Imposibilul acasă: Reîntoarcerea refugiaților după război

de GRUIA BĂDESCU

Abstract

Ce se întâmplă cu refugiații odată ce se întorc în țara de origine? Textul se leagă de dezbaterile actuale legate de așa numită “criză a migranților”, centrându-se pe experiența unui val mai vechi de refugiați (cei provocați de războaiele din fosta Iugoslavie din anii 1990), care rememorează atât conflictul și “dislocarea”, dar și încercările de a se reintegra odată reîntorși după sfârșitul războiului. Se bazează pe cercetarea mea în Sarajevo dintre 2009 si 2016, în care am abordat și tema refugiaților care au revenit în Bosnia și Herțegovina după ani de refugiu în Vest. Deși în politicile internaționale, “întoarcerea acasă” este recomandată, interlocuitorii mei au subliniat provocările revenirii, legate atât de traumă, de șocul revederii unor peisaje urbane dezolante, dar mai ales de “neacceptarea” lor de către cei rămași, prin caracterul lor transnațional și prin faptul că nu au trăit experiența războiului.  Experiențele lor în Sarajevo aduc în prim plan atât conceptul de „acasă”, cât și chestiunea urbanului și a formelor în care funcționează excluziunea socială în Europa de Sud-Est.

Podcast Sfertul Academic

Gruia Bădescu

Autor

Gruia Bădescu este cercetător la Universitatea din Konstanz, unde este bursier Alexander von Humboldt, precum și lector invitat în cadrul Masteratului de Antropologie al SNSPA. Atât cercetarea cât și practica sa profesională în domeniul urban sunt centrate pe relația dintre spațial și social, examinând tematici precum reconstrucția urbană, orașul post-conflict, orașul post-socialist, spațiul public, imaginarii și memoria urbană.  În teza sa de doctorat, susținută în cadrul Centrului de Cercetări pe Conflicte Urbane de la Universitatea din Cambridge, a explorat legătura dintre reconstrucția urbană și procesul societal de a lucra cu un trecut dificil în fosta Iugoslavie. După Cambridge, a fost Lector la Universitatea din Oxford, iar din 2018 lucrează la Universitatea din Konstanz. La SNSPA ține din 2016 un curs pe tema spațiului urban (Master Antropologie) precum și un curs despre identități și conflict (Master Politică și Societate Europeană). A publicat în diverse jurnale, inclusiv History and Anthropology, Nationalities Papers, Global Society, este co-editor al unui volum pe tema memoriei în fosta Iugoslavie (în Palgrave Studies in Heritage and Conflict) și al revistei Martor (2018) dedicate practicilor muzeale, și autorul unei cărți în curs de apariție pe tema reconstrucției orașelor după conflict.

Andreea Dumuță

Ilustratoare

Andreea Dumuță lucrează ca freelancer în domeniul ilustratiei digitale. A colaborat cu mai multe companii și publicații printre care se numară și The New York Times.
instagram.com/galactixy_illustrations/

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

T ema migrației a generat mult interes în ultimul timp atât în dezbaterile societale, cât și în cercetare. Castles, Haas și Miller spuneau în 2013 că trăim într- o „epocă a migrației”. Așa-numita „criză a migrației” din 2015 în Europa a dus la un interes crescut pentru ceea ce se numește migrație forțată, care se referă la oamenii care pleacă din cauza războiului, violenței și persecuției. Când refugiații și migranții au trecut pe „ruta balcanică”, aceasta a fost și o ocazie pentru mass-media de a-și aminti de conflictele din fosta Iugoslavie, și chiar de primirea foștilor refugiați iugoslavi acum câteva decenii. Într-adevăr, în anii 1990, mai multe țări europene discutau despre o „criză a refugiaților iugoslavi”, cu aproximativ 2,4 milioane de refugiați, pe lângă alte două milioane care erau strămutați intern. După sfârșitul războiului, mulți s-au întors. Timpul care a trecut ne permite să reflectăm asupra experiențelor lor de întoarcere și să cugetăm ce înseamnă a recupera un acasă pierdut, temă la care reflectează astăzi și milioane de sirieni care încă așteaptă sfârșitul războiului.

Înainte ca Europa să se înfierbânteze din nou pe tema refugiaților, începusem o cercetare pe tema dislocării oamenilor în timpul războiului. Experiența de a-și pierde căminul, și de a căuta noi moduri de a trăi în alte părți, mi se părea una cheie în demersul meu de a cerceta efectele războiului asupra orașelor. Doctoratul meu, dar și alte cercetări de după, se legau de dimensiunile reconstrucției urbane după război, investigând cum sunt reconfigurate orașe precum Sarajevo și Beirut după distrugere și traumă. Una dintre întrebările cheie era cum contribuie reconstrucția arhitecturală la recreerea unui sentiment de loc pentru locuitorii de dinainte de război, dar și la crearea unui sentiment de loc și apartenență pentru cei care se refugiază în oraș din alte părțu. Cum se transformă și reconfigurează orașul în „acasă”?

În doctorat mă axasem pe tema arhitecților care lucrează în contextul unui trecut dificil și violent, dar din 2013 am condus și o cercetare conexă pe tema refugiaților în Sarajevo de care vă voi povesti astăzi.  Am intervievat actuali locuitori din Sarajevo provenind dintr-o varietate de medii, inclusiv rezidenți de dinainte de război și oameni care au fost strămutați. Am colaborat cu Centrul de Studii a Refugiaților și Persoanelor Deplasate Intern al Universității din Sarajevo. Directoarea centrului, Selma Porobić fusese entuziasmată de abordarea mea socio-spațială axată pe materialitatea arhitecturală a procesului de integrare. Centrul mi-a facilitat contacte inițiale cu o serie de refugiați și persoane deplasate intern din categorii sociale diverse. Am folosit apoi tehnica „bulgărele de zăpadă”, prin care contacte inițiale mi-au permis, din aproape în aproape, cunoașterea a oameni care au trecut prin experiența strămutării. Cu fiecare am realizat interviuri semi-structurate, explorând experiențele și sentimentul de apartenență ale interlocutorilor mei. Am făcut plimbări cu ei prin oraș, pentru ca ei să îmi împărtășească pe viu locuri și povești, creând cu fiecare un portret al orașului. Mai târziu, când am coordonat excelenta disertație a masterandei mele de la SNSPA Alexandra Gerea pe tema refugiaților și migranților în București provenind din Orientul Mijlociu, am încurajat-o să folosească și metoda hărților mentale, provenind din geografie. În aceasta, interlocutorii desenează orașul, cu locurile lui semnificative pentru ei. Observația participativă a fost un alt element de bază al cercetării, urmărind practicile sociale în spațiul urban ale interlocutorilor și grupurilor unde m-au introdus. Am locuit în Sarajevo o mare parte din 2013 și 2014, timp în care interacțiunile și conversațiile mi-au revelat complexa țesătură a socialului și spațialului în oraș.

După cum scria Anders Stefansson deja în 2007, „pentru localnici, nu există nicio îndoială: Sarajevo nu este și nu va deveni niciodată orașul care a fost cândva,  înainte de războiul recent”. La sfârșitul asediului din 1992-1995, două treimi din clădirile orașului fuseseră afectate. Pe lângă mediul urban devastat, după război orașul avea și o altă componență a populației. Dintr-un oraș multicultural, eterogen, cu 50% musulmani, 30% sârbi, 8% croați și 10% iugoslavi autodeclarați , astăzi vorbim de două orașe vecine, cu o segregare ridicată a populației pe baza etniei : unul majoritar bosniac și unul mai mic, Sarajevo de Est, aflat în entitatea sârbă a Bosniei-Herțegovina, Republika Srpska, cu o populație de sârbi bosniaci. Peste 87% din populația orașului Sarajevo de astăzi este bosniacă, adică bosniacă musulmană. Creșterea proporției de musulmani este motivată, pe de o parte, de fuga sârbilor din oraș în timpul asediului și imediat după. Pe de altă parte parte, avem sosirea unui număr mare de bosniaci strămutați de război, în special din estul și nordul Bosniei, unde armata sârbilor bosniaci a condus o campanie de violență susținută contra musulmanior. Mulți dintre ei au ales să rămână în oraș pe măsură ce războiul s-a încheiat, mai degrabă decât să se întoarcă la casele lor de dinainte de război, din care o parte semnificativă se află acum în Republica Srpska.

Poate că înșiruirea „bosniaci, sârbi bosniaci, croați bosniaci” vă creează confuzii. Ține de limbă. În bosniacă/croată/sârbă există un nume distinct pentru un locuitor al Bosniei (bosanac/) și un membru al grupului etnoreligios al bosniacilor musulmani (Bošnjak). Distincția este păstrată și în engleză ( Bosnian vs Bosniak). In limba română însă, este folosit un singur termen: „bosniac”. Acesta, firește, duce la confuzii. Poate că lipsa de termeni diferențiați sugerează și cât de puțin important este pentru români acest areal, atât de apropiat totuși atât geografic cât și cultural. Puțini români s-au arătat interesați de spațiul ex-iugoslav și au făcut cercetare acolo. Am descoperit peste ani, după terminarea doctoratului,  o altă cercetătoare inimoasă din România interesată de Balcani, Miruna Troncotă, care lucrează în științe politice.

Dacă tot vorbim de termeni care nu au încă un corespondent în română, însăși tema refugiaților și persoanelor deplasate intern arată încă lacune în terminologie.  Antropologia contemporană caută să exprime procesele și practicile sociale prin concepte dinamice și revelatoare. Unele însă arată dificultatea traducerilor – cum pot traduce de exemplu emplacement, acel proces în care oamenii se integrează unui loc, își fac cuib, de multe ori prin reintegrarea unor relații sociale. Să fie oare înrădăcinare sau împământenire? Dar e musai oare să prinzi rădăcini într-un loc când te simți bine acolo, când te simți acasă?  Displacement e parcă mai ușor, vorbim de strămutare, dislocare. Sau cum am spune la „Searching for cool ground”, căutarea unui loc lipsit de primejdii, unde să îți poți trăi viața, de care Roger Zetter și Stef Jansen spun că este procesul esențial pentru refugiați. Acest cool ground este pentru Jansen mai important decât nostalgia casei pierdute, sau în cuvintele sale „mai degrabă decât să reducem retrospectiv casa la un loc de apartenență, ar trebui să o analizăm prospectiv ca un obiect al dorinței, constituit social”.

Anexa VII la Acordurile de pace de la Dayton care au sfârșit războiul din Bosnia prevedea dreptul persoanelor strămutate de a reveni „acasă”. Stef Jansen sugerează că acesta este un posibil răspuns post-factum la procesele de curățare etnică. Un fel de vină a comunității internaționale care nu a intervenit pentru a le opri în timpul războiului. Dar acest lucru este încadrat și în ceea ce Roger Zetter numește „mitul casei”. Acesta este prezent în mai toate politicile referitoare la refugiați și persoanele strămutate intern: noțiunea unei case, ca obiect material, la care persoanele strămutate aspiră să se întoarcă. Cu toate acestea, așa cum arată Jansen și Lofving, aspirația la siguranță, stabilitate și la oportunități de muncă în acel „cool ground” devine mai importantă pentru mulți decât dorința de a reveni la casele de dinaintea războiului. Interlocutorii mei au găsit acest „cool ground” în Sarajevo – după ce unii îl găsiseră în țări precum Germania, înainte ca guvernele acelor țări să trimită toată populația bosniacă înapoi imediat ce războiul a luat sfârșit. Sarajevo, capitala țării cu perspective economice mult mai mari decât restul Bosniei, a fost văzut ca un astfel de cool ground. Locurile lor de origine sunt într-adevăr încărcate de memorie. În viziunea interlocutorilor mei, ele nu oferă însă siguranță nici la nivel existențial- cu temerea de a locui înconjurați de cei care au izgonit populația musulmană în timpul războiului- dar nici la nivel economic, fiind orașe și sate unde industria socialistă a dispărut și nu există azi nici locuri de muncă și nici perspective.

Interlocutorii mei mi-au descris cum au găsit, sau și-au creat diverse crâmpeie de acasă în noul lor oraș: o chitară care a supraviețuit diverselor peregrinări ca refugiat prin Cehia și Germania pentru Kenan, un apartament amenajat așa cum și-a dorit pentru Adnan, un restaurant unde vin prieteni vechi și noi pentru Irena. Acasă însemna și faptul că pot vorbi limba și auzi cântece vechi, deși și departe, în Suedia sau Australia, găseau comunități și disapore. Pentru a constitui un acasă, oamenii și localitățile „se scurg unul în celălalt”, după cum spunea Sara Ahmed. Dar aici erau înapoi în țara unde la prima vedere totul părea familiar, deși umbrele războiului planau adânc. Sarajevo este adesea descris, și au făcut-o și mulți din intervievații mei, ca un loc de ospitalitate și convivialitate, unde vecinii și străinii sunt respectați și prețuiți. Acest lucru a sporit integrarea rapidă și sentimentul de acasă. După cum spune Vedad, la origine din nordul Bosniei.

”O mare parte din sarajevani sunt deschiși și …foarte generoși, ca la Jocurile Olimpice [din 1984], când au primit acasă vizitatori din străinătate ce nu mai încăpeau în hotelurile de stat”.

Majoritatea interlocutorilor mei care s-au mutat la Sarajevo după o experiență de strămutare au menționat însă că simt o formă de respingere din partea sarajevenilor „nativi”. „Ei cred că sunt mai buni decât noi, doar pentru că s-au născut aici”, mi-a spus Nihad, judecător, la origine dintr-un mic oraș din nord.

Pentru sarajevanii de dinainte de război, principala imagine invocată cand vorbesc de transformarea orașului după război este afluxul de oameni strămutați în oraș. Pe aceștia îi descriu adesea ca provenind din zone rurale, subliniind caracterul lor „necultivat”. De fapt, diviziunea rural-urban depășește identitatea etno-religioasă ca principală sursă de diviziune socială în Bosnia-Herțegovina. Această dihotomie, împreună cu perechea conectată cultură / necultură (oameni kulturnivs. nekulturni), asemănător cu românescul „civilizat/necivilizat”, domină discursul locuitorilor din mediul urban nu numai în Sarajevo, ci în toată fosta Iugoslavie. Sarajevanii se văd pe ei înșiși drept „cultivați” prin excelență și chiar vorbesc de „spirit al Sarajevo” (Sarajevski duh) ca fiind cel al convivialității ca formă de cultură urbană.  Unul dintre interlocutorii mei a menționat o zicală care ar descrie această viață comună (zajednički život), când se refereau la celelalte grupuri etnice ca vecini (komšije): Odată ce te trezești, tu mai întâi uită-te la vecin, apoi la soare ”. Diversitatea religioasă de dinainte de război era parte a vieții comune, a locui în Sarajevo însemna să auzi apeluri musulmane de rugăciune, precum și clopotele bisericii și să fii conștient de sărbătorile tuturor grupurilor. Sarajevanii opun trecutului cosmopolit un prezent în care orașul este sărăcit prin „dezurbanizarea” orașului prin sosirea multor noi veniți. Pentru sarajevanii de baștină, nou veniții nu înțeleg acest cosmopolitanism al orașului, și unii mi-au confesat că le lipsesc sârbii „cultivați”, având acum în loc bosniaci „țărani” (seljaci).

Pentru nativi, nașterea „în altă parte” devine un marker al diferenței. Cei strămutați în oraș denunță discriminarea sarajevanilor „nativi”, dar o parte dintre ei, veniți din alte orașe, dau și ei vina pe mase rurale „necultivate” pentru o parte din problemele orașului. Amar, un funcționar de 44 de ani, spune cu obidă în glas:

Taximetriștii vorbesc despre toți acei oameni care au venit aici și au adus toate aceste lucruri negative în oraș, sunt necultivați, nu știu cum să se comporte, aruncă gunoi de la ferestre …. Ei există, dar asta nu e valabil pentru noi toți care am venit. Sunt educat, duc gunoiul la container, traversez strada pe verde.

Interlocutorii născuți în orașe mici locuiesc adesea în apartamente din cartierele socialiste sau în case noi. Precum sarajevanii de baștină, descriu așezările informale de pe dealuri, unde s-au stabilit mai ales strămutați din satele din Estul Bosniei, ca pe o veritabilă problemă pentru imaginea orașului, cu casele mari, greoaie, cu culori stridente, pe care le găsesc, „fără gust”. Cei care locuiesc în astfel de cartiere, precum Buča Potok vorbesc despre lipsa legăturilor cu orașul de jos, și un stat absent care încă nu le-a adus canalizare.

Interlocutorii mei simt că orașul oferă destule obstacole pentru a deveni un acasă comfortabil. Cei vechi deplâng transformarea totală și sunt adesea focalizați pe nostalgia Sarajevoului cosmopolitan pierdut. Ceilalți vorbesc de mecanisme de excluziune din partea nativilor. În plus, pentru cei întorși după refugiu în alte țări europene, apare și reproșul că au avut o experiență mult mai bună decât cei blocați în asediul orașului, în frig și foame. Dar experiența exilului este și ea adesea plină de diverse umilințe și precaritate. Se conturează astfel și o ierarhie a traumei și suferinței, pe lângă diferențierile socioculturale.

După cum a subliniat Lisa Malkki, experiența refugiaților nu este niciodată universală, răspunzând cadrelor socio-politice și culturale locale. Dimensiunea de clasă a dihotomiei „cultură”& „necultură”, superioritatea percepută a originii urbane sunt elemente caracteristice Sarajevo-ului, dar este nevoie de o muncă comparativă pentru a aduce acest lucru în dialog cu alte contexte urbane postbelice, proiect la care lucrez acum. Dincolo de experiența specifică a refugiului și migrației, acasă rămâne o tema esențială pentru noi toți, un loc al al dorului și memoriei și totodată al posibilității și speranței.

Bibliografie:

Ahmed, Sara. 1999. “Home and Away: Narratives of Migration and Estrangement.” International Journal of Cultural Studies 2 (3): 329–347.

Bădescu, Gruia. 2015. “Dwelling in the Post-War City. Urban Reconstruction and Home-Making in Sarajevo.” Revue d’études Comparatives Est-Ouest 46 (04): 35–60.

Castles, Stephen, Hein De Haas, and Mark J. Miller. 2013. The Age of Migration: International Population Movements in the Modern World. Macmillan International Higher Education.

Jansen, Stef. 2007. “Troubled Locations: Return, the Life Course, and Transformations of ‘home’ in Bosnia-Herzegovina.” FOCAAL 2007 (49): 15–30.

Jansen, Stef, and Staffan Löfving. 2009. Struggles for Home: Violence, Hope and the Movement of People. New York: Berghahn Books.

Malkki, Liisa H. 1995. “Refugees and Exile: From” Refugee Studies” to the National Order of Things.” Annual Review of Anthropology 24 (1): 495–523.

Stefansson, Anders. 2007. “Urban Exile: Locals, Newcomers and the Cultural Transformation of Sarajevo.” In The New Bosnian Mosaic Identities, Memories and Moral Claims in a Post-War Society, edited by Xavier Bougarel, Elissa Helms, and Gerlachlus Duijzings. Aldershot, England; Burlington, Vt.: Ashgate.

Zetter, Roger. 1999. “Reconceptualizing the Myth of Return: Continuity and Transition amongst the Greek-Cypriot Refugees of 1974.” Journal of Refugee Studies 12 (1): 1–22.