Eu, Wuhan și antropologia

de ELENA CHIOREAN

Abstract

În toamna lui 2017 am urcat într-un avion care avea să mă ducă în Wuhan, vreme de câțiva ani, la studii. Nimic din ce am învățat timp de aproape o decadă în antropologie nu m-a pregătit pentru experiența întâlnirii dintre cultura mea și cultura chinezească. Motivul este unul simplu: cultura este parte din noi în cel mai literal mod cu putință și atunci când intrăm în contact cu o altă cultură, cu celălalt, acest adevăr se transformă dintr-unul teoretic într-unul cât se poate de personal. În momentul în care am pășit în Wuhan, cea mai mare parte din bagajul meu a fost imponderabilă, întrucât am adus cu mine o întreagă lume, lumea mea, iar acest echipament nevăzut a fost cel care urma să-mi servească la a înțelege și la a funcționa într-un cotidian din lumea altcuiva, a celorlalți, a celor care nu sunt ca mine nici în istorie, nici în tradiție, nici în obiceiuri, nici în felul în care este organizată societatea lor. Ceea ce urmează este o încercare de a surprinde cultura în acțiune într-o experiență individuală, cu gândul de a arăta, pe o hartă imaginată a corpului social, ce și unde este cultura.
Podcast Sfertul Academic

Elena Chiorean

Autoare

Elena Chiorean a studiat antropologie socială la Universitatea Babeș-Bolyai și Central European University. Academic, o preocupă regimurile de proprietate și muncă, reproducerea socială, corporalitatea și temporalitatea. A locuit câțiva ani în Wuhan și învață chineză à la longue. De curând a început să studieze psihologia și speră că cele două lumi conceptuale îi vor descoperi o fărâmă din lumea în care trăiește.

Tuan Nini

Ilustratoare

Tuan Nini este o artistă vizuală activă în domeniul ilustrației, benzii desenate și al animației. Atrasă de conceptele de “timp” și “ritm”, caută paralele între scris, vorbire, dans și muzică, lucru care îi influențeaza lucrările în ceea ce privește sensibilitatea și stilul de a povesti cu imagini. Originară din Malaysia, din Kuala Lumpur, locuiește acum în București. Lucrările sale pot fi văzute pe  www.tuannini.com.

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

Introducere

În clipa în care ați citit titlul acestui articol v-ați creat o serie de așteptări legate de conținutul său. Mai mult, fiind vorba despre tocmai acel oraș, aveți în minte o imagine greu de contestat despre el, căci e acum împărtășită de o lume întreagă. Wuhan e locul despre care am auzit cu toții acum aproape doi ani, întâi cu sentimentul pe care îl ai atunci când afli despre o întâmplare dramatică sau o ciudățenie neliniștitoare, dar care nu te privește pentru simplul fapt că e prea departe ca să o resimți direct, ca pe o experiență din cotidianul tău, iar apoi, cu fiecare zi care trecea, cu tot mai multă înfrigurare, căci depărtarea se făcea tot mai mică, ca atunci când, copil fiind, îți măsurai curajul apropiindu-ți tot mai mult buricul degetului de flacăra unei lumânări.

În povestea care urmează veți avea, așadar, mult mai multă înțelegere empatică decât mi-aș fi putut vreodată imagina că va avea cineva care va auzi despre cum a fost pentru mine prima oară când am pășit în Wuhan. La fel ca mine în toamna lui 2017, fiecare dintre voi a început să cunoască Wuhanul, ceva mai târziu, chiar fără să-i treacă pragul. La fel ca mine, ați ajuns de la a nu ști unde e locul ăsta cu nume nefamiliar, la a dezbate aprins despre cum trăiesc oamenii de acolo și ce efecte are realitatea lor asupra voastră. Experiența noastră se desparte doar prin aceea că înainte să ajung în Wuhan, eu nu aveam prea multe idei despre acest loc la 10,000 km depărtare de acasă, și procesul de constituire a unei întregi cunoașteri personale despre el s-a petrecut, în cazul meu, „la locul faptei”.

Pot însă să vă spun încă de pe acum că locuitorii Wuhanului nu sunt cu nimic diferiți de noi în mod fundamental și că doar cultura, împletită cu istoria socială, este cea care ne desparte. Deși e adevărat că unele lucruri care sunt parte a normalității lor ne-ar răni sensibilitatea (unul dintre ele ar fi, de exemplu, că păstrarea tonului redus al vocii în spațiile comune nu e o regulă a politeții), e la fel de adevărat că imaginea pe care pandemia a proiectat-o asupra lor nu are nimic de a face cu ei. Vă asigur că nu m-a servit nimeni cu ciorbă de lilieci în cei doi ani și jumătate petrecuți în Wuhan.

Relativitatea punctelor cardinale

Înainte de 2017 nu fusesem niciodată în afara Europei și dacă până atunci opoziția culturală din prim plan a fost cea dintre Est și Vest, acum punctele cardinale și-au expandat arealul acoperit. Dacă Estul era România atunci când am călătorit în Belgia sau Franța, acum Estul s-a transformat în Asia, iar Vestul în Europa. Harta culturală a lumii este una dinamică, în continuă schimbare și dependentă de interacțiunea noastră cu spații diferite de ale noastre, de acasă. Ajungând în China, identitatea mea a suferit o transformare majoră: din româncă am devenit cetățean european. Acesta a fost unul dintre primele șocuri culturale la care am fost expusă. Înainte de a merge acolo, ralierea la națiune ca identitate primordială care mă distinge de ceilalți, străini, era cea care mă așeza pe o hartă imaginată a diferențelor. Odată în China, am înțeles că harta lumii, atât de naturală pentru noi aici arăta cu totul altfel privită de acolo – chiar și la nivelul reprezentărilor grafice; Asia apare în centrul globului pe hărțile de acolo, la fel cum Europa e în centru aici.

Cercuri identitare concentrice. Atâta timp cât vorbim despre aceeași țară, diferențele regionale sunt cele care primează. Când ne raportăm la un continent, regionalul devine național. Când trecem de continent, continentalul este cel care în ochii celorlalți definește cine suntem. Așa se face că am „devenit” pentru întâia oară albă. Sigur, distincțiile etnice se manifestă cultural și ne construiesc identitatea indiferent de lărgimea cadrului geografic de raportare. În România, români, maghiari, romi, și alții. Acolo, asiatici, oameni de culoare, albi. Categoria „asiatic” însă nu este nici pe departe unitară. În China continentală, nord versus sud, vest versus est, urban versus rural, și alte nenumărate ierarhii regionale desenează harta etnic-geografică a celor 56 de grupuri etnice recunoscute și a altora, nerecunoscute. Dincolo de granițele Chinei, țările din restul Asiei sunt și ele împărțite în inferiori și superiori – rasismul nu se dezminte nici acolo. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu oprită pe stradă de tineri care voiau să-și facă o fotografie cu mine și îmi spuneau cât îmi admiră albeața pielii. Colegilor mei de culoare li s-a întâmplat de tot atâtea ori să li se pună mâna pe creștet fără consimțământ de către curioșii care voiau să simtă textura părului lor. Pe grupurile unde erau publicate anunțuri pentru profesori de engleză apărea de multe ori avertismentul fără perdea: doar pentru albi. Colegii mei vietnamezi, cambodgieni sau indieni, aveau parte de un complet alt tratament decât cei coreeni, japonezi sau singaporezi.

China se transformă

După cele mai multe ore consecutive de zbor zburate de min vreodată, am ajuns la inspecția vamală. Dacă până atunci trecerea granițelor era o formalitate în care nu-mi acorda nimeni prea multă atenție, acum eram îndrumată pe culoarul pentru străini și atent supravegheată, iar odată ajunsă în fața biroului de imigrație, procedurile de verificare a documentelor, de profilare prin amprentare și fotografiere, au întărit noua realitate a statutului meu de străină.

La ieșirea din zona de securitate, i-am arătat unuia dintre bărbații care strigau „Taxi! harta printată pe coala A4 pe care o purtasem împăturită în buzunar tot drumul și pe care o țineam strâns, ca pe un avut prețios, neștiind dacă o să mă pot descurca să ajung la destinație altfel. Mi-a răspuns într-un cuvânt: 100 (yuan). Am consimțit și mi-a făcut semn să-l urmez. Nu eram singurul pasager. Mai venise o femeie care părea de-a locului și se așezase pe scaunul din față. Aș minți dacă aș spune că nu m-au trecut fiorii. Nu aveam semnal la telefon pentru că nu făcusem încă rost de număr chinezesc, nu înțelegeam ce vorbesc – și vorbeau fără încetare – și pornisem dinspre aeroport într-o mașină veche care huruia din toate încheieturile. Dacă vă întrebați acum dacă e ceva curent, nu, nu e; parcul auto din orașele mari e destul de nou și multe dintre mașini sunt hibride; așa nimerisem eu.

Noutatea, necunoașterea și prăpastia comunicativă nasc frică. A aparține locului și a împărtăși același limbaj cultural, a opera cu aceeași realitate, deci, ne face să ne simțim în siguranță. Imaginea realității – sau realitatea așa cum este ea proiectată în conștiința noastră – este perfect dependentă de relația dintre noi și exterior, dintre noi și spațiu, dintre noi și ceilalți. Atâta vreme cât ne simțim parte din ea, ea este rareori problematizată, căci avem o înțelegere intuitivă a tot ceea ce se întâmplă cu noi și între noi și restul. Interpretările sunt de cele mai multe ori adecvate, iar răspunsurile noastre în diferite situații comunicative confirmă sau infirmă fluiditatea interacțiunii cu ceilalți. Această înțelegere este însă scurtcircuitată atunci când avem de a face cu un context cultural cu totul necunoscut.

Peisajul din jurul autostrăzii era dezolant. Aerul poluat din acea zi făcuse totul să pară fumuriu, șters de culoare, ca într-o scenă de film alb-negru în care totul e învăluit în ceață. Ceea ce se vedea nu aducea mai multă bucurie ochilor: șiruri nesfârșite de blocuri de câte 3 sau 4 etaje, dărăpănate, murdare, care păreau de-a dreptul pustii, despărțite de lacuri cu apa cafeniu-verzuie. Dacă aș fi avut mai multă energie și mai puțin orgoliu în acel moment, i-aș fi arătat prin semne șoferului să facă cale întoarsă și aș fi urcat în primul avion spre casă. Trebuie să recunoaștem că realitatea este mult mai puțin legată de ceea ce pare că există în mod obiectiv, și mult mai mult de raportarea noastră la ceea ce există. Realitatea mea din acel moment e descrisă mai sus. Acum, imaginați-vă cum vedea același peisaj șoferul de taxi, care probabil locuia de ani buni acolo. Realitatea este într-adevăr relativă. Nu numai atât. Ea este relativă în strânsă legătură cu cultura și cu experiențele individuale de viață – în alte cuvinte, cu cultura personalizată, trăită și reprodusă de un individ anume.

Niciodată după acea zi nu am avut aceeași senzație trecând pe exact aceeași autostradă, iar asta nu pentru că aerul nu mai era poluat, ori blocurile de la periferia extremă a orașului nu mai erau materializarea unei atmosfere bacoviene, ci pentru că după aproape un an petrecut acolo orașul devenise puțin mai al meu. Ceea ce simțurile mele înregistrau în prima perioadă ca fiind profund diferit de tot ceea ce cunoșteam devenea tot mai puțin evident pe măsură ce treceau zilele, săptămânile, lunile.

A fost nevoie de câteva luni pentru ca mirosul aerului poluat să nu mai fie ceva ce conștientizez oricând ies dintr-o clădire. Tot de câteva luni pentru a mă obișnui cu mirosurile restaurantelor sau tarabelor cu mâncare pe lângă care treceam prin campus sau prin oraș. De câteva săptămâni bune pentru a nu mă surprinde corpurile care se mișcau în alt ritm, aveau alte gesturi, altă expresivitate, alte trăsături decât cele pe care acasă – în Europa, de data asta – nu le observam ca pe ceva marcant. De fapt, nu le observam mai deloc. Tot de câteva săptămâni a fost nevoie ca să aflu mersul lucrurilor în campus: să cunosc drumul spre școală, spre cămin, spre cantină, birourile la care trebuia să apelez ca să rezolv diverse lucruri, sălile în care aveam cursurile de limbă. În câteva luni am început să explorez împrejurimile campusului, locurile în care se poate mânca bine și ieftin din apropiere, magazinele unde puteam găsi cele necesare.

Un an mai târziu chineza a devenit pentru mine cum era până atunci maghiara – o limbă pe care nu o înțeleg mai deloc, dar care sună familiar, o limbă pe care atunci când o aud în fundal, pe stradă, în autobuz, în metrou, oriunde aș merge, nu mă face să mă simt mai puțin între ai mei. Știam deja ce și unde găsesc, aveam deja un anumit magazin de unde îmi cumpăram detergent, un altul de unde preferam să cumpăr dulciuri, găsisem piața, de unde îmi cumpăram legume și fructe proaspete și tot așa. Găsisem un supermarket la care ajungeam cu metroul de unde îmi mai cumpăram uneori produse importate, în special brânză și cafea. Învățasem să folosesc Taobao, o platformă virtuală de unde puteam cumpăra cam orice, de oriunde din China. De fapt, nu doar din China. Într-un dor de ciorbă ardelenească mi-am comandat smântână din Rusia. Costa ceva mai mult decât în România, dar cam la fel ca brânzeturile din supermarket, pentru că era ceva ce nu se consumă acolo. Pe Taobao poți găsi de la tancuri la șosete, asta era gluma împărtășită a străinilor din campus. China urbană are un sistem de livrare de bunuri formidabil, dar despre asta voi povesti altădată.

Cum am aflat că nu învățam chineză mergând la piață

Despre China rurală știu doar ce se poate afla din filme, documentare și articole media sau academice și tot ce spun aici e valabil doar pentru Wuhan și alte orașe foarte mari. Există multe „China”, iar prima împărțire de care trebuie ținut cont este cea între urbanul mare, urbanul mic și rural. O a doua, care naște multe alte mici țări, este limba. Mandarina este limba vorbită oficial, însă nu este limba nativă a nimănui. Fiecare regiune vorbește o altă limbă, conexă, mai mult sau mai puțin îndepărtată de celelalte. Scrisul este același, dar de cele mai multe ori oamenii din regiuni diferite nu se pot înțelege între ei. Acesta e motivul pentru care după un an în care am studiat mandarina 8-10 ore în fiecare zi nu înțelegeam nimic din ce se vorbește la piața din apropierea campusului, de exemplu, unde majoritatea tarabelor erau ale unor localnici de vârsta a doua sau a treia. Tinerii din campus, în schimb, vorbeau mandarina și mai reușeam să dibuiesc câte ceva.

Oricum ar fi, prima oară când am mers la piață a fost o experiență de pomină, nu doar pentru mine, ci și pentru cei cu care am interacționat. Conștientă de privirile curioase care mă împresurau din toate direcțiile, încercam să îmi păstrez un aer neafectat, natural, ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna, iar faptul că sunt o româncă care tocmai își alege niște ceapă la o tarabă a unei femei de 60-65 de ani care se oprise, parcă fără să-și dea seama, din ronțăitul semințelor pe care le ținea în palmă, nu era ceva deosebit. Deși îndrăznisem să merg abia după vreo jumătate de an, când puteam lega o conversație cotidiană simplă, nimeni nu a înțeles absolut nimic din ce spun și nici eu nu pricepeam o iotă din replicile lor. Dacă până atunci interacționasem în chineză în principal cu alți studenți și profesori de limbă, în mediul protector al școlii, și eram sigură de progresele mele, vizita la piață a fost ca o goarnă care te trezește brusc dintr-un vis plăcut. Chineza pe care o învățam noi nu semăna deloc cu cea vorbită de localnici, cu toate că trecuseră pe mandarină, nu wuhaneză sau altceva, știind că străinii vorbesc doar limba oficială, dacă vorbesc ceva.

Întoarcerea

Ceea ce este chiar mai fascinant decât modul în care este pusă la încercare realitatea cuiva care ajunge într-o cultură străină este contrareacția pe care o presupune întoarcerea. După un an în care am învățat o altă realitate, revenirea în Europa (și iată cum raportarea pe care o găsisem bizară și străină de mine la început a ajuns să fie și a mea) a fost o călătorie în oglindă. A fost nevoie de un singur an petrecut într-un context socio-cultural pe de-a-ntregul diferit pentru a avea față de spațiul cu care mă identific o privire care preface realitatea din normalitate în mirare, într-o serie de curiozități, în ceva străin.

Aterizând într-un oraș din Germania înainte de zborul spre casă, mi-am petrecut cele câteva ore de așteptare încercând să înțeleg de ce e totul atât de ciudat, de unde vine senzația mea de stinghereală. Oamenii, îmbrăcămintea, gesturile lor, mișcările corpurilor lor, limbile pe care le auzeam, mirosurile, elementele de decor, totul era la fel de străin precum mi-a fost Wuhan când l-am întâlnit prima oară – căci chiar despre o întâlnire e vorba atunci când intrăm în contact cu o cultură străină nouă; o întâlnire presupune relaționare, schimb, transformare, pe când printr-o vizită sau o călătorie pare că înțelegem că ne purtăm pe noi, cei obiectiv reali și împietriți, neschimbători, în locuri la fel de obiectiv reale, neschimbate pentru oricine trece prin ele.

Această cunoaștere nu ține de o învățare rațională a unui conținut complex, ci de experiența directă și de durată într-un mediu social și cultural diferit de cel pe care nu-l problematizăm în același fel, fiindu-ne atât de familiar. Cultura, așa cum am încercat să arăt prin povestea mea, este atât de împământenită în fiecare din noi încât până și simțurile noastre o învață. Ceea ce mirosim, vedem, auzim, atingem și gustăm, ceea ce gândim, ceea ce facem, ce spunem, cum spunem, convingerile pe care le avem despre toate acestea, modul în care trăim în relație cu ceilalți și cu realitatea exterioară, în general, toate acestea sunt parte din ceea ce constituie pentru noi realitatea și, în același fel, pentru cei pe care îi considerăm ai noștri ori ai lor. Antropologia este prin excelență disciplina care își propune să înțeleagă aceste diferențe, în interiorul sau în afara aceleiași societăți sau culturi.

Această senzație stranie pe care o aveam întâia oară era indicatorul eficienței cu care se produsese adaptarea mea în noul meu mediu în decursul acelui an. Înainte să plec spre casă, până în ultimul moment, corpul meu non-asiatic și tot ceea ce presupune a fi din exterior era ceea ce media orice experiență în cotidian. Nu existase vreo clipă în care străina să nu fie principala mea identitate, atât în modul în care eram privită, cât și în modul în care îmi resimțeam eu prezența acolo. Odată revenită printre ai mei, am aflat că simțurile mele învățaseră destul de bine cultura care îmi era atât de străină. Normalul meu suferise o transformare fantastică deși părea să fi rămas același, cel de aici, în tot acel timp. Una dintre cele mai șocante manifestări ale acestuia a fost că aveam o stângăcie în a mânca cu furculița. Mirosurile mi se păreau bizare, necunoscute, cerul limpede și aerul curat, direct coborâte din rai, iar România, ca trecută prin Apocalipsă – unde se ascundeau toți oamenii? Această nouă realitate și-a făcut simțită prezența doar atunci când am pășit din nou în mediul cultural pe care îl cunoșteam dintotdeauna. Acasă a devenit ceva foarte relativ în acel moment și pentru o bună bucată de timp m-am simțit pendulând între lumi. După câteva săptămâni, totul și-a regăsit echilibrul, iar eu am redevenit parte dintre ai mei.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.