‘Introducere

Nu e neobișnuit ca oamenii să treacă prin viață fără să își acorde timpul și spațiul pentru a simți efectiv ceea ce simt. Dacă e din cauza vieții în orașele noastre mari și aglomerate, din cauza tuturor informațiilor cu care suntem bombardați dinspre rețelele de socializare sau pur și simplu pentru că nu ne-a învățat nimeni cât de important este sau cum să facem acest lucru, contează prea puțin. Realitatea e că educația privind capacitățile noastre emoționale și consolidarea acestora nu sunt punctele forte ale societății moderne. 

Popularizarea ideii că omul este o ființă rațională nu doar că ne-a făcut să nu mai acordăm atenție emoțiilor, dar le-a și devalorizat. În dihotomiile care ne modelează viața, raționalitatea, și ideea falsă a neutralității cu care vine la pachet, a fost asociată cu puterea, forța și masculinitatea, fiind prezentată ca ceva valoros. În timp ce sensibilitatea și emoțiile au fost asociate cu vulnerabilitatea, fragilitatea, feminitatea și natura – aspecte cel mai des ocolite de reflector în cadrul vieții în comunitățile patriarhale, în orice caz nu celebrate.

Efectele acestei categorisiri sunt infinite și afectează diferite dimensiuni ale vieților noastre – de la luptele private ale fiecăruia până la felul în care structurăm fundamentul comunităților noastre, de exemplu, sistemele pe care le construim pentru a oferi educație și sănătate. Emoțiile noastre nemediate și sensibilitatea sunt deseori tratate ca persona non grata, mai ales în viața publică. În ciuda acestui fapt, prezența lor este incontestabilă, emoțiile sunt scânteia gândurilor și deciziilor noastre. Astfel, emoțiile se află la originea felului în care concepem și ocupăm spațiul.

Drept urmare, oferindu-le oamenilor acces la instrumentele necesare ascultării și recunoașterii emoțiilor, dar și unei comunicări eficiente și pline de sens, putem promova crearea unor spații mai incluzive.       

De Meevaart

În iulie 2023, Namla a încheiat un parteneriat cu De Meevaart pentru a cerceta împreună incluziunea socială în centrul comunitar din Indische Buurt, aflat în partea de est a Amsterdamului. Formatul ales, o tabără (boot camp) de etnografie de scurtă durată, îmbinând metode din antropologie și design pentru a obține un cadru clar, obiectiv și strict, mai ales în ce privește timpul. Grupurile participante au produs fiecare o soluție legată de subiectul propus, pe baza a ceea ce au putut obține după o săptămână de cercetare. 

Între șase antropologi și un artist, atmosfera care a dat tonul acestei întreprinderi a fost una de îndoială, confuzie și teamă.

De Meevaart este un buurthuis sau „centru comunitar”, așa cum l-au tradus unii dintre interlocutorii mei. În traducere, meevart înseamnă „a naviga împreună”, iar ceea ce face această inițiativă de tip ascendent (bottom-up) este să pună la dispoziție un spațiu și să adune la un loc inițiativele și membrii comunității locale interesați să ofere sau să participe la o multitudine de activități, de exemplu, dans, gătit și cursuri de artă sau limbi străină. Obiectivul De Meevaart este să unească oamenii și să îi mobilizeze către un viitor mai solidar.

În timp ce scriu, îmi amintesc cuvintele pe care directorul organizației le-a folosit când mi-a explicat ce își propune De Meevaart: „Scopul este ca oamenii să iasă mai bine decât au intrat”. Frumos și atât de simplu. Sau cel puțin așa părea din ce mi-a spus el. 

Am intrat în spațiul De Meevaart gândindu-mă la incluziune. Mi-am amintit că mai fusesem acolo și mă simțisem bine, dar amintirea nu era mai clară de atât. Ce înseamnă „bine” pentru mine? Să mă simt binevenită cu tot ceea sunt și nu sunt. Să mă simt importantă pentru cei din jurul meu și să știu că felul în care mă simt contează. Să pot participa la lucruri care dau sens vieții mele. Imaginile evocate de gândurile despre cum ar fi să îmi fie îndeplinite aceste nevoi îmi provoacă o senzație de căldură în corp. 

A simți incluziunea

Directorul acestui buurthuis ni s-a alăturat în primele ore ale taberei ca să ne prezinte perspectiva organizației asupra subiectului. Deși nu s-a născut în Olanda, el a crescut aici, petrecându-și cea mai mare parte a vieții în Amsterdam unde, în ultimii cinci ani, s-a implicat în inițiative comunitare în Indische Buurt. O persoană jovială, venea la serviciu în blugi, tricou și papuci de plajă – ansamblu care m-a făcut să mă gândesc că sigur locuiește foarte aproape, iar restul lucrurilor de care avea nevoie în afara celor trei obiecte vestimentare se aflau fie acolo la De Meevaart, fie undeva la o aruncătură de băț. Mi-a dat impresia unei persoane foarte abordabile, impresie confirmată în următoarele zile ale vizitei mele, atât prin propriile observații și cele ale colegilor mei, dar și comentariile vizitatorilor și angajaților cu care am vorbit.

Când l-am întrebat pe directorul De Meevaart ce înseamnă incluziunea pentru el, mi-a răspuns că, după părerea lui, un loc este incluziv când intri în el și „simți că simțurile ți-au fost stimulate într-un mod pozitiv”. Răspunsul lui m-a lăsat cu gura căscată. Sensibilitatea răspunsului m-a luat complet prin surprindere. De fapt, cuvintele lui m-au făcut să retrăiesc senzația de căldură pe care o simțisem gândindu-mă ce înseamnă incluziunea pentru mine.

După ce am trecut prin mai multe abordări și tipuri de cunoaștere care pun accentul pe trupul viu și corporalizarea (embodiment) experiențelor, am ajuns să conștientizez existența unei alienări sistemice față de corp. În experiența mea, e ceva încă rar ca cineva să explice o noțiune precum „incluziunea” cu ajutorul simțurilor, motiv pentru care m-a și surprins atât de tare răspunsul lui. Am simțit furnicături în tot corpul, pe care le-am interpretat ca entuziasm provocat de conexiunea pe care am simțit-o cu el și de sentimentul că felurile în care privim lucrurile sunt mai asemănătoare decât crezusem inițial.      

Teren – spațiu al tensiunilor

Echipa cu care am înfruntat această provocare de o săptămână a fost formată din două persoane. Amândoi urmaserăm calea migrației, provenind din țări mai dezavantajate economic unde duceam vieți relativ privilegiate, dar care nu au fost de-ajuns și pe care am hotărât să le schimbăm cu viața de student migrant în Olanda, cu toate avantajele și dezavantajele ei. Poveștile noastre mai conțineau și alte paralele, cum ar fi gusturi comune pentru săli de concerte și haine, după cum au remarcat și unii dintre colegi. Cel mai important, amândoi lucraserăm pentru aceeași organizație de reducere a efectelor nocive ale drogurilor, un ONG olandez a cărui misiune este promovarea sănătății și îmbunătățirea condiției persoanelor consumatoare de droguri.

Parcursul lui trecuse prin psihologie, antropologie și reducerea efectelor nocive, iar al meu prin antropologie, reducerea efectelor nocive și comunicare nonviolentă. Pe căi diferite, dar asemănătoare, amândoi am învățat să acordăm atenție emoțiilor, comunicării și corporalizării emoțiilor. Când a venit momentul să decidem care va fi subiectul cercetării, am fost atrași intuitiv de posibilitatea de a aborda incluziunea socială prin studierea a ceea ce însemna incluziunea pentru cei care făceau deja parte din comunitate, valorificând astfel la maximum vizita noastră acolo și proximitatea față de terenul cercetării.  

Când am prezentat subiectul incluziunii sociale celorlalte echipe de cercetare, directorul De Meevaart a adus în discuție lipsa de conexiune dintre grupurile care alcătuiesc comunitatea Meevaart ca factor declanșator sau catalizator al conflictului. Percepția era că, în cel mai rău caz,  lipsa conexiunii genera conflict, iar, în cel mai bun caz, nu ajuta la a-l preveni. În continuare, ne-a povestit despre un conflict care a izbucnit între două grupuri. Pentru mine și partenerul meu de echipă, povestea a fost cea care ne-a îndreptat cercetarea către conflict. Ce impact au conflictele asupra incluziunii? Cum pot afecta conflictul și strategiile de gestionare a conflictului incluziunea?

Pe măsură ce directorul detalia felul în care percepe incluziunea, pentru noi devenea tot mai clar că multe tensiuni din interiorul De Meevaart constituiau obstacole în calea incluziunii. Multitudinea de naționalități care se întâlnesc la buurthuis e doar primul indicator al diversității unui loc. Și, de obicei, diferențele duc la neînțelegeri și tensiune.

Trăim într-o lume dominată de inegalitate brutală, în care diferite sisteme de valori se luptă pentru putere și în care oamenii pot avea interese rivale sau doar idei și dorințe foarte diferite. Ceea ce o persoană înțelege printr-un spațiu sigur poate reprezenta un scenariu de coșmar pentru o alta. Atingerea incluziunii în astfel de contexte este un proces complex, și același lucru era valabil și la De Meevaart. Deci incluziunea nu e neapărat un proces fără obstacole, de multe ori dând naștere fricțiunilor și conflictelor. Cum pot fi acestea soluționate? 

Ne-am folosit de experiențele privind managementul conflictului ca punct de intrare pentru investigarea incluziunii sociale. Când am început să intervievăm oamenii de la De Meevaart, a fost clar că menționarea conflictului le producea disconfort. De cele mai multe ori, fie expediau subiectul, fie îl evitau, ori făceau asocieri cu conflicte care escaladaseră. Nimeni nu a menționat imediat conflictele de mai mică intensitate. Vorbeau mai degrabă despre „abuz de droguri”, „poliție”, „expulzare” etc. decât despre „neînțelegeri”, „disconfort” sau „comunicare defectuoasă”. Am aflat însă de la angajați și voluntari că de multe ori erau mai greu de gestionat conflictele minore sau fricțiunile, cum aveam să le numim mai târziu. 

Fricțiunile sunt conflicte de mai mică intensitatea, situații de disconfort care nu au o rezolvare simplă sau imediată. Când un vizitator beat devenea agresiv cu unul dintre angajați, ori când vizitatorii se abuzau verbal, comportamente care încălcau flagrant regulile, angajații responsabili cu siguranța păreau că gestionează mai ușor situația. Existau un protocol de urmat și instrucțiuni.

Situațiile de disconfort sau neînțelegeri însă, în care acțiunile nu încălcau în mod evident regulile sau nu erau ușor de catalogat drept contravenții, erau mai greu de gestionat. În acest tip de situații am ales noi să ne îndreptăm atenția asupra emoțiilor.               

Emoții

O să vă relatez una dintre poveștile pe care le-am auzit și care descrie foarte bine o situație de fricțiune. Unul dintre vizitatorii frecvenți ai centrului era o femeie mai în vârstă din cartier, care părea să-i deranjeze pe ceilalți. Felul în care îi aborda, mirosul ei și felul în care arăta, toate aceste lucruri au fost pomenite de persoana care mi-a prezentat situația drept deranjante pentru ceilalți. Mi-am amintit ce îmi spusese directorul, că incluziunea înseamnă ca simțurilor oamenilor să fie stimulate pozitiv. Cum puteau angajații și voluntarii să protejeze simțurile tuturor în acest caz? Potrivit aceluiași angajat, femeia era în același timp foarte cumsecade și generoasă. Angajații și-au exprimat afecțiunea față de ea și convingerea că și ea trebuie să se simtă binevenită la buurthuis, ceea ce le îngreuna misiunea de a rezolva reclamațiile legate de ea. În contextul acestui conflict (fricțiuni), persoanele responsabile cu siguranța resimțeau tensiunea dintre confortul anumitor vizitatori și prezența întrucâtva deranjantă a unei persoane la care țineau, precum și nevoia de a elimina tensiunea.

Ne-am uitat la instrumentele oferite angajaților și voluntarilor pentru a rezolva astfel de situații. Într-adevăr, beneficiau de cursuri care să-i pregătească să facă față conflictelor. Însă acestea nu le erau de ajutor în situațiile de fricțiune. Prin urmare, când oamenii sunt prinși emoțional într-o situație de fricțiune, abilitățile sistematice de rezolvare a problemelor care nu țin cont de emoții îi lasă baltă.

Auzind poveștile de pe teren, ne-am dat seama că provocarea legată de incluziune pe care voiam să ne concentrăm este cum putem îmbunătăți calitatea experiențelor oamenilor când se confruntă cu fricțiune și emoțiile produse de aceasta. Am hotărât că măsura propusă de noi va include cunoașterea emoțională și abordări legate de limbaj și comunicare ca forme de sprijin.

Cum putem să-i ajutăm?   

Concept și produs

Am făcut o listă scurtă cu câteva lucruri care considerăm că le-ar putea fi de real folos. Primul dintre ele a fost să le consolidăm capacitatea de autoreglare. Al doilea, să le consolidăm capacitatea de a-și exprima emoțiile în mod asertiv. Și al treilea, să formulăm un mesaj care să exprime clar dorințele și obiectivele asumate de De Meevaart în ce privește comunicarea în comunitate.

Pentru formularea soluției ne-am inspirat din conceptul de „fereastră de toleranță”, pe care și eu, și partenerul de echipă îl cunoșteam de pe vremea când lucram la reducerea consecințelor nocive. Este un termen și un concept din neuroștiință, care descrie „zona” optimă în care putem exista. Această zonă se definește ca spațiul în care o persoană se poate autoregla, își menține curiozitatea în fața disconfortului, precum și sentimentul că este prezentă. Prin urmare, am vrut să le oferim personalului și voluntarilor acces la instrumente care îi pot ajuta să își mărească „fereastra de toleranță”. La baza propunerii noastre au stat tehnici și cunoștințe din domeniul mindfulness, folosite la rândul lor în măsurile pentru reducerea efectelor nocive, cu scopul de a-i aduce pe cei care le practică într-o stare avansată de conștientizare a prezentului, de atenție la emoții și sentimente, senzații și ceea ce se află în jur. Comunicarea nonviolentă, o abordare a comunicării care se axează pe nonviolență și care are la bază concepte și principii esențiale precum „nevoile umane universale”, nevoia de conexiune și de a contribui la comunicare și premisa interdependenței oamenilor, a constituit un alt stâlp al măsurii propuse de noi.  

Deși ne-am concentrat pe angajați și voluntari, am înțeles că acțiunea nu avea cum să aibă un impact pozitiv prea mare dacă vizitatorii nu erau și ei prinși în proces. Astfel, ne-am propus să creăm un produs destinat atât personalului și voluntarilor cât și vizitatorilor. 

Am decis să facem o broșură care să ofere o introducere în vocabularul și practicile comunicării nonviolente și ale mindfulness. Mai mult, broșura urma să folosească și la transmiterea idealurilor legate de comunicare ale De Meevaart. Ideea a fost ca broșura să ofere un material despre cunoașterea emoțională și moduri în care oamenii pot exersa comunicarea mai asertivă a emoțiilor, întâi individual, sub forma conștientizării și autoreglării, iar apoi colectiv, împărtășind și negociind strategii de rezolvare a oricăror fricțiuni împreună. Grafica și formatul broșurii au fost concepute să fie versatile, de exemplu, conținutul a fost împărțit în pagini de sine stătătoare, care puteau fi transformate în afișe pentru a fi lipite pe pereții de la De Meevaart. 

Testare

În timpul testării produsului, am observat două lucruri.

Primul a venit de la un designer care ne-a ajutat să facem prototipul. Ne-a indicat posibilitatea de a folosi culori și semne grafice care nu sunt cuvinte pentru a putea transmite conținutul chiar și unui public analfabet. Această observație ne-a făcut să vrem să continuăm investigația pentru a afla ce alte formate am putea folosi pentru a comunica în mod eficient mesajul și a asigura un grad și mai mare de incluziune. Din păcate, programul taberei nu ne-a permis să o facem, dar am notat-o drept unul dintre cele mai mari neajunsuri ale propunerii noastre de intervenție și posibil una dintre prioritățile unei cercetări ulterioare. 

  Cealaltă reacție importantă a fost că mulți ne-au declarat că nu este un conținut nou pentru ei și că știu deja toate acele lucruri, în schimb alții nu le știu, iar asta face soluția noastră bună și relevantă. Pentru mine, acest feedback a avut un efect liniștitor. Mi-a întărit încrederea în faptul că majoritatea oamenilor înțeleg valoarea și efectele pozitive ale comunicării asertive, chiar dacă nu au poate resursele să o și pună în aplicare. Faptul că au recunoscut-o ar putea de asemenea să o facă și mai ușor de asimilat.  

Concluzii

În „bucătăria noastră dezordonată” – o expresie frumoasă folosită de organizatorii taberei pentru a denumi partea dezordonată, și uneori urâtă, a procesului – ne-am lovit de posibilitatea că ce am formulat noi nu era „cine-știe-ce problemă”. Observația că informația oferită de noi era deja cunoscută rezonează cu una dintre grijile noastre din timpul procesului: „Și dacă problema noastră nu e suficient de importantă?”. Din punctul meu de vedere, întrebarea e într-o măsură legată de același proces mental care i-a făcut pe oameni să se gândească întâi la conflicte care au escaladat, înainte de a considera că și fricțiunile merită atenție. Dar uneori cele mai mici și delicate eforturi se dovedesc a fi cele revoluționare. Prin propunerea noastră de măsură ne dorim ca oamenii să nu considere ca de la sine înțeles impactul tensiunii și fricțiunilor asupra incluziunii. Imaginați-vă ce ar însemna să nu mai existe certuri legate de spălatul vaselor. Vi se pare un impact pozitiv pe care merită să încerci să-l obții sau nu? Pe de altă parte, dacă știm cum să gestionăm conflictele minore sau fricțiunile, asta sigur ne va folosi și ne va pregăti pentru a rezolva conflicte de proporții. 

Etnografia de scurtă durată prezintă multe provocări. În ciuda impresiei că ar fi foarte diferită de cercetarea etnografică de lungă durată, neajunsurile sunt similare. Cercetarea va fi mereu insuficientă, fie că durează zece zile sau zece ani. Realitatea se schimbă tot timpul și nu reușim să ținem pasul cu ea; nici nu am fi în stare să o înțelegem și descriem complet într-un moment dat. Întotdeauna va lipsi ceva. Dar asta nu trebuie să ne împiedice să încercăm. Deși va fi mereu insuficient, s-ar putea foarte bine să merite. 

Ce mă împinge pe mine să fac această propunere de intervenție este înțelegerea faptului că scopul ultim al măsurilor pentru sporirea gradului de incluziune este să îi includă pe oameni pe de-a-ntregul. Nu există incluziune p arțială. Incluziunea care nu face loc și emoțiilor oamenilor, nu e incluziune parțială: nu e incluziune deloc.

Corpurile noastre sunt expresia esențială a existențelor noastre, iar emoțiile pe care le simțim nu pot fi separate de experiențele pe care le trăim. După ce vom reuși să integrăm emoțiile și vulnerabilitatea de care este nevoie pentru a le exprima construind un spațiu sigur pentru conexiune și comunicare, abia atunci vom fi pe drumul de a co-crea spații cu adevărat incluzive.         

Traducere de Ioana Miruna Voiculescu

Articolul a fost publicat inițial în limba engleză pe platforma AnthroArt.