„L a o lună după ce am ajuns in Bali, când deja prinsesem ceva bronz pe brațe (cu care mă mândream în selfiurile trimise celor dragi), m-am oprit la o tarabă cu brățări din mărgele de lavă întărită. Cât am admirat oferta de brățări, vânzătoarea mi-a tot zis că sunt frumoasă, o dată chiar, foarte frumoasă. Obosită, prăfuită, și cu o imagine de sine destul de clară, am interpretat complimentele ei ca fiind exclusiv o strategie de marketing. În timp ce probam o brățară, mi-a prins ușor brațul în mâna ei, și a exclamat: „Ce piele frumoasă!” În secunda următoare am vorbit amândouă în același timp, bucuroase și entuziasmate să validăm acea frumusețe a pielii mele (de data asta, chiar credeam și eu!). Am vorbit amândouă în indoneziană, însă fiecare „pe limba ei”.

Eu: Daaa, m-am bronzat!!

Ea: E atât de albă!!

Două perspective diferite, ca două mărgele atât de îndepărtate una de alta, de aproape că nu se vedea firul dur care le unea în colierul normelor rasializate de frumusețe feminină.

În cele 20 de luni de cercetare etnografică în Bali, am interacționat zilnic cu tinere femei încercând să înțeleg viața lor cotidiană, ce înseamnă să fie împlinite și cum își gestionează emoțiile. Bali a fost cercetat intensiv de antropologi, însă participanții principali la cercetările anterioare au fost aproape mereu bărbați. Vocile femeilor rareori au ajuns în miile de pagini scrise despre Bali. Cercetarea mea aduce în prim-plan femei din contexte socio-economice diferite, încercând să arate complexitatea identităților feminine, deseori camuflată de imaginea “de broșură” a Balinezei cu flori frangipani în păr.

În acest articol mă concentrez exclusiv pe practicile de albire a pielii la femei, ca standard rasializat de frumusețe. În general, pentru participantele la cercetare, elementele cheie care indică frumusețea feminină sunt: trup subțire; păr lung, aranjat; frumusețe interioară (manifestată printr-o atitudine prietenoasă, mediatoare a posibilelor conflicte, ton calm și blând etc.); ten îngrijit; și o piele “albă”. Toate acestea au în comun ideea de curățenie (interioară și exterioară), de eliminare a “imperfecțiunilor”, a „murdăriei”. Culoarea pielii devine o arenă productivă de discuție pentru analiza ierarhiilor și normelor socio-culturale de “curățenie” (strâns legate de acceptabilitate socială și status), și a rușinilor și fricilor culturale față de ce este considerat murdar (de evitat sau exclus din comunitate). Pielea este “alfa și omega diferențelor rasiale” (Dixon Gottschild 2003). În multe țări asiatice colonizate în trecut, pielea „albă” a devenit o dovadă și o condiție a frumuseții (Hunter 2005), o formă de capital simbolic care crește șansele la o viață mai bună (Yip et al. 2019). Toate femeile participante la cercetare au manifestat, în diverse contexte, preferința lor pentru o piele mai albă și fac eforturi zilnice pentru a nu li se spune că sunt „negre”, pentru a crește deci, în ochii comunității.

Putih, bersih, cantik (albă, curată, frumoasă), este expresia pe care am auzit-o cel mai des în discuțiile despre corp și încredere în sine la femei, ca o mantră menită să atragă un ideal de frumusețe și statusul asociat lui. Nu există o expresie similară pentru bărbați iar componenta de gen este relevantă. Standardele pentru o piele mai albă se aplică foarte rar la bărbați (pielea mai închisă fiind chiar privită ca un semn de masculinitate). Deși aproape toți bărbații cu care am interacționat au spus că își doresc partenere cu pielea mai albă, femeile rareori au inclus culoarea pielii în descrierea partenerului ideal.

Când am intrat prima dată într-un minimarket din Bali căutând gel de duș, am avut senzația că nu mai ies din raionul de pastă de dinți. Toate produsele de igienă personală strigau – cu litere mai mari sau mai mici – că pielea mea va fi (mai) albă dacă le voi folosi. De la săpun și loțiuni hidratante, până la geluri de igienă intimă și deodorante, toate produsele promiteau albirea pielii. Aceste produse generează cele mai multe venituri din industria cosmetică din Indonezia (Saraswati, 2012) și majoritatea participantelor la cercetare folosesc cel puțin unul, pe lângă cele de igienă uzuale. Multe dintre femei spun că atunci când folosesc aceste produse, au mai multă încredere în sine, se simt mai frumoase și că sunt inspirate de celebrități din culturile K-Pop și J-Pop.

După un an de pregătire la o școală post-liceală de turism, Ariyani* (20 de ani) se pregătește să părăsească pentru prima oară insula, pentru un contract de chelneriță pe 2 ani în Maldive. De teamă că n-o să-i intre în geamantan tot ce e necesar, mă roagă s-o ajut să sorteze din bagaje. Își cumpărase câte o sticluță din fiecare produs de igienă și cosmetică (să-i ajungă până la primul salariu), și zece tuburi de loțiune specială de albire a tenului. Dacă până atunci n-am reușit s-o conving să renunțe la ceva haine, când am sugerat să ia mai puține tuburi de loțiune de albire, trei dintre bluzele preferate au zburat din bagaj. “(Crema) Asta e cea mai importantă! Dacă n-o găsesc acolo!? Și-așa nu știu dacă-mi ajunge pentru doi ani!!”

În timpul terenului în Bali am aflat că există „murdărie” pe corp, după ce te-ai spălat. Toate femeile cu care am interacționat, chiar dacă aveau sau nu timp și bani să se exfolieze regulat, susțineau că pielea este curată cu adevărat doar după un gomaj, care dizolvă „murdăria”, contribuind la albire. April (25 de ani) și-a exfoliat buzele, pentru a le face mai „curate” (deschise la culoare). Folosind un produs care nu respecta toate standardele de siguranță, a avut crăpături dureroase în buze trei săptămâni. Majoritatea femeilor sunt conștiente de riscurile produselor fake, și sunt foarte atente la mărcile cumpărate. Câteodată însă, prețul foarte mic al acestora convinge anumite femei, care speră că nu vor exista reacții dăunătoare.

Costă sa fii frumoasă!

Pe lângă consecințele negative ale experiențelor cu produse periculoase, costurile unui ten mai alb reprezintă în sine un efort financiar suplimentar al femeilor, față de bărbați. Femeile cu mai mulți bani nu se opresc doar la produse de albire de la raft, ci urmează și tratamentele de albire costisitoare în saloane cosmetice. Cele care nu bani, în schimb, renunță în timp, la a cumpăra orice produs, mai ales după vârsta de 40 de ani, când au deja copii mari, care se pregătesc să le aducă nepoți. În Bali căsătoria este un marker de succes social și spiritual, iar o femeie este considerată “împlinită” dacă a devenit mamă. Multe dintre femeile peste 26 ani (aproape toate căsătorite și mame) au zis că momentul sau fotografia în care s-au simțit cele mai frumoase din viața lor, sunt înainte de a fi mame. “Suntem crescute să devenim soții și mame perfecte. Dup-aia, cine mai are timp și bani de creme? Să mergi la salon e scump! Costă sa fii frumoasă! Bărbații ce știu? E scump sa fii femeie!” îmi explică Nengah (33 ani). Odată ce există alte rezultate care le asigură statusul în societate (femeie căsătorită, mamă), preocuparea pentru albirea tenului scade în importanță, în general. Pentru majoritatea participantelor la cercetare (fără posibilități financiare mari) este un cost pe care nu și-l mai permit, sau pe care aleg să-l redirecționeze pentru bunăstarea familiei.

La toate acestea se adaugă costurile emoționale. Multe femei au recunoscut abia târziu în decursul relațiilor noastre, că foloseau produse de albire. Pe de-o parte, aceasta se leagă de rușinea asociată cu comentariile din trecut despre pielea lor “neagră” și amintirea motivului pentru care folosesc produsele. Pe de altă parte, femeile care și-au redefinit ce înseamnă frumusețea pentru ele, bazându-se pe principiul body positivity, iubire de sine și accentul pus pe un corp sănătos, simt că se contrazic dacă folosesc în continuare aceste produse.

Nu în ultimul rând, mă refer la costurile practicilor de ascundere a pielii de lumina soarelui (și eventualul bronz). La 35°C, majoritatea femeilor conduc scuterele cu mănuși flaușate, ciorapi pe sub șlapi, și o geacă subțire, purtată cu fața în spate, ca să le protejeze decolteul și brațele. Timp și energie investite pentru a le cumpăra, a le îmbrăca și întreține. În plus, frica de a fi expuse la soare se traduce prin costuri de vizibilitate publică. Multe femei aleg să stea mai mult în casă când e soare, și să folosească scuterul pentru a limita expunerea la soare.

În general, percepția personală sau remarcile altora că pielea lor nu e suficient de “albă”, face multe femei să se retragă din anumite contexte sociale. Uneori, fete de grădiniță sau școală primară nu mai vor să iasă la joacă cu alți copii pentru că aceștia le-au spus că sunt ”negre”. Cassandra (6 ani), după un episod similar, și-a rugat fratele să șteargă din Whatsapp-ul său contactul vecinului care a făcut-o să se simtă prost. Altă fată mi-a zis că se simte cea mai frumoasă când e cu prieteni care au ten la fel de închis ca ea: “Atunci mă simt cât de cât albă”.

În ciuda tuturor acestor costuri, majoritatea participantelor la cercetare își doresc un ten mai alb pentru a se simți frumoase, a se simți… în pielea lor.

Dincolo de piele

Unul dintre rolurile antropologiei, strâns legat de evidențierea experiențelor subiective ale oamenilor și a vocilor lor diverse, este să deconstruiască exact aceste experiențe și voci ca fiind individuale. Astfel, cercetarea mea arată că frumusețea definită de aceste femei și practicile lor pentru a o atinge, nu se întâmplă într-o bulă individuală de gânduri, sau într-un vid politic, ci este influențată de diverse discursuri politice sau culturale.

Arhipelagul Indonezian este populat de 300 de grupuri etnice, cu 700 de limbi și dialecte, și 6 religii oficiale. În ciuda motto-ului național: Unitate în Diversitate, Indonezia trece prin conflicte etnice interne, cel mai lung și actual fiind cu populația din Papua de Vest. Grupări naționaliste extreme folosesc argumente politice legate de refuzul statului de a oferi independența acestei regiuni, pentru a justifica infracțiuni motivate de ură, cum ar fi numirea locuitorilor ei “maimuțe”. Referințele dese la pielea “neagră” a Papuașilor sugerează superioritatea grupurilor etnice majoritare din Indonezia: cei mai “albi” („curați”), mai „frumoși”, și deci, mai „civilizați”. Alte cercetări din Indonezia arată că oamenii cu piele de culoare închisă sunt percepuți ca fiind “înfricoșători,” “criminali,” și “arătând ciudat” (Saraswati, 2012). În plus, în contextul transnațional al piețelor și fluxurilor culturale globale dintre Indonezia, țările vestice, și mai ales țările din Asia de Nord, noi idealuri de “modernitate”, „civilizare”, și cosmopolitism accentuează importanța pielii deschise la culoare (“curate”).

În ultimele două decenii, legătura dintre ideea de (corp) “curat și (deci) frumos” și culoarea deschisă a pielii, este întreținută de industria de produse cu efect de albire, care promovează un nou standard de frumusețe în Asia și în restul lumii, bazat pe tenul alb și luminos (glowing up) al celebrităților din Korea și Japonia. Astfel apare termenul „frumusețe Pan-Asiatică”, care, printre altele, se referă la „piele măslinie” (cu nuanțe gălbui), păr negru și caracteristici Vestice ale feței (nas drept și ochi mari). Acest concept sugerează acceptarea pielii închise la culoare ca frumoasă, însă „pielea măslinie” poate fi înțeleasă diferit în diverse părți ale Asiei, unde există percepții multiple despre „albul” pielii (Yip et al. 2019). Deși refuză norme Vestice de frumusețe, idealul Pan-Asiatic promovează o imagine omogenă specific “Asiatică” și reiterează ierarhii sociale care plasează Asia de Sud-Est (Indonezia, Singapore, Vietnam, Thailanda – “rasa” cu piele închisă la culoare) ca subalternă Asiei de Nord (Japonia, Korea, China – „rasa” cu piele deschisă la culoare) (Yip et al. 2019).

Pielea olandezei colonizatoare** de acum un secol nu mai este reperul primar pentru frumusețe feminină. Albul pan-asiatic îi ia locul. Însă, nu orice alb este frumos, ci doar cel reprezentat de câteva țări. De multe ori, prejudecățile și atitudinile etnofobe strică și albul cel mai alb. “Încă de mică, toată lumea râdea de mine că sunt prea albă: palidă, bolnăvicioasă. Unii chiar ziceau că arăt ca un om mort! Poate pentru că familia mea se trage din China…” (Alla, 27 de ani). Astfel, și o piele foarte albă poate căpăta sensul simbolic de „inferior”, care este de obicei atribuit pielii de culoare închisă.

Am arătat până aici, cum femei din mai multe straturi sociale, cu acces diferit la diverse idei despre corp și frumusețe, și la vârste biologice și sociale diferite, pun în practică diverse strategii pentru a obține o piele mai albă, sau pentru a se simți în siguranță (sau chiar frumoase) cu culoarea pielii pe care o au. Pentru a pune în perspectivă mai largă această discuție despre normele rasializa(n)te ale frumuseții feminine, revin la scena cu care am început articolul. Ar fi simplu, pentru o femeie albă, chiar și feministă auto-declarată, să cadă în discursul despre cultura lor: așa e acolo, în Asia îndepărtată, la ei. Însă la noi oare, lucrurile stau chiar așa de diferit?

Nici noi, femeile europene, în România, nu suntem neatinse de norme ale frumuseții care implică schimbarea culorii pielii. Nu toate dintre noi, și nu toate în același fel. Creme auto-bronzante, minute la solar, fond de ten care să ia din albeață, și altele. Câteodată, chiar și nedorita dungă de bronz, poate aduce pe umerii sau gâtul unei femei cu tenul alb atât medalia de capital cultural și status („îmi permit să merg în concediu iarna într-o țară caldă”), cât și cea de calificare în concursul Miss White Universe (unde bronzul este exotic, iar alegerea de a avea pielea ciocolatie este și o cerință și un privilegiu). Entuziasmul meu la bronzul de pe braț (și efortul depus pentru a-l obține) este posibil nu doar pentru că multe standarde de frumusețe Vestică exotizează bronzul, ci mai ales pentru că niciodată nu mi s-a spus că sunt “neagră”, „murdară”. Același lucru nu poate fi spus despre multe femei de etnie Romă. Ceea ce la mine trece ca „exotic” sau cosmopolit, la multe dintre ele devine dezavantaj sau amenințare. Pielea, ca un pașaport, ne trece sau nu, “granițe” sociale, în funcție de ce culoare are.

Note

* Toate numele din acest articol sunt pseudonime alese de participantele la cercetare, pentru a le păstra anonimitatea.

** Majoritatea teritoriilor unite acum sub numele Indonezia au fost colonii olandeze, pentru aproape 350 de ani.

Bibliografie

Dixon Gottschild, B. (2003). The Black Dancing Body. Palgrave Macmillan.

Hunter, M. (2005). Race, Gender, and the Politics of Skin Tone. Routledge.

Saraswati, L. A. (2012). “Malu”: Coloring Shame and Shaming the Color of Beauty in Transnational Indonesia. Feminist Studies, 38(1), 113–140.

Yip, J., Ainsworth, S., & Hugh, M. T. (2019). Beyond Whiteness: Perspectives on the Rise of the Pan-Asian Beauty Ideal. In G. D. Johnson, K. D. Thomas, A. K. Harrison, & S. A. Grier (Eds.), Race in the Marketplace: Crossing Critical Boundaries (pp. 73–85). Springer International Publishing.