Î n urmă cu vreo cinci ani, o mamă cu doi copii căuta sprijin pe la ușile din primărie, cu speranța că va scăpa de-o evacuare. În schimb, a găsit rasism și o respingere violentă, gesturi reflexe în administrația din București. Cu o voce timorată m-a rugat s-o însoțesc în acest supliciu: Dumneavoastră sunteți albă, poate vor să stea de vorbă cu noi. Femeia venea dintr-o comunitate de aproape 80 de persoane care locuia în barăci improvizate la marginea Ferentariului de mai bine de 20 de ani. Interacțiunile dintre evacuați și autorități publice sunt mereu brutale, o manifestare de forță fizică și birocratică din care niciodată persoanele evacuate nu pot ieși altfel decât înfrânte.

Doi ani, cinci evacuări și aproape 400 de oameni pentru care singurul acoperiș, după evacuare, a fost strada. Violența structurală din București este pe cât de subtilă în manifestări, pe atât de evidentă atunci când ne uităm la evacuații orașului. Pentru acești oameni, listele de așteptare pentru o locuință socială oferă dimensiunea dramatică a neputinței lor de a-și cere dreptul la oraș. Timp de doi ani de zile am fost printre câțiva dintre evacuații Bucureștiului (evacuările din străzile Vulturilor, Sfinților, Anton Pann, Gazelei, Regina Maria) pentru a înțelege mecanismele și neputința sărăciei, încremenirea încăpățânată a statului în politici neo-liberale sălbatice în domeniul locuirii și incriminarea sărăciei până la limita la care, pentru săracii Bucureștiului, este contestat chiar dreptul la familie.

Oamenii acestor evacuări sunt oameni angajați pe salariul minim pe economie, zilieri, pensionari sau persoane care aveau în grijă copii cu dizabilități. Cu toții simțeau că un întreg sistem le reproșează că nu pot achita o chirie pe piața liberă, în ciuda eforturilor de a-și asigura un venit. Majoritatea erau foști chiriași chiar ai Primăriilor, iar imobilele de unde au fost evacuați au fost locuite pentru zeci de ani în baza unui contract. Relația lor cu locuințele nu a fost una tipică chiriaș – clădire. Spațialitatea și materialitatea acestor locuri sunt mult mai intime și, în virtutea zecilor de ani în care au locuit în aceste clădiri, au considerat firească investiția în aceste locuri. O familie evacuată din strada Sfinților a povestit cu indignare despre creditul pe care l-a făcut pentru investiții în locuință: Eu am muncit pentru casa asta, am pus rigips, am făcut credit să o fac mai bună. Familiile evacuate din strada Gazelei au avut încă o relație și mai intimă cu acest spațiu, 12 dintre membrii familiei extinse fiind născuți aici. Evacuările, deși formale pentru forțele de ordine, au fost de fapt smulgeri abrupte ale unor familii din ceea ce ei considerau acasă.

În decembrie 2010, aproape 1000 de persoane erau evacuate din zona Buzești – Berzei pentru a face loc șantierului-odă, triumf al civilizației asupra a ceea ce primarul prezenta ca fiind o zonă de „maghernițe”. Atunci am văzut pentru prima dată desfășurându-se o evacuare. Am încercat să documentez parcursul acestor oameni, cum au ajuns în situația de a fi scoși cu jandarmeria din ceea ce ei considerau a fi locuințele lor.

Interviurile pe care le-am luat la acea vreme unor angajați și unor decidenți locali din primăriile din București au fost sterile. Toate explicațiile gravitau în jurul lipsei de locuințe sociale, înțeleasă ca o fatalitate în oraș. Neoficial, după ce închideam reportofonul, unii îmi explicau că persoanele evacuate care solicită locuințe sociale sunt în această situație din vina lor. Evacuații erau descriși ca fiind leneși, mereu așteptând ceva de la stat, care nu fac nimic pentru „a-și depăși condiția”.

Cealaltă variantă, a persoanelor evacuate, am aflat-o petrecând cât mai mult timp în aceste comunități ca să înțeleg cauzele și efectele sărăciei în care se aflau. Antropologia angajată a fost singură formă de cercetare care mi-a oferit un minim confort moral în această cercetare. În toți acești ani, am încercat să ajut comunitățile studiate să navigheze prin labirintul birocratic. Ba chiar am încercat să le amplific mesajele de revendicare a orașului, să le fac vocea auzită. Kirsch (2018) pledează pentru acest tip de cercetare tocmai în virtutea faptului că poate produce efecte dincolo de textul de scris. Antropologia angajată poate explora sărăcia în acele unghiuri pe care statisticile nu le pot cuprinde și poate oferi imaginea de ansamblu cu privire la mecanismele pe care autoritățile publice le folosesc pentru a hrăni violența structurală împotriva celor mai săraci.

Procesul de evacuare, începând cu retrocedarea locuinței și până la adăpostul temporar în care oamenii ajung, este unul amplu de domicid (Porteous, Smith, 2001). Domicidul se traduce prin distrugerea sensului unei locuințe, înstrăinarea unei familii de locul pe care îl consideră acasă. De la procese birocratice complicate și construite în beneficiul celor mai puternici, până la transformarea unei evacuări într-un act de justiție față de un oraș cu aspirații de hub cultural sau centru de business, pentru persoanele evacuate alternativele de locuire întârzie.

Pre-evacuare: A profitat de noi, că noi suntem mici și ei mari

Oficial, în București, în luna octombrie 2016 erau înregistrate 23.000 de dosare pentru o locuință socială. La acestea trebuie să adăugăm alte câteva mii ale unor familii care fie au renunțat să mai adune hârtiile ce trebuie depuse, după ce au făcut-o inutil ani la rând, fie nu au banii și informațiile necesare să depună aceste solicitări. La capătul cozii imense de dosare erau disponibile doar două locuințe sociale[1]. Pentru ca o locuință publică să devină o locuință socială este nevoie strict de voință politică.

Aproape toate comunitățile pe care le-am documentat au încercat completarea acestor solicitări. Dar, în lipsa unor constrângeri legale cu privire la termenul maxim de așteptare pentru o locuință sau de a dezvolta stocul de locuințe sociale, autoritățile locale au dezvoltat reflexul de a amâna perpetuu orice soluție de locuire pentru oamenii care urmau să fie evacuați. Pentru autorități a fost mereu evident că nu sunt responsabile pentru a identifica o soluție de locuire pentru foștii chiriași. Pentru oameni, acest act birocratic de a clasa un dosar pentru o locuință socială, an după an, a fost un act de injustiție pe care nu l-au acceptat. Rezistența lor în locuințele de unde știau că urmează să fie evacuați a fost, pentru majoritatea, un act de revendicare a orașului.

În ciuda iminenței evacuării, comunitățile nu au fost niciodată asistate altfel decât în limitele înguste ale unor demersuri birocratice. Niciuna din cele șase comunități nu a primit sprijinul instituțiilor înainte de a fi evacuată. În mod bizar, locuirea socială este gestionată de departamentele de spațiu locativ, adică acele compartimente din primării care ocupă funcțiile unor agenții imobiliare publice. Fără a avea mandat ori pregătirea necesară de a identifica soluții pentru oamenii ce urmau a fi evacuați, autoritățile publice implicate în faza de pre-evacuare mai degrabă s-au grăbit să anunțe că nu există soluții imobiliare.

Evacuarea – Mai bine mor și gata (evacuat Strada Sfinților)

Începând cu anii ’90, în România, a fost promovat un discurs care a susținut puternic proprietatea privată. Apoi, după 2008, criza economică a alimentat un discurs care a promovat restrângerea drepturilor sociale în numele eficientizării cheltuielilor publice, pentru ca acum să asistăm la discursul despre asistații social ca persoane neproductive pentru societate. Toate acestea au contribuit la construirea ideii că evacuarea este răspunsul la un act ilegal, că este un act de dreptate. De-aceea a devenit banal ca evacuarea, un proces traumatic pentru victime, să fie făcută de jandarmi și poliția locală. Un fenomen cu efecte sociale ireversibile este gestionat cu forțe de ordine. Cu o singură excepție, când la una dintre cele cinci evacuări au fost de față și reprezentanți ai asistenței sociale.

În toate cazurile, oamenilor li s-a dat un termen maxim în care să-și scoată lucrurile din locuințe. Pentru comunitatea evacuată din strada Regina Maria, acest termen a fost de cinci minute. Pentru aceea din Sfinților, de două ore. Eliberarea locuinței a presupus și un proces de prioritizare a bunurilor pe care le salvează din locuințe. Pentru cei din Regina Maria, spre exemplu, au fost actele și pături, pentru că știau că urmează să doarmă în fața locuinței. E tot ce au reușit să scoată. Pentru ceilalți, electrocasnicele și mobila. Și ele scoase tot în fața imobilului. Evacuarea din Sfinților a avut loc în luna februarie, înainte de un cod roșu de ninsoare. Din cauza zăpezii, frigului și umezelii, oamenii și-au pierdut aproape toate lucrurile de valoare.

Comunitatea evacuată din strada Vulturilor s-a văzut nevoită să renunțe la o bună parte din bunurile scoase din locuință, pentru că pentru firma de salubritate a Sectorului 3 bunurile oamenilor erau doar niște grămezi de gunoi ce trebuiau ridicate de pe spațiul public. Pentru oamenii din Anton Pann a existat un interval mai mare în care să își golească locuințele, însă costurile de transport și depozitare au fost un efort financiar considerabil pentru aceștia.

Doar familia din strada Gazelei a reușit să își scoată toate bunurile și chiar să le așeze pe trotuarul din fața locuinței, încercând chiar să refacă universul familiar din locuință.

În urma evacuărilor există practica sigilării locuințelor, momentul în care familiile evacuate sunt excluse complet din spațiul fizic al imobilelor pe care le recunoșteau drept acasă. Este și momentul în care își dau seama că orice a rămas în casă este irecuperabil. Pentru persoanele evacuate este de neînțeles graba și lipsa de înțelegere a jandarmilor și poliției locale: Dar dacă lucrurile pot sta în casă, pe noi de ce nu ne lăsați? (evacuat Regina Maria).

Post evacuare: Unde să ne mai dea afară din stradă? (evacuat Strada Gazelei)

În ciuda situației limită în care comunitățile evacuate s-au aflat, reflexul acestora a fost de revoltă și protest. Toate comunitățile evacuate pe care le-am întâlnit au rămas pe trotuarele din fața locuințelor din care au fost evacuați și au trecut prin procese de organizare (unele ample, cum ar fi cei din Vulturilor, care au rezistat doi ani de zile, altele mai scurte, cum ar fi cei din Regina Maria, care au rezistat doar două zile). Nu au lipsit niciodată forțele de ordine care i-au păzit constant.

În comunitățile care au rezistat mai mult, oamenii au dezvoltat sisteme de infrastructură vitală improvizate (apă de la vecini, racordarea la sistemul de electricitate pentru becuri sau frigider). Cele mai grele situații de gestionat au fost igiena, amenințarea rozătoarelor și frigul.

Asistenții sociali, în toate evacuările, au venit pentru a transmite comunității că nu există decât soluția separării familiilor: femeile și copiii la un adăpost pentru femei victime ale violenței domestice, bărbații la adăpostul pentru persoane fără adăpost. Nicio familie din niciuna dintre comunități nu a acceptat această soluție, în condițiile în care erau familii funcționale. În cazul tuturor (uneori dur, alteori doar insinuat) s-a folosit argumentul luării copiilor din familii de către asistența socială. Pentru oameni, prezența asistenților sociali a fost mereu mai degrabă o sursă de neliniște: Veniți și ne spuneți că ne luați copiii! Dvs. nu trebuie să ne luați, trebuie să ne dați. Orice ajutor! (evacuată Sfinților).

Parte dintre cei evacuați au plecat din oraș, alții au fost primiți în sistem rezidențial în adăpostul pentru persoane fără adăpost unde locuiesc și azi, la patru ani distanță. Au existat și familii adăpostite temporar în adăpostul pentru femei victime ale violenței domestice în formulă completă a familiei, iar alții au decis să intre din nou în locuințele din care au fost evacuați. Dintre toți acești oameni, doar câteva familii au primit locuințe sociale.

Dez-cetățenirea ca politică socială

Ceea ce autoritățile din București pare că nu au înțeles este că locuirea este un drept, nu un pretext de excludere a celor mai săraci dintre noi din oraș și din viața socială și economică.

În evacuările pe care le-am documentat am întâlnit des argumente precum igienizarea orașului, eradicarea traficului de droguri și a prostituției, asistați sociali care știu doar să facă copii și să ceară de la stat. În Bucureștiul zilelor noastre, autoritățile publice își legitimează intervențiile abrupte și lipsa agendei sociale în termenii progresului și a luptei împotriva criminalității.

În lipsa instrumentelor antropologiei angajate, eu nu aș fi ajuns martoră a rasismului structural. Întâlnirile oficiale, în care am încercat intervievarea reprezentanților autorităților publice sau a aleșilor locali, au fost mereu gestionate atent și nu am reușit să obțin mai mult decât referiri la texte de lege sau hotărâri de consilii. Însă în interacțiunile directe dintre persoanele evacuate și instituțiile publice, în fața unor decizii, autoritățile publice nu mai pot controla mesajele și pot furniza acele informații care pot ajuta cercetătorul să identifice, parțial, cauzele persistenței sărăciei. Mai mult, antropologia angajată poate fi și soluția morală pentru cercetătorii cu un acut simț al principiilor drepturilor omului. Parte din vulnerabilitatea oamenilor aflați în sărăcie vine tocmai din resursele limitate de a revendica (politic) dreptul la oraș.

[1] Sursă informații: Situația locuințelor sociale, Primăria Municipiului București