E xistă o tendință generală la nivelul publicului să identifice antropologia cu o disciplină care explică comportamentele umane prin intermediul culturii. Dar asta înseamnă determinism cultural, nu antropologie. Un pas înainte ar fi să spunem că antropologii sunt experți ai conceptului de cultură și că știu când să subscrie un fapt social unor particularități culturale sau nu. Totuși, ideea de cultură în sine a fost aspru criticată în ultimele trei decenii, iar unul dintre cele mai proeminente curente de cercetare – perspectivismul – își propune să depășească dihotomia iluministă natură-cultură, făcând astfel inteligibile societățile în care o asemenea distincție nu există, pentru că natura și cultura sunt considerate amestecate (cum este cazul în unor grupuri amerindiene, de pildă). Urmărind manifestările variate ale umanității, antropologia este o disciplină preocupată de a înțelege diferențele și de a le face inteligibile pentru ceilalți. Este știința care traduce alteritatea în similaritate (și vice-versa), iar discipolii săi sunt experți în alteritate.

Este grăitor faptul că, dacă ar fi să întrebi cinci antropologi diferiți care este definiția disciplinei lor, cel mai probabil vei primi cinci răspunsuri diferite. Definiția mea favorită este cea formulată de Clifford Geertz, care spune că antropologii sunt miniaturiști ai științelor sociale. Este adevărat, asta aduce cu sine un are de meșteșugar artizan care poate să pară romantic, dar în același timp, sugerează înclinația către detalii, care la prima vedere poate părea irelevantă, și importanța angajării într-o cercetare de teren de lungă durată (din care deseori rezultă și angajarea într-un proces de scriere de lungă durată…). Terenul etnografic – principalul dispozitiv metodologic la antropologilor – înseamnă să petreci cât mai mult timp cu un anumit grup de oameni. Interacțiunea prelungită implică nu doar a vorbi cu oamenii și a face interviuri, ci și a observa ce și cum fac ei în viața de zi cu zi și a participa activ alături de aceștia.

O calitate importantă a muncii etnografice – absentă în cercetările cantitative – este abilitatea de a merge dincolo de strategiile discursive ale indivizilor și de a ne concentra nu doar pe ceea ce spun că fac oamenii, ci pe ceea ce fac aceștia cu adevărat. Atenția antropologilor către practică înseamnă, la bază, a-i lua în serios pe informatori și a găsi un echilibru subtil între cuvintele și acțiunile lor. Aici are loc prima provocare a muncii etnografice: înțelegerea rațiunilor care stau în spatele unui fapt social, ceea ce înseamnă în același timp și înlăturarea interpretărilor esențialiste și a stereotipurilor. În cazul meu, această provocare a constat în explicarea construcției a peste 10.000 de lăcașe de cult în România – dintre care 30 de catedrale ortodoxe și faimoasa Catedrală a Mântuirii Neamului – pe parcursul a numai trei decenii.Dar odată ce terenul s-a terminat, cercetătorul sau cercetătoarea revine acasă și trebuie să creeze sens din tot materialul pe care l-a adunat: note de teren scrise peste tot – uneori în limbi diferite – înregistrări cu interviuri, fotografii și uneori înregistrări video și audio, cărți/broșuri cu informații și documente și, nu în ultimul rând, propriul jurnal de teren. Atunci când toate aceste materiale diverse trebuie să fie transformate într-un text uniform, intervine o a doua provocare: să facă inteligibile pentru publicul larg o serie de idei, practici, evenimente și procese istorice întâlnite într-un anumit loc și timp. Asta este ceea ce putem numi un atribut multi-dimensional al traducerii culturale. Este multi-dimensional pentru că nu există „cultură” uniformă și omogenă, ci un set de reprezentări care pot fi mai mult sau mai puțin împărtășite și răspândite într-un grup de oameni. Pericolul generat de neînțelegere și simplificare așteaptă mereu la cotitură, așa cum se întâmplă cu traducerea unei limbi, și depinde de sensibilitatea antropologului să minimizeze acest pericol – și atunci când își face munca de teren, și atunci când diseminează rezultatele muncii sale. Dar sunt conștient că toate aceste cuvinte, fără o ilustrare, ar putea părea foarte vagi, astfel că am să fac apel la un exemplu care m-a fascinat întotdeauna. Este vorba despre comentariul unui coleg antropolog – să-i spunem T. – despre terenul său într-o insulă din Oceanul Indian, pe care l-am auzit direct de la el, cu ceva ani în urmă.

Am stabilit o relație puternică într-un sat al Regelui cu un bătrân nobil și demnitar, principalul meu interlocutor care mi-a explicat organizarea și cosmologia acestei regalități. Într-o zi când l-am vizitat mi-a spus cu o oarecare solemnitate că trebuie să vorbim despre niște lucruri serioase: era foarte îngrijorat cu privire la sănătatea mea. Trăiam în sat de câteva luni și nimeni nu mă văzuse cu o prietenă; se temea că la vârsta mea, să nu fac sex putea să-mi facă rău, riscam să mă îmbolnăvesc. M-a întrebat apoi dacă mi-e frică de femei sau dacă cumva nu-mi plac femeile localnice, iar eu l-am asigurat și reasigurat de mai multe ori, că nu era vorba despre niciuna dintre cele două variante. În aceeași zi, la căderea nopții, pe când mă aflam în pat, cineva a bătut la ușa colibei mele. Era strănepoata cea mare, în vârstă de 12 ani, a nobilului meu interlocutor, considerată una dintre cele mai frumoase fete din sat. Am lăsat-o să intre. Părea intimidată, nu putea să mă privească în ochi. După uzualele complimente și cuvinte de introducere, i-am spus că sunt foarte onorat de vizita ei, că este o tânără foarte frumoasă și atractivă, dar că sunt deja căsătorit (mințeam!) și că acolo unde trăiesc eu, există un tabu ancestral în familia mea, care le interzice bărbaților căsătoriți să aibă relații cu alte femei, în afara căsătoriei, riscând, dacă încalcă regula, să-și piardă fertilitatea.

 Această anecdotă relevă două chestiuni importante. În primul rând, ilustrează perfect un principiu eminamente antropologic: interacțiunea cu celălalt nu e bazată numai pe stăpânirea limbii locale, ci și pe folosirea limbajului cel mai potrivit în funcție de context. Un atribut crucial al practicii antropologice este capacitatea de a lăsa deoparte anumite valori cu care suntem obișnuiți, gândind prin intermediul altora noi, pentru a depăși diferențele culturale. În vigneta de mai sus, T. știa că n-ar fi avut niciun sens să facă referire la principiile sale etice; adică să spună că ar fi însemnat să comită un act de pedofilie și că aceasta este strict interzisă în societatea sa. În schimb, a construit o strategie retorică bazată pe principiile locale, adică, pe rolul pe care cultul strămoșilor și importanța fertilității la aveau în cultura locală. Apelând la această strategie, a reușit să rămână fidel codului său moral și, în același timp, să-și traducă motivele astfel încât să fie înțeles și de interlocutorul său.

În al doilea rând, această anecdotă ilustrează și dificultatea pe care o avem în a înțelege alte tipuri de moralități pe care le au oamenii, care nu numai că sunt diferite de propriile noastre valori, dar ne și declanșează indignarea. Există o lungă dezbatere în sânul disciplinei privind modul în care antropologii ar trebui să se situeze, pe o axă care merge de la evitarea unei poziționări etice, care ar afecta demersul științific, până la îmbrățișarea unui activism militant. Deja din anul 1955 Claude Levi-Strauss denunțase în lucrarea sa consacrată, Tropice Triste, înclinația etnologilor de a confunda, în numele respectului pentru „culturile locale”, o înțelegere relativistă a diferenței culturale cu tendințele conservative periculoase. „Acasă, antropologul poate fi un subversiv natural, un oponent convins al folosirii tradiționalului, dar imediat ce are în prim plan o societate diferită de a sa, devine plin de respect față de cele mai conservatoare practici” (Levi-Strauss 1961: 381). Câteva decenii mai târziu, o cercetătoare faimoasă, Nancy Scheper Hughes, aduce din nou în atenție importanța luării unei poziții publice de către antropologi împotriva inegalităților pe care le întâlnesc pe teren. În prezent, studenții de la antropologie sunt mult mai conștienți de trecutul colonialist ambiguu al disciplinei și de faptul că din poziția lor de experți regionali se presupune că nu trebuie să urmărească doar scopuri academice, ci și scopuri relevante social, deseori lucrând alături de alte discipline. Rolul crucial jucat de antropologii care au colaborat cu personalul medical în tratarea Ebola în Sierra Leone este doar unul dintre exemplele recente.

Dar acest articol este despre traducere culturală – adică traducerea limbajului, la pătrat – miza reală în joc nu mai este dacă îmbrățișăm sau nu antropologia angajată public, pentru că sub acest aspect, conștientizarea s-a răspândit îndeajuns pentru a respinge vechile stiluri de abordare care desconsiderau popularizarea științei sau activismul proactiv. Problema care se pune, mai degrabă, este cum și când să identifici un abuz, când să-l denunți și când să lupți împotriva sa? Când este corect să te ridici împotriva unei practici specific, care apare ca abuzivă, degradantă și periculoasă? Cunoașterea etnografică profundă se presupune că pune în context faptele sociale care par a suna inacceptabil urechilor noastre vestice, explicând rațiunile care stau în spatele acestora și făcându-le inteligibile. În același timp, această cunoaștere presupune și să recunoaștem, acolo unde este cazul, structuri ale privilegiului și inegalității, care se auto-reproduc, devenind opresive și cauzând suferință oamenilor. Nu trebuie să fii expert în Oceanul Indian ca să îți dai seama că trimițând o fată de 12 ani în coliba unui adult (alb și vestic) este o formă de abuz care nu poate fi justificată de principiile organizării sociale locale. Pe de altă parte, căsătoriile între copii pot fi o practică mai puțin coercitivă decât sugerează acțiunile umanitare. Cercetările etnografice din Tanzania și Bali (Schaffnitt 2019, Horii 2020) ne amintesc faptul că instituția căsătoriei înseamnă și acces la viața adultă, care deseori este dezirabilă unei copilării prelungite, pentru că adulții au libertatea alegerii – ceea ce sună ironic, când ONG-urile vestice ajung deseori să impună propriile lor definiții ale alegerii și coerciției.

Am spus mai înainte că traducerea culturală este multi-dimensională. Una dintre aceste dimensiuni este potențialul său reflexiv: pe cât de mult diferențele culturale pot da naștere sentimentelor de indignare, repulsie și chiar dezgust, astfel de sentimente pot fi reciproce, iar ceea ce pare natural într-o societate vestică, poate suna nenatural, inacceptabil și chiar îngrozitor celorlalți. Un medic care a devenit un antropolog de succes, Michael Taussig, este faimos pentru că s-a uitat la reprezentările schimbului capitalist pentru țăranii proletarizați din Columbia și Bolivia și a văzut că „practici care pentru cei mai mulți dintre noi, din societăți bazate pe schimbul de mărfuri, au devenit acceptate ca naturale prin modul de funcționare al economiei, pentru ei reprezentau practici total nenaturale, ba chiar malefice” (Taussig 2010: 3, sublinierea mea).  Ceea ce antropologii fac, în definitiv, este să adreseze un concept specific sau practică care a câștigat statutul unei formațiuni naturale și să îl readucă la ceea ce este în realitate  – un fapt mutabil, istoric și social informat. Ca străin care a rătăcit prin întreaga Românie în ultimii 13 ani, un aspect pe care l-am găsit cel puțin „bizar” și pe care mulți dintre interlocutorii mei l-au acceptat ca natural (și viceversa, dar nu avem timp să-l discutăm aici) a fost prezența simbolisticii naționale în bisericile ortodoxe. Tricolorul era peste tot! La intrarea în biserici, în motivele tradiționale de pe straiele pe care le purtau unii preoți și chiar proiectat pe zidurile noii Catedrale a Mântuirii Neamului. Acest complex religios impunător este unul eminamente naționalist – arhitectura și simbolismul său face mereu referire la Românism, funcția sa ceremonială pune accent pe comemorarea eroilor naționali, iar prin locul ales, Catedrala se plasează într-un hub al puterii statului, între Parlament și Ministerul Apărării. Chiar și numele său a fost golit de orice semnificație religioasă, fiindcă face referire la independența câștigată în fața otomanilor, iar deseori înșiși reprezentanții bisericii o numesc Catedrala Națională și mai puțin „Catedrala Mântuirii Neamului”.

Este, oare, educația mea catolică cea care îmi încețoșează privirea etnografică? Sau cu adevărat discursul naționalist a devenit atât de ubicuu încât am devenit obișnuiți cu el? Statele-naționale sunt o invenție destul de recentă, astfel încât nu este nevoie să mergem foarte mult înapoi în timp pentru a realiza că identificarea bisericii populației majoritare cu întreaga națiune este o modă recentă care înlocuiește progresiv universalismul creștin cu etnofiletismul – adică – asocierea salvării cu un grup etnic specific. Nu ar trebui să uităm nici că această derivă naționalistă nu este restrânsă doar la spațiul românesc. Un proiect comparabil cu catedrala din București a fost recent inaugurat de Biserica Catolică din Varșovia, în Georgia magnatul Ivanishvili și-a construit carierea politică finanțând construcția noii catedrale din Tbilisi și în urmă cu câteva luni Rusia Ortodoxă a finalizat o impunătoare catedrală dedicată forțelor armate! De când militarismul este celebrat atât de nereflexiv între zidurile unei biserici creștine?

Taussig ne reamintea că nu este nimic natural într-un sistem economic care condamnă o mulțime de oameni la precaritate de dragul profitului pur. Cred că, uitându-se la industria construcției de biserici şi catedrale, din Estul Europei din zilele noastre, cineva poate spune că nu este nimic natural în bisericile creștine atunci când acestea vorbesc din ce în ce mai mult limba naționalismului. Din perspectiva lor epistemică, antropologii pășesc pe linia subțire dintre familiar și straniu în ambele direcții: nu numai că traduc comportamente străine și idei pentru a le face înțelese dincolo de diferențele culturale, ci se presupune că la rândul lor înstrăinează ceea ce – în societatea lor de apartenență – este înțeles ca periculos de natural și imutabil.