„T itlul acestui eseu este inspirat de cele două cărți ale lui Alexandru Stermin, intitulate jucăuș și sugestiv – Căzuți din Junglă – titlu ce mă duce cu gândul la Căzuți din…Rai și Călătorie în jurul Omului, – un titlu evocând o călătorie în jurul Lumii. Suntem căzuți din Rai și din Junglă, același lucru, am putea spune, ambele – locuri unde nu eram separați de natură și de Dumnezeu. Adică un timp de referință în care noi eram, ca oameni, în armonie cu lumea din jurul nostru, cu întregul. Iar Călătoria în jurul Lumii va fi, de fapt, mereu o călătorie pe marginea Omului. Mi s-a părut revelatoare asocierea Lumii, ca spațiu geografic, cu Omul. Călătoria în jurul lumii arată fețele Omului. Chiar dacă biologul-autor a umblat prin jungle-monument, prin savane și prin diverse ecosisteme, ceea ce a rămas mai pregnant în percepția sa, a fost urma lăsată de Om.. Din gândurile și trăirile ”biologului umanist”, Alexandru Stermin, m-a marcat, în primul rând, apelul de urgență, ”Știința are nevoie Acum de umanism”, titlul unui eveniment online, de pe 28 septembrie 2022, al cărui invitat a fost. Mi-am dat seama cât de urgent este acest apel, în contextul în care științele se întâlnesc tot mai mult ca să se ajute una pe alta și ca să ne ajute pe noi să înțelegem cât mai cuprinzător această lume.

M-am oprit la relația Om-Natură, firul roșu pe care l-am căutat în cercetările mele antropologice. Cărțile lui Stermin îmi par o cheie de înțelegere a celor două, natura noastră umană și natura vegetală și animală împreună cu care trăim în mediul nostru comun, pământul. Un mediu natural care, dacă mai e nevoie să explic, este plin de viață, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Deoarece antropologia și istoria mediului pot avea perspective complementare valoroase voi trece în revistă câteva discuții purtate în jurul conceptului de natură și derivate ale acestuia. Asupra tuturor, planează ideea de ”relație” dintre om și mediul său natural. Cred că acest cuvânt-cheie, relație, ar putea fi o punte care invocă aducerea umanismului în știință și care ar putea, în același timp, e, să elimine dihotomia modernă din viziunea asupra naturii.

Dar cum este percepută natura și cum a ajuns aceasta să fie preocuparea lumii contemporane?

Într-o anumită măsură, conceptele de Natură, Sălbăticie, Biodiversitate, Mediu Natural, Ecosistem, Arie Protejată, se referă la același lucru, dar fiecare are o nunață și un înțeles adăugat, prin care se diferențiază câte puțin de celelalte. Acestea diferă și în funcție de perioada istorică în care au fost (sau sunt) folosite. De exemplu termenii de Natură sau Sălbăticie sunt folosiți de secole, în timp ce Biodiversitatea, Ecosistemul, Aria Protejată sunt termeni recenți. Conceptele sunt, de asemenea, abordate de mai multe domenii – geografie umană, antropologie, științele mediului – deci alegerea unuia sau a altui termen ne ajută să înțelegem și prisma prin care este privită ”Natura”. Natura este un cuvânt generic, un termen-mamă, în cadrul căruia fiecare concept are propriile lui definiții și suportă dezbateri și diferiți parametri de analiză. Fiecare dintre aceste concepte își dezvăluie raportarea la lumea umană și, în același timp, poartă cu sine tensiunile umanității cu privire la modul în care aceasta se raportează la natură și la felul în care o întrebuințează.

Termenul „natură” (nature) este definit în dicționarul Oxford ca: fenomenul lumii fizice colective, incluzând plante, animale, peisaje sau alte elemente și produse ale pământului, ca opuse oamenilor sau creațiilor umane. Ceea ce îi este specific naturii, este faptul că există independent de oameni. Termenul se referă la ceva ce nu a fost creat de om. Mai mult, în sensul comun al termenului, natura este ceea ce este opus societății umane. Modul în care înțelegem natura e important deoarece acesta va ghida tipul de decizii pe care societatea le va lua în toate acțiunile de management al mediului natural. Prin urmare, în jurul ideii de natură roiesc constelații de concepții culturale, conforme cu realitățile sociale și economice ale prezentului.

Pentru constructiviștii sociali, cum sunt William Cronon sau James Proctor, cunoașterea științifică a naturii nu este, așa cum pretind științele naturale, o oglindă care reflectă natura, ci reflectă mai degrabă o natură pe care am moștenit-o cultural și social. Natura e „o creație profund umană, în contexte culturale și istorice specifice”. Ideea avansată de constructiviști nu este că natura nu există înafara lumii umane, ci că natura sălbatică este deja „îmbibată” cu anumite valori culturale, astfel încât nu mai există pe pământ nicio suprafață neatinsă de aceste influențe teoretice și politice.

Din articolul lui Proctor – The Social Construction of Nature, reținem două idei: că „sălbăticia” a fost tradusă ca „diversitate biologică” – un concept aparent mai științific decât acela de sălbăticie și că „diversitatea biologică invocă valori sacre”, ceea ce a făcut din acest concept o alternativă la ”problematicul” concept de sălbăticie și a îndepărtat și mai mult biodiversitatea de om. Biodiversitatea a devenit astfel, spre deosebire de ”sălbăticie”, un concept mult mai operațional, însă ambele rămân în sfera din afara lumii umane. Ambele concepte sunt percepute ca locuri în care omul nu trăieștesau nu poate trăi. La nivel discursiv și practic, omul se autoexclude din sânul naturii și al naturalului. Credința că suntem separați de natură duce la obiectificarea acesteia și, astfel, la o percepție schismatică a oamenilor legată de mediul în care trăiesc.

O posibilă soluție pentru atenuarea concurenței dintre întâietatea valorilor umane și cele naturale, adică idealizarea fie a biologicului, fie a structurii sociale, este găsirea unui echilibru între acestea două și dezvoltarea unei „etici a utilizării responsabile, bazată pe relația dintre cele două”. Mediul natural, spune antropologul Tim Ingold, este un proces în timp real. Și acesta ”nu ar trebui niciodată confundat cu conceptul de natură”. Mediul înconjurător nu este niciodată complet (”the environment is never complete”), acesta se construiește în permanență, căci relația dintre noi și mediu este un flux continuu de schimburi de materie și sens. Ingold definește mediul, în sfârșit, în termeni de relație, spunând că mediile înconjurătoare sunt în devenire continuă în procesul vieții noastre – din moment ce noi le modelăm pe ele și ele ne modelează pe noi.

Un alt antropolog contemporan, Alf Hornborg completează ideea acestei relații, explicând cum relațiile ecologice se bazează pe sens. Distrugem ecosistemul pentru că ecosistemul nu are sens pentru noi. Putem vedea astfel mișcările ecologiste de azi ca eforturi susținute pentru a ne supune atenției sensul ecosistemelor. Distrugerea sensului unui ecosistem duce la distrugerea acelui sistem. Înțelesurile sau percepțiile culturale pe care le va avea orice fragment din mediul natural, va duce la un anumit tip de acțiune asupra lui. Atâta vreme cât o pădure nu are nicio însemnătate (meaning) pentru noi, soarta acesteia ne va fi indiferentă. Sau, mai concret, dacă sensul unei păduri este doar ca eu să folosesc lemnul pentru profit economic sau căldură, fără să văd și un alt rol și sens al ei, sau fără să o văd în relație cu tot ce mă înconjoară, o voi tăia fără să mă gândesc că ar putea exista consecințe ale defrișării sale. Schisma, ruperea de natură (de paradis sau de junglă, cum ar spune Stermin), coincide cu decontextualizarea cunoașterii, specifică societății moderne, în timp ce sistemele tradiționale ale societății sunt „contextualizate” în mediul lor natural, iar ecosistemul, în viziunea tradițională, nu este descriptiv, ci performativ. Prin urmare, acțiunile perfomate în cadrul acestuia construiesc și întrețin, în fond, ecosistemul. Se ridică astfel alte discuții legate de cum să trăiești în mod sustenabil, așa cum au trăit societățile pre-industriale, care ar fi gestionat ecosistemul într-un mod mult mai sustenabil decât o facem noi azi. Poate totuși avem un model, jungla, paradisul, societățile pre-industriale, doar că societatea de azi are nevoie de predicatori, care să ne amintească de sensul de reîntregire pe care l-ar putea avea restaurarea relației dintre noi și mediul natural.

Care sunt implicațiile acestor percepții și discuții din jurul naturii și a relației Om-Natură?

Există numeroase studii studii și filme documentare pe tema eșecului (eșec – din punctul nostru de vedere, al antropologilor) conservării biodiversității din întreaga lume. De pildă propria mea cercetare din Delta Dunării, din perioada 2011-2019, arată în detaliu cum 1., proiectul de conservare a biodiversității prin restaurarea ecologică a unei foste amenajări piscicole comuniste este lăsat de izbeliște din cauza faptului că natura este complet ”decontextualizată” de către organizații și instituții, și 2., aceeași cercetare arată cum însăși relația directă și nemijlocită dintre comunitatea unui sat și această arie naturală, a reflectat de la început (mă refer atât la începutul constituirii comunității cât și al formării teritoriului) starea comunității, dar și a ariei naturale, deopotrivă. Practic acea comunitate, prin modul de folosință tradițional a fost, într-adevăr ”contextualizată” în acel teritoriu, iar aceea a fost perioada cea mai înfloritoare din punctul de vedere al biodiversității ariei respective. În momentul în care comunității i s-a luat dreptul de intervenție autonomă asupra zonei, atât comunitatea, cât și biodiversitatea ariei naturale, au intrat în declin. Azi, dintr-o comunitate de aproape 800 de locuitori la începutul secolului, în 1912, mai sunt cel mult 20 de locuitori în 2022, în timp ce aria menționată este un ”no man’s land”, abandonată, fără resurse piscicole, având un sol infertil. Zona care a reprezentat odinioară, sursa de existență și economie locală, acum nu e folosită nici de localnici și nu se află nici pe lista succeselor reconstrucțiilor ecologice din România.

Într-un articol nepublicat despre relația de proprietate în Delta Dunării, Vintilă Mihăilescu explică termenul de relație prin prisma lui Tim Ingold, în viziunea căruia subiectul ecologiei este însăși relația dintre mediu și organismele sale (și nu „mediul” scos din acest context relațional), deoarece numai prin această relație putem vorbi despre ecologie. Ingold critică dihotomia dintre natură și cultură și argumentează că o adevărată abordare ecologică este una în care este mediul este tratat împreună cu organismul său. Cu alte cuvinte, în ecologie, termenii „organism” și „mediu” nu ar trebui să fie luați separat. Extinzând această teorie, Ingold folosește conceptul de „relație încorporată” („embodied relation”) în cazul oamenilor care au o cunoaștere profundă a mediului din care fac parte. O astfel de relație se deosebește de cunoașterea formală, articulată, științifică, prin faptul că aceasta nu este de tipul cunoașterii autorizate, ci – ceea ce mi se pare cel mai interesant – este netransmisibilă în contexte externe celor în care ea poate fi aplicată practic. Este un tip de cunoaștere care constă în sentimente și abilități care s-au dezvoltat printr-o experiență îndelungată în respectivul mediu (Mihăilescu, Nahorniac 2003). Mihăilescu insistă asupra unui anume fel de „a simți” mediul, într-un mod „natural”, un mod de a „simți” definit prin drepturi și responsabilități reciproce în ceea ce privește accesul la teritoriu (a se înțelege mediul natural), numind o astfel de legătură, legătură teritorială. Această legătură teritorială reflectă un mod de a fi al acestui organism-mediu prin sentimentul de a stăpâni acel teritoriu și de a fi parte din acesta, în același timp.

Din punctul meu de vedere, atât mișcarea actuală pro-mediu, cât și apelul că știința are nevoie de umanism, încearcă să readucă sensul – înțeles ca semnificație pentru propria noastră viață și existență, cu scopul de a vedea în natură, chiar omul. În acest sens, am în minte ideea subiectivității în construcția ecosistemului și percepția mediului descrisă de Ingold, esențialmente ca un mediu „trăit” (lived environment). Adică trebuie să ”trăim” mediul, nu să trăim ”în” mediu, abia când vom face asta, vom deveni una cu el, nu vom mai fi separați.

Umanismul în știință, invocat de Stermin, îl interpretez ca o aducere a antropologiei în științe, subiect discutat în dezbaterile despre ceea ce este antropologia ”post-umanistă” și întreg curentul post-umanist. Noile curente antropologice depășesc studiul asupra omului, omul nu mai trebuie să fie singurul obiect de cercetare, în timp ce antropologia trebuie să își îndrepte atenția înspre împletirea dintre ceea ce este uman și ceea ce este non-uman. Alan Smart scrie în 2017 că legătura dintre orice organism și mediul său poate fi înțeleasă mai bine dacă este văzută ca întrepătrundere, mai degrabă decât ca o relație între entități mărginite. Iar mediul nu mai este ceva în afara unei entități delimitate în sine, ci mai degrabă o ”zonă de întrepătrundere” (zone of entanglement”), în sânul căreia ființele cresc pe marginea relației lor. Antropologia post-umanistă pornește de la faptul că natura nu se termină undeva la linia epidermei noastre, ci este în aceeași măsură și înăuntrul nostru, cum este în afara noastră. În noul concept de antropocen, antropologia a depășit etapa în care pune omul în centrul tuturor lucrurilor și a început să studieze și non-umanul. Să fie oare această nouă direcție, una care să contribuie la o mai largă conștientizare a conceptelor teoretice amintite aici? Să putem spera, oare, că cercetările viitoare vor semnala o reconectare reală dintre Om și Natură? Dacă ne uităm la numărul tot mai mare de activiști ai mediului, la mediatizarea tot mai largă a acestor teme, și nu în ultimul rând, la o valorificare pe scară tot mai largă a ”ruralismului” (cu implicațiile sale de muncă a pământului și traiul în mediu natural) – e posibil să ne îndreptăm spre un fel de post-tradiționlism în ceea ce privește relația noastră cu toate elementele mediului natural.

Referințe

Benedetto Carola, Ciliento Luciana, 2021, Povești pentru fete și băieți care vor să salvezelumea, Ed. Litera Mică

Bursan, I., Mitroi-Tisseyre, V. 2016. La restauration écologique dans un „No man’s land”. Une histoire socio-écologique récente du polder Popina dans la Réserve de Biosphère du Delta du Danube, Romania. Cinq Continents 6 (14): 235-267

Cronon, William ed.. 1995. The Trouble with Wilderness. Uncommon Ground: Re-thinking the Human Place in Nature, New-York, 69-90

Descola, Phlippe, Pálson, Gisli eds. 1996. Nature and Society. Anthropological Perspectives. Routledge, London-New York.

Ingold, Tim, 2000. The perception of the Environment, Essays on Livelihood, Dwelling and Skill, Routledge

Mihăilescu, V., Nahorniac R. 2003. Waves of change. Property relations and

Economic Culture in the Danube Delta. Bucureşti: SNSPA. (Manuscris, nepublicat).

Proctor, James, 1998. The Social Construction of Nature: Relativist Accusation and Critical

Realist Responses, Annals of the Association of American Geographers, vol. 88, no. 3, pp. 352-376

Stermin, Alexandru, 2021, Călătorie în jurul Omului, Ed. Humanitas

Stermin, Alexandru, 2022, Căzuți din Junglă. Poveștile unui explorator, Ed. Humanitas

Știința are ACUM nevoie de umanism! Cu biologul Sandu Stermin – YouTube