Difuzorul

de MAGDALENA CRĂCIUN

Abstract

Ficțiunea etnografică este inspirată de experiența de cercetare a antropologului, însă neîngrădită de observații precise, dialoguri purtate și întâmplări concrete. Antropologii ‘colorează în afara liniilor realității’ surprinse prin cercetarea lor (Falcone 2020: 215). Acest tip de scriere a fost apreciat și teoretizat de către unii antropologi de multă vreme. Pentru a da o măsură a longevității acestei prețuiri, amintesc un episod din istoria antropologiei. În 1890, Adolph Bandelier a publicat romanul The Delight Makers, după ani de cercetare etnologică și arheologică a culturii Pueblo din sud-vestul Statelor Unite ale Americii. Alfred Kroeber, unul dintre fondatorii antropologiei culturale, l-a considerat mai coerent și cuprinzător decât un volum științific care respecta convențiile academice. Practicienii acestui tip de scriere evidențiază capacitatea sa emancipatoare. Libertățile pe care și le permite ficțiunea etnografică pot fi într-adevăr problematice, însă ele pot deschide noi perspective asupra subiectelor abordate. Condiția esențială este ca cititorii să fie avertizați de la bun început că ceea ce citesc este ficțiune etnografică.

Podcast Sfertul Academic

Magdalena Crăciun

Autoare

Magdalena Crăciun este lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București și doctor în antropologie socială al University College London. A făcut cercetare de teren de lungă durată în România și Turcia și este interesată de cultura materială și materiale (plastic), îmbrăcăminte și modă, marcă și contrafacere, subiectivitate și clasă de mijloc. A publicat Islam, Faith and Fashion: The Islamic Fashion Industry in Turkey (Bloomsbury Academic, 2017), Material Culture and Authenticity: Fake Branded Fashion in Europe (Bloomsbury Academic, 2014) și articole în Journal of the Royal Anthropological Institute, Journal of Material Culture, Ethnos: Journal of Anthropology, World Art și Eastern European Politics & Societies.

Ana Gaman

Ilustratoare

Ana Gaman este graphic designer pe timp de zi și ilustrator pe timp de noapte. După ce a studiat design și comunicare în Anglia, și-a pornit cariera ca designer în Luxemburg. În 2020, a descoperit că ilustrația îi deschide un orizont larg de exprimare creativă, în care continuă să evolueze și în prezent. Portofoliul ei cuprinde un univers viu, colorat și jucăuș, cu tonuri introspective. Ilustrațiile ei prind viață datorită pasiunii ei pentru animație. Lucrările sale pot fi văzute aici și pe Instagram.

Katia Pascariu

Actriță

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

„A m ațipit, m-a trezit bâzâitul unei muște, am ațipit iar, până când m-am trezit de tot.

Acum stau întinsă pe pat și lenevesc cu ochii închiși în soarele după-amiezei.

Îmi e bine aici, în odaia în care dormim eu și mamaia.

E răcoare.

E și mai răcoare în celelalte odăi, dar acolo nu dorm niciodată, nici măcar după-amiaza, de când mamaia mi-a spus că pe masa din antreu o să o țină pe ea în sicriu când moare.

Ar trebui să îi fac ceva muștei ăleia, o să mă certe mamaia, o să mă pună să o prind, gonesc, omor, orice, numai să nu aibe muște în cameră. Bâzâitul ca bâzâitul, dar dacă să ți se pune, Doamne ferește!, una pe față când dormi, dacă vine vreuna la tine când ești cu gura căscată?

Prin toropeala aia, aud poarta scârțâind.

Trebuie sa fie mamaia, care se întoarce de la CAP.

Îi aud pașii pe poteca dintre case, apoi prin fereastră îi văd basmaua și o parte din sacul pe care îl cară în spate.

Sar din pat și mă duc să o întâmpin la ușă.

Se sperie, ‘Fa, tu aci erai?’

Mă credea la Tușa și Uciu, în casa de peste drum de a ei.

Tușa și Uciu pentru mine, Cumnate și Cumnată pentru ea.

Sunt amândoi în vârstă, nu trebuie să muncească la CAP, așa că mamaia mă lasă cu ei în zilele când merge să muncească acolo.

Îmi place la Tușa și Uciu pentru că îmi dau să mănânc în castron de tablă, alb cu margine albastră.
Dar mă și plictisesc în casa și curtea lor, nici nu sunt prea vorbăreți și nici nu mă lasă să umblu peste tot prin curte, să mă bag prin hambare sau să inspectez ce au prin odăi. Vara trecută le mergea televizorul, așa că duminica dimineața mă duceam la ei să văd desenele animate. Acum televizorul e stricat. L-am întrebat pe Uciu când îl repară. ‘Dă-l dracu, că n-ai ce să vezi,’ mi-a răspuns.

Azi m-am plictisit rău, așa că m-am întors acasă după masa de prânz, când i-am găsit ațipiți pe prispă, pleoștiți de căldură și țuică.

Mamaia a lăsat sacul lângă prag.

În timp ce ea se spală și se schimbă, îl desfac și pun pe ladă ce a adus de la CAP. Un pepene roșu mic și cam verde, câțiva ardei grași și câteva vinete.

Mereu aduce câte ceva, chiar dacă avem și noi legume și fructe în curtea noastră sau căpătăm de la vecini. ‘Să fie în casă, să avem, că CAP-ul este pe pământul nostru și eu muncesc pentru tot ce crește acolo,’ am auzit-o pe mamaia spunându-i Tușei. Ea clatină din cap, dar Uciu o susține pe mamaia. Și când se îmbată, și Tușa, și mamaia și fiul lor Nelu se chinuie să îl țină în casă ca să nu audă vecinii cum înjură CAP-ul și înșiră câte pogoane de pământ, câte oi și câți măgari i-au luat comuniștii. ‘Taci, mă, amărâtule, că iară te iau jandarmii,’ se roagă Tușa de el. De la mama știu că jandarmii i-au rupt glezna în pușcărie pentru că nu voia să se înscrie în CAP. Uciu merge târând un picior și ne strigă mereu nouă, copiilor, că tare i-ar place să bată și el mingea cu noi, mai ales că acum avem mingi de cauciuc, nu din cârpe ca atunci când era el copil.

‘Uite ce vinete frumoase am găsit!’, îmi spune mamaia când se întoarce din odaie, spălată și primenită cu haine si basma curate, și mă găsește aranjând legumele în ordinea mărimii pe lada de făină. Îi plac vinetele. Îmi spune a mia oară că vinetele bune sunt lucioase, de un mov închis, și îmi pune a mia oară mâinile pe vinete și mă îndeamnă să le apăs cu podul palmelor. Vinetelor le poți simți bunătatea în podul palmelor.

‘Ce ai mâncat la tușă-ta?’, mă întreabă.

‘Ciorbă de pește cu mămăliga’, îi răspund, zâmbind larg.

‘O fi fost netrebnicu’ ăla bătrân la baltă azi-noapte, că nu se îndură ei să dea bani sau țuică pe peștele prins de alții. Sau te pomenești că au luat pește pe făină? Că tușă-ta m-a întrebat de dimineață dacă avem făină să îi dăm cu împrumut până când merg ei la moară. I-am spus că n-avem de dat, dar nici eu nu știu dacă am spus drept.’ Ar vrea să verifice lada de făină, dar pe capac sunt legumele aranjate frumos de mine și găleata în care ținem apa de spălat, încă pe jumătate plină. Așa că renunță, ridicând din umeri. ‘Se descurcă tușă-ta și fără mine. Mai bine țin făina că poate trec prin sat țiganii cu străchini și linguri. Mi-ar plăcea niște străchini noi, ale noastre sunt cam ciobite,’ cugetă mamaia.

Pleacă în curte să aducă coceni și crengi din șopron ca să facă focul pe vatră. ‘Noi azi și mâine mâncam salată de vinete cu pâine si brânză. Duminică tai un pui, îl frig și îi facem mujdei,’ mă anunță. Aprob, încântată.

Îmi aduc un palton vechi din bucătăria mică, îl împăturesc în patru și mă așez pe el în fața focului. E cald afară, e cald și în bucătărie, dar îmi place să stau în fața focului și să mă uit la flăcări. După o vreme, mamaia așează tăciuni într-o margine a vetrei și pune peste ei un grătar cu doua vinete spălate și crestate. Treaba mea este să supraveghez coacerea lor, întorcându-le din când în când fără să le rup și fără să mă ard.

Îi povestesc ce vorbe mi-a aruncat nea Gheorghe prin gard. M-a văzut citind sub nuc când trecea prin fața curții lui Tușa si Uciu și mi-a strigat, ‘Băăă, și pe tine te face mă-ta marea profesoară?’ Mamaia pufnește. ‘Îi pare rău, fa, că maică-ta și mătușă-ta sunt profesoare și fetele lui sunt muncitoare la fabrică,’ îmi explică ea. ‘Dacă te mai întreabă, să zici că și tu o să fi profesoară,’ mă îndeamnă mamaia. Bombănindu-l pe Gheorghe și pe proastele lui care nu au putut să învețe carte ca fiicele ei, le-a trecut învățătorul de milă și liceu l-au terminat cu vinul și banii lui tac-su, pleacă să aducă o ceapă pentru salată din grădină.

Când se întoarce cu ceapa curățată de coajă și tulpină, găsește vinetele coapte și așezate de mine pe o farfurie, la răcit. Mamaia ia masa rotundă de lemn din cuiul de pe zid, o pune lângă vatră și se așează pe un preș vechi. Verifică cu degetul dacă vinetele sunt suficient de reci pentru a le decoji. Hotărăște că sunt, dar umple și o strachină cu apă ca să își înmoaie degetele în caz că o vor frige. Curăță coaja de pe vinete și pune miezul cărnos într-o sită deasupra unei străchini, să își scurgă sucul amărui. Ne auzim una alteia mațele chiorăind, așa că face ceea ce nu se face. Grăbește scurgerea vinetelor strângându-le în mâini, ceva ce mie mi-a spus că nu ar trebui făcut dacă vrei ca salata de vinete să fie foarte bună. Lovește vinetele cu marginea lingurii de lemn ca să zdrobească miezul și să îl poată transforma mai ușor într-o pastă. Apoi pune miezul zdrobit în strachină, adaugă sare și începe să îl frece repede. Frecatul, știu și eu, este bine să fie în același sens. Eu aduc uleiul de floarea soarelui, brânza și pâinea din dulapul din bucătăria mică.

‘Ai văzut vreo furnică?’, mă întreabă. ‘Nu m-am uitat’, recunosc. Bucătăria mică este o cameră fără ferestre, răcoroasă vara și călduroasă iarna, iar dulapul este o firida în zid, acoperită cu perdea. Pe rafturile dulapului, mamaia depozitează sticle, cutii, borcane și găleata cu apă de băut. Punga de zahăr și borcanele cu dulceață atrag furnici, așa că dulapul trebuie curățat des. ‘Mă uit după ce mâncăm’, promit eu.

Mamaia mormăie ceva în nodul basmalei. Adaugă ulei în strachină și continuă să frece până când pasta de vinete devine alburie și pufoasă. Pune ceapa în podul palmei, o crestează și începe să o taie cu repeziciune, ceva ce eu nu cred că o să fiu vreodată în stare să fac. I-am spus de multe ori, a râs de fiecare dată și mi-a spus că o să învăț până la urmă, la fel cum a învățat și ea când era un pic mai mică decât mine. ‘Să nu-ți fie frică, nu te tai. Și dacă te tai, trece până te măriți.’ Amestecă ceapa tăiată mărunt în salată și mă anunță că suntem gata. Tragem masa scundă mai înspre ușă, la lumină, departe de focul care mocnește încă pe vatră, ne așezăm pe pernele improvizate și mâncăm salata de vinete cu pâine și brânză.

După ce terminăm, mamaia iese în curte să spele vasele. Eu scutur masa peste prag și o pun la locul ei în cuiul de pe zid. ‘Fa, nu ți-am spus eu să nu mai scuturi chiar în prag firmiturile că de aia avem furnici în bucătărie,’ o aud certându-mă. ‘Nu e adevărat’, îi răspund. ‘Furnicile vin din pământ. De ce ați făcut casa din pământ? De ce nu ați făcut-o din cărămizi sau ciment, cum e blocul nostru?’, o întreb. ‘Păcatele noastre! Păi ce, noi aveam bani de cărămizi? Am făcut casa cu taică-tu mare, noi am săpat fundația, noi am ridicat zidurile din chirpici, noi am pus acoperișul. Ce știți voi? Stați la bloc la oraș, apartamentul l-a primit tac-tu de-a gata de la combinat. Noi am prins alte vremuri,’ oftează ea.

Acum, că am mâncat, ne putem vedea și de ale treburi. Mamaia hrănește animalele, un porc și câteva găini, și verifică dacă puii închiși în țarc au tot ce le trebuie. Eu îmi fac de lucru pe prispă cu ghergheful și cărțile, nu am chef de teme, mai amân o zi rezolvatul problemelor de matematică.

Când se înserează, ieșim pe uliță cu vecinii, toți veniți să petreacă împreună ultimele ore ale zilei, înainte de culcare. În seara asta mergem la grupul care se strânge la banca de lângă fântână. Mamaia și o femeie povestesc ce au mai aflat de la oamenii din brigada lor de la CAP. Eu mă joc cu ceilalți copii, veniți ca și mine să petreacă verile în sat cu bunicii lor, unii de foarte departe, alții, ca mine, din orașele din județ. De cel mai departe sunt un băiat din Mediaș și o fată din Bacău. Cei mai mulți suntem de aici, din județul Teleorman, dar pe bucata asta de uliță numai eu sunt din Turnu. Ciulesc urechile la veștile despre ‘al lui Salam’. Un coleg de școală de care îmi place mie este din neamul poreclit așa. Nu îmi dau seama din ce spune țața Efrusina dacă Marinel este venit și el în sat. Va trebui să aștept să mă trimită mamaia cu vreo treabă pe la rude sau la magazin ca să trec și prin vale, unde stau bunicii lui, să verific dacă a venit sau să întreb când se termină tabără lui la mare.

Uneori mă depărtez de casă singură. Babele din fața porților mă întreabă ‘A cui esti, fa?’, ‘Unde te duci, fa?’, ‘Ce ai în traistă, fa?’. Și trebuie să răspund, altfel îi vor spune lui mamaie că m-au văzut că merg pe unde mamaia nu știe că merg. ‘A lui Săndica a lui Delea’, le spun. Pe mamaia o strigă toți Săndica, dar în buletinul ei scrie că o cheamă Alexandra.

Unele babe și-l amintesc pe bunicul meu. ‘Ghea, ești leită Păunică, ptiu să nu te deochi!’ Păun se prăpădise cu ani buni înainte ca eu să mă nasc și mamaie rămăsese văduvă la 47 de ani. Fusese pețită din nou, de mai multe ori, dar îi refuzase pe toți. De la Marinel știam că și o rudă de a lor, un unchi de al mamei lui, o pețise pe mamaie, dar ea îl alungase cu mătura din curte. ‘Pleacă, mă, de aici, că nu mă bag eu în neamul lui Salam,’ ar fi spus mamaia. Ai lui Marinel nu știau că mulți din sat le spuneau ‘ai lui Salam’ și nici nu înțeleseseră de ce le spuneau așa, că ei nu mâncau salam. Marinel putea să confirme, el mânca salam numai la nunți și pomeni.

Mă întorc din gândurile mele despre Marinel. Gheorghe, vecinul care m-a întrebat astăzi dacă mă fac și eu profesoară, ca mama și mătușă-mea, povestește despre ce a auzit el la radio cu o seară înainte. Îmi aduc aminte că este luni seara și o trag pe mamaia de mânecă să ne întoarcem acasă pentru că nu vreau să pierdem piesa de teatru de la radio. Mamaia se ridică de pe bancă, dă bună seara la toată lumea și plecăm. Acasă ne spălăm de culcare și ne aranjăm paturile.

Mamaia se închină înainte să pornească difuzorul. Face așa de când difuzorul de radio era cât pe ce să o omoare. Într-o noapte cu furtună, antena difuzorului condusese un fulger din stâlpul de pe uliță până în camera ei. Văzuse fulgerul țâșnind din difuzor și repezindu-se ca un arc luminos în peretele opus. Înlemnise în pat până când se luminase de ziuă. Semnul negru de pe zid, cam cum lasă candela când nu îi pui sticla, încă acolo, și marginea arsă a cuverturii erau dovezi că nu visase, chiar o trăsnise fulgerul la ea în casă. Mamaia, după spusele ei, îi mulțumise îndelung lui Dumnezeu pentru că îi dăduse zile să trăiască.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.