de LEYLA SAFTA-ZECHERIA
Abstract
de LEYLA SAFTA-ZECHERIA
Abstract
Leyla Safta-Zecheria este pedagog și antropolog. Leyla are un doctorat în științe politice de la Universitatea Central Europeană din Budapesta și în prezent este asistent de cercetare la Universitatea de Vest din Timișoara. Lucrează cu metode de cercetare calitative și participative pentru a înțelege felul în care condiții de inegalitate socială, economică și educațională sunt trăite și descrise de cei marginalizați, fie ei persoane instituționalizate, cu probleme de sănătate mintală sau tineri cu părinți plecați la muncă în străinătate.
Ilustrator și animator deopotrivă, Cristina este pasionată de personaje și poveștile lor. În lucrările ei personale, este inspirată de vulnerabilitatea umană și frumusețea neconvențională. A colaborat cu mai multe studiouri de animație de-a lungul timpului, iar în prezent lucrează ca freelancer. Lucrările sale pot fi văzute pe Instagram sau pe pagina https://www.cristinapirvu.com/.
Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.
„U n loc potrivit pentru clasa muncitoare, care acum este peste hotare.” Cuvintele aparțin unui licean și sunt însoțite de imaginea unei fabrici aflate în paragină. Fotografia a rezultat în timpul unui atelier de fotografie vorbită despre felul în care liceeni văd migrația într-un oraș din care mulți oameni au plecat la muncă în străinătate. Mai multe fotografii documentau vizual migrația ca pe un fenomen conectat cu paragina clădirilor locale: o casă părintească, o locuință începută dar neterminată, o școală părăsită și un sediu al unei bănci, care nu mai funcționează. Metoda fotografiei vorbite ne-a permis nouă celor doi organizatori externi să participăm la experiența locală a migrației. Privind fotografiile realizate de cei unsprezece tineri participanți și discutând despre felul în care migrația afectează comunitatea locală, am observat împreună că migrația este un fenomen care îi afectează pe toți, indiferent dacă cei și cele care migrează sunt părinții, bunicile sau vecinii lor.
Parcarea unui hipermarket apare în mai multe fotografii realizate de treisprezece liceeni, în mare parte tinere, în cadrul unui alt atelier de fotografie vorbită realizat de o echipă de la Universitatea de Vest de la Timișoara[1] din care am făcut și eu parte. Mai multe dintre tinerele participante au explicat că în timpul primului lockdown parcarea devenise unul din puținele locuri unde își puteau revedea persoanele apropiate. În aceeași serie de imagini, apar mai multe cadre cu locuri de refugiu sau de reuniune familială din interiorul locuințelor participantelor. Astfel fără să fim prezenți în viața lor, tinerele ne-au putut împărtăși în foarte scurt timp experiențele lor, precum și invita să le vedem cu ochii noștri prin intermediul fotografiilor.
În ambele proiecte, nu am avut timpul necesar imersiunii etnografice de durată. Am venit, ne-am cunoscut și ne-am luat la revedere după mai puțin de o săptămână. Am rămas în legătură online. Aceste imagini și descrierea lor ancorată în viața de zi cu zi și în felul în care spațiul este marcat de procese sociale, ne-au permis nouă celor care încercăm să înțelegem realitatea socială din perspectiva tinerilor și a tinerelor, o formă de cunoaștere imersivă a experienței. În cele ce urmează, voi vorbi despre cum s-a dezvoltat fotografia vorbită ca metodă de cercetare cu grupuri marginalizate, și cum poate fi folosită în mod practic pentru a depăși asimetriile de cunoaștere și de putere dintre persoanele care trăiesc o anumită situație și persoanele care încearcă să o înțeleagă din exterior în calitate de cercetătoare.
Ca practică de cercetare, fotografia vorbită este una dintre metodele participative care se află la granița dintre interviurile individuale sau de grup, care adesea presupun un singur contact al cercetătoarei cu fiecare persoană care participă la cercetare și cele etnografice care presupun o perioadă lungă de contact cu subiecții cercetării.
Ce activități presupune metoda fotografiei vorbite? Pe scurt, persoanele dintr-un grup marginalizat primesc camere de fotografiat și sunt invitate să le folosească pentru a fotografia ceea ce ele consideră că trebuie schimbat în acea comunitate. Fotografiile făcute de fiecare membru sunt apoi discutate în grup, fiecare având posibilitatea de a descrie de ce a făcut o anumită fotografie și ce reprezintă acea imagine.
În termeni organizatorici, fotografia vorbită necesită o perioadă de contact repetat sub forma unei serii de ateliere care se pot desfășura atât față-în-față cât și online. În varianta cea mai simplă, fotografia vorbită poate fi practicată ca un set de două ateliere la o distanță de câteva zile unul de celălalt. La primul atelier, se discută și hotărăște de comun acord tematica despre care se vor realiza fotografii. Aceasta poate veni la propunerea facilitatoarei, dar trebuie să țină cont de interesele și perspectivele persoanelor participante. Aici este important să se discute în grupul de lucru întrebarea de cercetare la care vor răspunde fotografiile, dar și etica fotografierii, precum și tehnici practice de fotografiere. Dacă nu dețin aparate de fotografiat sau telefoanele cu funcție de fotografiere, facilitatoarea atelierului trebuie să le pună la dispoziție astfel de echipamente – de regulă ca recompensă este recomandat ca persoanele participante să poată păstra aparatele de fotografiat.
Persoanele participante au apoi câteva zile la dispoziție pentru a realiza fotografiile și a adăuga fiecărei fotografii o descriere care să conecteze imaginea cu tematica cercetării. Ele pot alege să realizeze și colajele tematice care să ilustreze unul sau mai multe aspecte ale tematicii documentate. Odată realizate fotografiile, are loc cel de al doilea atelier. În cadrul acestui atelier, persoanele participante vor prezenta fotografiile grupului. După fiecare prezentare va urma o discuție a imaginilor și a semnificației pe care celelalte persoane participante o atribuie imaginilor și descrierilor prezentate. Astfel problematizarea individuală a tematicii alese de comun acord se va transforma într-o problematizare colectivă ce va contribui la conștientizarea realităților sociale și a dimensiunii lor structurale. În funcție de complexitatea tematicii și de dorințele persoanelor participante, cel de al doilea atelier poate avea loc o singură dată sau se poate repeta pe parcursul unei perioade de timp în mod regulat. Într-o variantă extinsă a metodologiei, persoanele participante se pot implica în interpretarea și în analiza imaginilor, ele devenind co-autoare a produselor intelectuale colective.
Fotografia vorbită a fost propusă ca și metodologie de către Carolin Wang și Mary Ann Burris într-o lucrare publicată în anul 1997. Inițial a fost o modalitate de lucru cu grupurile vulnerabile în contextul educației pentru sănătate reproductivă a femeilor în provincia chineză Yunnan. Scopurile formulate de autoare pentru această metodologie vizau în primul rând să ofere posibilitatea și să stimuleze capacitatea participantelor de a înregistra și reflecta asupra punctelor forte și problemelor comunității în care trăiesc. De asemenea, autoarele doreau să promoveze dialogul critic asupra unor teme cheie, și în final, să creeze o formă prin care grupurile marginalizate să poată transmite mesaje autorilor de politici.
Wang și Burris se situează în tradiția pedagogului brazilian Paulo Freire, autorul cărții Pedagogia celor Asupriți publicată prima dată în 1968. Tradiția freeriană se manifestă prin faptul că metodologia de cercetare urmărește împuternicirea (în sensul politic și social și nu cel juridic al cuvântului) și conștientizarea realității sociale de către grupurile marginalizate. În această tradiție de învățare, cercetare și acțiune, rolul cercetătoarei externe este mai degrabă unul de facilitare și documentare participativă a proceselor de asuprire la care participantele sunt supuse și de identificare împreună cu acestea a unor soluții sau căi de acțiune.
Wang și Burris pornesc de la o observație semnificativă despre reprezentare făcută de fotografi comunitari. Aceștia au atras atenția că anumite grupuri au fost excluse sistematic de la posibilitatea de a crea reprezentări vizuale asupra propriului context de viață. Inspirate de această observație, autoarele încorporează și critica feministă a imaginilor și cuvintelor, care respinge o abordare centrată pe acțiunea culturală a bărbaților în lume. Astfel, ele doresc să creeze un spațiu în care femeile cu care lucrau să nu fie forțate să se vadă pe sine prin intermediul reprezentărilor vizuale create de bărbați.
Această fundamentare teoretică în practici de educație și cercetare pentru împuternicire și pentru contestarea proceselor de asuprire, precum și modul foarte puțin complicat de aplicare al instrumentului, au făcut din metoda fotografiei vorbite una dintre metodologiile frecvent utilizate în lucrul cu grupurile marginalizate.
Succesul acestui instrument, care a fost și este aplicat într-o sumedenie de contexte peste tot în lume, poate fi explicat prin faptul că el ajută la crearea unui cadru care permite depășirea a două asimetrii. Pe de-o parte, asimetria de literație dintre cercetătoare și participante, în care vocabularul și problemele propuse de cercetătoare pot fi greu inteligibile pentru participante, și pe de cealaltă parte, asimetria de cunoaștere a contextului vieții de zi cu zi în comunitățile studiate, în care participantele dețin un corpus de cunoștințe nesfârșit mai extins decât cel al cercetătoarei.
Prin depășirea acestor asimetrii, fotografia vorbită seamănă cu etnografia de lungă durată pentru că permite un dialog între lumea cercetătoarei și cea a participantelor. Prima asimetrie poate fi depășită pentru că fotografia vorbită permite comunicarea vizuală și nu necesită limbaj, ce poate fi resimțit ca neadecvat contextului „înalt” de comunicare chiar de către persoana care vorbește. Camera de fotografiat, aleasă corespunzător să fie cât mai puțin complicată în utilizare, poate fi folosită cu succes de către aproape oricine.
Cea de a doua asimetrie poate fi depășită prin faptul că fotografiile permit comunicarea unei perspective vernaculare asupra contextului propriu de viață, care să nu fie mai întâi filtrată prin înțelegerea cercetătoarei, cum este, de exemplu, cazul la interviurile bazate pe ghiduri de interviu. Această abordare ajută, cum remarcă și propunătoarele metodologiei la depășirea unei abordări bazate exclusiv pe deficit: ce lipsește și ce nu este bine într-o comunitate? Și permite nuanțarea prin reprezentarea și prezentarea elementelor de care oamenii sunt mândri că au loc în comunitatea lor sau în contextul lor de viață. Aceste avantaje au dus la replicarea acestui instrument într-o varietate de contexte și cu grupuri foarte diferite.
Fotografia vorbită poate crea un spațiu sigur pentru a se exprima unor grupuri care se confruntă cu discriminarea sistematică. De aceea a putut fi folosit, de exemplu, pentru a studia viețile de zi cu zi ale mamelor cu dizabilități de învățare, într-un studiu realizat de Wendy și Tim Booth, publicat în 2003. În România, instrumentul a fost folosit de către Centrul de resurse pentru participare publică în 2009 și pentru a identifica nevoile comunității de la Malul Vânăt, o comunitate cu o populație preponderent de etnie romă.
Este interesant de remarcat că încă dinainte ca această metodologie să fie propusă de Wang & Burris în 1997, un instrument similar a fost propus de Augusto Boal în cadrul volumului Teatrul celor Asupriți apărut pentru prima dată în 1973. Ideea lui Boal a fost de a îmbogăți un program de alfabetizare al populațiilor adulte din zone defavorizate din Peru, construit după principii freeriene cu o metodă vizuală, care să permită comunicarea educatorilor cu cei care nu stăpâneau limba spaniolă bine, de regulă membri ai populațiilor indigene. Ideea centrală a metodei implica aceleași elemente ca cea propusă de Wang & Burris: participanții primesc camere și sunt rugați să fotografieze lucruri semnificative pentru ei din cadrul comunității și al vieții lor de zi cu zi.
Boal insistă că fotografia este o modalitate de comunicare în limbaj vizual: educatorii pun o întrebare Unde locuiești?Sau: Cum arată asuprirea? și participanții răspund prin fotografii. Această metodă, consideră Boal, poate folosi și la identificarea unor situații impresionante din interiorul comunității, dar și a unor simboluri comune ale unui grup social sau al unei comunități. Prin transferul camerei din mâna coordonatorilor și educatorilor în mâinile participanților se transferă mijloacele de producție artistică. Camerele de fotografiat sunt suficient de ușor de folosit așa că acest transfer este mult mai puțin dificil de realizat decât cu alte mijloace de producție artistică. Similitudinea dintre cele două abordări ale fotografiei vorbite la Wang & Burris și la Boal nu sunt întâmplătoare. Tradiția de practică educațională în scopul împuternicirii grupurilor vulnerabile prin stimularea unui proces de acțiune-reflecție este comun și caracteristic abordărilor în tradiția lui Paulo Freire.
În contextul distanțării fizice ca măsură de prevenire a răspândirii Covid-19, fotografia vorbită s-a bucurat de o renaștere, tocmai pentru că poate permite imersiunea de la distanță a cercetătoarelor în viața de zi cu zi a participantelor. Astfel, într-o lucrare din anul 2021, Maria Liegghio și Lea Caragata afirmă că fotografia vorbită desfășurată la distanță poate fi o soluție pentru depășirea injustițiilor epistemice ce se produc în momentul în care cercetările cu grupurile vulnerabile sunt puse pe pauză din motive de distanțare fizică.
La debutul pandemiei, cele două cercetătoare în asistență socială, erau implicate într-un proiect de documentare al realității sociale a persoanelor tinere dezavantajate din punct de vedere socio-economic cu accent pe mamele singure în condiții de sărăcie. Cercetarea urma să se bazeze pe interviuri desfășurate față în față, iar imperativele etice și procedurale au dictat suspendarea activităților de cercetare care presupuneau contactul direct cu participanții. Confruntate cu alegerea între a suspenda complet activitatea, a o înlocui cu o activitate de video-interviu desfășurată online sau a găsi o altă alternativă de continuare, autoarele au avut de luat o hotărâre. Ele nu doreau să suspende cercetarea, deoarece considerau acest lucru un act de violență epistemică prin care perspectivele acestui grup afectat disproporționat de efectele negative ale pandemiei ar fi fost exclus din spațiul public. De asemenea, video-interviurile nu păreau să asigure același tip de relaționare ca și cele față-an-față, riscând să devină un proces de exploatare a participantelor la cercetare prin extragerea de date de cercetare de la ele fără a le compensa în niciun fel. În final, cercetătoarele au hotărât să adapteze metoda fotografiei vorbite pentru desfășurarea online. Prin aceasta persoanele tinere participante, puteau beneficia de interacțiuni colective prin care să depășească efectele izolării sociale și în același timp să participe la analiza realităților lor individuale și colective, dezvoltând astfel o înțelegere structurală a realității sociale. Astfel, fotografia vorbită a fost recreată ca o metodologie de cercetare la distanță cu grupurile marginalizate în contextul actual al pandemiei de Covid-19.
Bibliografie
[1] Este vorba de proiectul PESSCA (Promovarea echității și stării de bine în școli din medii dezavantajate prin cercetare acțiune) finanțat de Facultatea de Sociologie și Psihologie a Universității de Vest din Timișoara.