adus până acum în discuție arată și că relațiile sociale se constituie nu doar pe baza bagajului cultural (comun sau diferit), ci și pe baza experienței împărtășite.
Țesătura relațiilor sociale care a constituit colectivul studenților internaționali din care am făcut și eu parte s-a destrămat la începutul anului 2020, odată cu pandemia de Covid-19. O parte dintre colegii mei au rămas în Wuhan pentru încă câteva luni, dar apoi s-au întors în țările lor. Ceilalți au plecat în vacanța de iarnă și nu s-au mai întors, granițele fiind deja închise. Dintre ei, câțiva au renunțat la bursă, iar alții și-au încheiat studiile de la distanță. Pandemia a transformat modul în care ne raportăm la celălalt, la cel ce ne e străin, iar în China pare s-o fi făcut mai mult ca oriunde. Unii colegi dintre cei care au prins prima carantină totală din Wuhan îmi povesteau mai târziu că au ieșit din carantină într-o lume profund diferită. Dacă înainte erau priviți cu curiozitate și localnicii erau dornici să comunice cu ei, acum erau evitați și priviți cu suspiciune. În metrou sau în autobuz, pe stradă sau în magazine, toată lumea se îndepărtează de noi, suntem tratați ca și cum noi am fi boala, mi-a spus unul dintre colegi. Virusul care ne-a schimbat tuturor lumea în ultimii doi ani a transformat și străinul din China. Rămâne o temă de gândire pentru fiecare dintre noi cum se face că în China străinii erau considerați purtătorii virusului, iar în restul lumii, chinezii erau văzuți astfel. Străinul, celălalt pare să fie acela care în vremuri de restriște aduce nenorocirea în bocceluța lui.