C ând am ajuns la service-ul lui Ștefan, într-o după amiază de iulie 2020, acesta ne aștepta cu ușile larg deschise și cu Metallica, în boxe, dată la maximum. La Garaj, cum îi spunem noi service-ului lui Ștefan, era și Andrei, un alt prieten motociclist care, am aflat acolo, venise cu câinele la tuns. George, unul dintre prietenii mei motocicliști cu care am făcut de multe ori plimbări cu motocicleta în ultimii 10 ani, știind că lucrez la o cercetare despre femeile motocicliste, m-a sunat și mi-a propus să mergem împreună la Garaj la Ștefan, care ne era prieten comun, “s-o ajutăm pe Eva să-și facă revizia la motocicletă”. Eva era o prietenă motociclistă de-a lui.

George și Ștefan erau în fața garajului, lângă motocicleta Evei, un Kawasaki Eliminator de 125 și se pregăteau să schimbe uleiul motocicletei. Jos, lângă motocicletă se aflau câteva chei, un bidon de plastic cu ulei și un recipient pentru colectat uleiul uzat. La aproximativ 20 de metri în dreapta intrării în service, pe un teren betonat, Eva tundea cățelul lui Andrei, un maidanez de talie mare, cu o mașină electrică de tuns legată la un prelungitor al cărui fir se întindea pe jos până la ușa service-ului. Ștefan este motociclist, dar este și mecanic auto cu experiență. El este proprietarul acestui mic service auto aflat într-o fostă zonă industrială a cartierului Militari din București. La service-ul lui Ștefan nu se repară motociclete, doar mașini, dar, desigur, datorită expertizei sale în întreținerea și reparația automobilelor și pe baza experienței sale de motociclist veteran, Ștefan este în stare să își  întrețină de unul singur motocicleta și chiar să execute operații complexe de reparație atunci când este nevoie. El își mai ajută prieteni motocicliști cu operațiuni de întreținere a motocicletelor și de reparații: fie le permite accesul la sculele pe care le are în atelier și îi lasă să-și facă singuri treaba, fie îi asistă pe parcursul procesului de intervenție mecanică și îi ajută atunci când cei implicați îi cer ajutorul, fie pur și simple le face treaba de la cap la coadă.

George este cel mai implicat dintre noi. El face parte din mai multe grupuri de motocicliști. Cel mai adesea, George vine cu propunerile de ieșiri cu motocicletele și planifică micile noastre excursii motorizate. Tot el este și un fel de liant între noi și alți motocicliști din afara acestui grup. În acea zi, el a fost cel care l-a convins pe Ștefan s-o ajute pe Eva cu revizia motocicletei. Din discuția de la fața locului, am aflat că Ștefan o știa de dinainte pe Eva, dintr-o călătorie moto în drum spre un festival rock din afara Bucureștiului. Eu, George și Ștefan am discutat o vreme despre motociclete, acolo, în fața garajului. Apoi George, împreună cu Ștefan, au schimbat uleiul motocicletei și au curățat filtrul de aer. Când Eva a venit la noi, după ce a terminat de tuns câinele, motocicleta era gata. Apoi, ea s-a plâns că tobele de eșapament ale motocicletei sale sună prea tare și i-a rugat pe băieți să le verifice. Constatând că motocicleta are “tobele goale” în interior, Ștefan a confecționat o sită de gaze, dintr-o bucată de țeavă subțire de 10 cm căreia i-a sudat un dop la un capăt, căreia i-a făcut mai multe găuri pe tot corpul, pentru a permite gazelor s-o traverseze și a montat-o în interiorul tobei de eșapament. Apoi, a improvizat un manșon dintr-o bucată de cupru pentru a fixa mai bine sita în interiorul eșapamentului.

De la Eva am aflat că a făcut muncă part time de secretariat la un service moto din București, într-o perioadă în care nu a avut job. Atunci, proprietarul service-ului respectiv s-a ocupat de întreținerea motocicletei sale. După cum ne spune ea, “băieții sunt săritori”, “mi-o făceau așa, pe caiet”. Acolo, la acel service, ea a învățat multe despre piesele de schimb pentru motociclete, dar în discuția cu noi, părea că nu dorea să scoată în evidență acest lucru. De exemplu, când a vorbit despre simeringuri, acele piese de schimb cu formă circulară care se montează în anumite părți ale motorului aflate în rotație și care nu permit uleiului să iasă afară, le numea “brățărici”. Eva a învățat multe informații despre piesele de schimb pentru motocicletă în perioada când s-a ocupat cu comenzile de piese la acest service moto. Minimalizarea cunoștințelor ei tehnice în fața “băieților” părea să aibă legătură cu miza interacțiunii. Ea nu dorea să-și etaleze cunoștințele tehnice, deși le avea, ci să cultive relațiile ei cu motocicliștii din grup, întreținând și menajând astfel sentimentul de superioritate tehnologică a bărbaților.

În unele situații, cum este și cea prezentată aici, comunitatea moto funcționează ca o “rețea pasivă” (Bayat 1997) de construire a încrederii și ajutorării, asemănătoare rețelelor sociale de rudenie. Această solidaritate moto-mobilă provine dintr-o încredere spontană care se construiește între motocicliști prin “recunoaşterea tacită a identității lor comune” (Bayat 1997, 64). Participarea la evenimente moto, generează astfel de legături slabe, dar care pot fi activate ulterior, în situații ce privesc întreținerea și reparația motocicletelor. Însă, există o diferență majoră între motocicliști și motocicliste în ceea ce privește construirea acestor “rețele pasive” de întreținere și reparație a motocicletei. În cazul bărbaților, activarea rețelelor pasive se face prin interacțiuni aproape exclusiv între bărbați. În schimb, în cazul femeilor, reparațiile presupun heterosocialitate de gen, adică interacțiuni ale motociclistelor cu bărbați. Aceasta se datorează unor factori precum numărul mic al femeilor motocicliste, exclusivitatea masculină a mecanicilor de motociclete, precum și anumitor reprezentări ale rolurilor de gen ce atribuie bărbaților competențe tehnice. Acest episod etnografic ilustrează munca emoțională la care Eva apelează pentru a se menține într-o rețea socială de reparații.

Cu Iulia am interacționat în mai multe rânduri în ultimii 5 ani. Ea este o femeie independentă și îi place să afișeze acest lucru. De asemenea, este foarte orientată spre partea estetică a tot ce are legătură cu motociclismul: vestimentația, echipamentul de drum, motocicleta. Iulia s-a împrietenit cu mecanicii atelierului unde duce motocicleta pentru întreținere și mi-a spus că face frecvent vizite în atelier, simțindu-se acolo “ca într-o familie”. În jurul acestui atelier gravitează mai mulți motocicliști bărbați și câteva motocicliste. Iulia împreună cu Gina, tot motociclistă și ea, fac un soi de voluntariat în acest loc. Ajută în atelier cu diverse comisioane, dar, uneori, fac un fel de muncă de ucenici, participând în plan secundar și la activitățile de reparație a motocicletelor care întră pe ușa atelierului. Ele execută activități simple, rutiniere sub îndrumarea celor doi mecanici ai atelierului. “Lucrez să desfac și la motoarele prietenilor, ca să meargă treaba mai repede. Luăm des masa împreună. Cumpărăm sau gătim și ducem acolo”, mi-a explicat odată, Iulia, rolul său. Iulia mi-a împărtășit și unele gesturi de solidaritate moto-mobilă care se petrec acolo. Ea mi-a povestit un astfel de eveniment la care au participat mai mulți motocicliști prin mici donații de bani cu scopul de a contribui la costurile reparației motocicletei unui motociclist care în acel moment nu a putut suporta financiar aceste costuri. Practic, în această micro-comunitate de reparații fiecare contribuie cu ceva pentru întreținerea relațiilor sociale.

Elena, spre deosebire de Eva și Iulia, A beneficiat de o educație neutră de gen în copilărie, în raport cu reparațiile: “am avut din copilărie chestia asta, am șurubărit cu tata la mașini și motociclete. Sunt curioasă cum sunt construite, vreau să știu cum funcționează chestia cu care merg”, mi-a spus ea în timpul interviului. Elena călătorește, de obicei, solo, dar mai participă și la excursii de grup, însă, când o face, preferă grupurile de băieți. Cu Andrei, proprietarul unui magazin de piese moto și al unui service, are o relație de prietenie și îl vizitează la service ori de câte ori are vreo nelămurire tehnică în legătură cu motocicleta ei. Când are nevoie, Elena comandă de la el piese de schimb și accesorii pentru întreținerea motocicletei sale. Elena a dezvoltat, de asemenea, un limbaj tehnic. Vorbește cu ușurință despre aspectele tehnice ale motocicletei. Atunci când duce motocicleta la service pentru schimbul de ulei, ea obișnuiește să participe activ la operațiuni.

Odată, am asistat și eu la o astfel de operațiune, atunci când Elena a mers pentru a-și schimba filtrul de aer și a făcut totul singură folosindu-se de sculele lui Andrei. Pe Elena o deranjează faptul că unii mecanici nu-i spun ce i-au făcut la motocicletă. Din acest motiv îl apreciază foarte mult pe Andrei: “mai întreb și eu, nu spun ce au făcut. Asta mi s-a întâmplat cu toți. E o chestie tipic românească. El le știe pe toate, nu mai știe nimeni. Eu de asta țin legătura cu Andrei. El se documentează și îți explică”. Din răspunsurile ei reiese că a avut multe experiențe nefericite cu mecanicii. Din acestea a învățat faptul că trebuie să fie de față când mecanicul lucrează la motocicleta ei. Asta îi dă un sentiment de siguranță că poate interveni dacă i se pare că ceva nu este în regulă. Acest pasaj din interviul cu ea scoate foarte bine în evidență atitudinea ei și permite indirect înțelegerea reacțiilor mecanicului: “pretindea că știe, dar nu știa. Vedeam că este în dificultate, îi tremurau mâinile. I-am zis <lasă că strâng eu>. Mie nu-mi convine că tu stai și te mocăi și îmi iei bani pe oră”.

Spre deosebire de Eva a cărei strategie am prezentat-o anterior, Elena joacă în forță, cu curaj, în fața mecanicului. Își joacă rolul de client care plătește și vrea să știe pentru ce plătește. Prin această abordare, ea întră în conflict cu viziunea de gen ce trasează granițe de competență în ceea ce privește îndemânările mecanice ale motocicliștilor. Elena e invocat unele situații în care i s-a contestat dreptul la cunoașterea mecanică a motocicletei. Odată, din cauza vibrațiilor, i s-a rupt tija care ținea bateria fixă în locul ei. A comandat tija și a mers cu ea la un mecanic care o mai ajutase anterior să-și monteze câteva accesorii la Harley. Elena a fost foarte nemulțumită de modul în care mecanicul a executat această operație. Pentru că tija nu s-a potrivit, mecanicul a făcut o improvizație și a prins tija în alt loc iar pentru asta a trebuit să dea o gaură în cadru. După un timp, tija s-a rupt din nou, bateria s-a mișcat din locul ei și a produs un scurt-circuit. Iată cum povestește Elena episodul acela: “am comandat tija și nu se mai potrivea. Nu m-a întrebat când a dat gaura în cadru, mi-a zis <lasă că știu eu ce să fac>, m-a luat de sus. Când am văzut că a dat gaură în cadru m-am enervat. Ne știam de mult, dar m-a enervat că m-a luat așa. Nu mi-a plăcut atitudinea lui”.

Motocicliștii, în general, par să manifeste un fel de suspiciune privind onestitatea și competențele tehnice ale mecanicilor. Însă în cazul femeilor, această suspiciune este dublată de o suspiciune de gen. Aceasta deoarece mecanicii de motociclete sunt bărbați și, unele femei devin suspicioase pentru că se așteaptă ca mecanicii să creadă despre ele că nu au cunoștințe tehnice și să le mărească nejustificat costurile de reparație. Acest sentiment are și un fond structural privitor la afișarea și performarea rolurilor de gen. Unul dintre motocicliștii și mecanicii amatori cu care am discutat mi-a povestit că a observat că femeilor le este dificil să descrie ce problemă are motocicleta. Acesta mi-a dat exemplul unei motocicliste căreia i-a reparat motocicleta și care în conversația cu el nu putea face diferența între “un rateu în filtrul de aer și un rateu în toba de eșapament”. Interesul scăzut pentru informații tehnice îngreunează utilizarea unui limbaj tehnic adecvat de către femei. Acest deficit lingvistic, în unele situații, îl împiedică pe mecanic, pe de o parte, să identifice mai repede problema ce trebuie remediată, iar pe de altă parte, să regleze interacțiunea cu clienta.

Materialul etnografic prezentat dezvăluie, așadar, trei strategii ale motociclistelor de abordare socială a reparației: ca “lucrători emoționali” (Hoshschild, 2003) într-o rețea socială de motocicliști bărbați; ca performeri ai unui soi de ucenicie în jurul atelierelor de reparații, unde prestează muncă socială și unde, unele dintre ele, ajung chiar să învețe să facă reparații minore; ca actori care caută autonomie de întreținere și reparații pentru a efectua singure operații de întreținere sau reparații minore. Aceste trei strategii sunt răspunsuri ale motociclistelor la caracterul genderizat al organizării sociale ce caracterizează moto-mobilitatea și contribuie la reproducerea “dominației masculine” (Bourdieu, 2017).

Bibliografie:

Bayat, A.. (1997). Un-Civil Society: The Politics of the ‘Informal People’. Third World Quarterly, 18(1), pp. 53-72.

Bourdieu, P. (2017). Dominația masculină. București: Editura Art.

Hochschild, R. A. (2003). The Managed Heart. Commercialization of Human Feeling. Berkeley: University of California Press.