C e au în comun o cafenea asociativă aflată încă în faza de construcție, o mică fermă urbană specializată în agricultură ecologică și permacultură și un atelier de producție personalizată și de fabricare digitală (Fablab) deschis publicului larg? În ce măsură privirea socio-antropologică poate identifica asemănări de familie în spatele diferențelor manifeste care despart aceste organizații și colective de muncă? În rândurile următoare îmi propun să schițez un răspuns la această întrebare. Mă voi baza pe o serie de observaţii efectuate în timpul unei cercetări etnografice colective pe care am coordonat-o împreuna cu alți trei profesori colegi de la Universitatea din Amiens și la care au participat în jur de douăzeci și cinci de studente și studenţi de anul trei, specializarea Sociologie și Etnologie.
Acest studiu s-a derulat de-a lungul a doi ani universitari, din septembrie 2020 pâna în iunie 2022. El se înscrie într-un proiect de investigaţie mai amplu finanţat de statul francez în cadrul unui program naţional de cercetări privind consecinţele sociale ale pandemiei de Covid-19. Proiectul a căutat să examineze, la nivelul orașului Amiens, impactul crizei sanitare asupra inegalităților socio-economice și teritoriale, precum și practicile locale de solidaritate și de reziliență în fața crizei. El a urmărit totodată să identifice și să formalizeze resorturile specifice ale inteligenței colective ce se dezvoltă într-o situație de incertitudine. Ancheta de teren despre care voi vorbi aici s-a desfăşurat în cadrul unui curs special de tehnici și metode de investigație antropologică și de documentare audiovizuală ce s-a finalizat prin realizarea unui web-documentar colectiv disponibil astăzi pe site-ul universităţii[1]. Ea s-a concentrat asupra promotorilor locali de alternative sociale şi, în special, asupra unor aşa numite „locuri terţe” (tiers-lieux), căutând să înţeleagă rolul acestora în formularea unor soluții durabile la problemele locale.
Termenul de „locuri terțe” își are originea într-o lucrare-manifest a sociologului american Roy Oldenburg (1989) privind importanţa socială și politică a spațiilor urbane de sociabilitate informală. În accepţiunea sa iniţială, el desemnează acele „locuri” aflate între casă și locul de muncă – cafenele, baruri, centre sociale, biblioteci comunitare, etc. – care, prin practicile persoanelor care le frecventează, sunt transformate în spații de socializare ce favorizează afirmarea unor valori comune și a unui sentiment de apartenență comunitară. Recuperat și popularizat de cafenelele Starbucks la sfârsitul anilor 1990, termenul a făcut carieră în discursul marketing. Începând cu a doua jumătate a anilor 2000, noțiunea a dobândit însă o vizibilitate tot mai largă în sfera politică și socială. Considerate a fi un vector de solidaritate și de emancipare socială, locurile terțe fac astăzi obiectul unei reflecții politice ce s-a extins la scară mondială. În Franța, ele sunt văzute ca un instrument de redinamizare teritorială pentru care se alocă foduri publice și private importante. Statisticile sunt grăitoare în acest sens. Potrivit unor estimări, numărul lor a crescut de la 1800 în 2018, la peste 3500 în 2022[2]. Nu e nesemnificativ faptul că cel puțin o treime se află în interiorul sau în proximitatea unui cartier așa zis „sensibil” – expresie asimilată, în Franța, unei categorii de acțiune publică. După cum bine demonstrează socioloaga Sylvie Tissot (2007), cartierele „sensibile” sunt ținta unor intervenții specifice din partea statului axate mai degrabă pe consolidarea relaţiilor sociale şi (re)crearea unei solidarităţi locale decât pe combaterea sărăciei şi a somajului.
Ce este, mai precis, un loc terț? O căutare rapidă pe internet e suficientă pentru a constata diversitatea colectivelor și structurilor care se recunosc în această denumire generică: spaţii de coworking, proiecte de regenerare culturală a unor cladiri şi situri abandonate, laboratoare informatice şi centre de manufactură digitală dotate cu tehnologie open source, ateliere de reparare şi de reciclare de obiecte, bucătării deschise eco-responsabile, grădini urbane colective şi ecologice de fructe şi legume… În Franța, marea majoritate se află în orașe. Mai mult de jumătate funcționează ca asociații, un sfert sunt societăți comerciale, 10% sunt structuri publice de cooperare intercomunală, 8% au un statut cooperativ și o mică parte aparțin instituțiilor de cercetare și de învăţământ. Scopurile, formele organizaţionale şi modelele economice adoptate variează de la un loc terţ la altul. Ceea ce pare să reunească aceste entități sociale cu frontiere, identități și interese eterogene, este preocuparea de a pune în comun resurse și de a promova practicile de cooperare. Că urmăresc obiective lucrative, sociale, politice sau educative, toate se afirmă ca locuri propice inovației, în care se experimentează noi moduri de a fi și de a munci împreună. Dacă dimensiunea de sociabilitate, centrală în accepțiunea lui Roy Oldenburg, ramâne o trăsătură esențială, perspectiva care s-a impus în ultimul deceniu lărgește semnificația locurilor terțe înscriindu-le într-o dinamică mai amplă de transformare a modelelor productive și de guvernanță[3]. Ele tind să se definească astăzi ca spații de activitate caracterizate de un mod de organizare a muncii diferit de cel dominant, colaborativ și orizontal, bazat pe într-ajutorare și pe principiul accesului liber la tehnologie și cunoaștere.
Cercetarea noastră etnografică a cuprins mai multe studii de caz. În textul de faţă, voi discuta, în linii mari, despre trei dintre ele. Este vorba de trei locuri terțe emblematice ale orașului Amiens, create între 2014 si 2016.
La Machinerie are rolul de referent oficial al locurilor terțe din zonă. Contribuie la consolidarea instituțională a acestora, construind legături și partenariate și susținând crearea de noi structuri prin intermediul unor dispozitive de expertiză dedicate promotorilor de inițiative din sfera economiei sociale și solidare. Pentru fondatori, salariați și o parte din voluntari, La Machinerie este însă înainte de toate un FabLab („fabrication laboratory”): un centru de producție personalizată echipat cu aparatură performantă în domeniul roboticii, manufacturii digitale, prelucrării plasticelor, lemnului și a altor materiale, care oferă publicului larg acces la tehnologie și know-how. Activitatea, obiectivele, modul său de funcționare și de organizare sunt încadrate de carta FabLab-urilor a Institutului de Tehnologie din Massachusets, instituție care a stat la baza creării primelor ateliere de acest gen la sfârşitul anilor 1990. Misiunea sa principala este de a favoriza democratizarea accesului la cultura şi fabricarea digitală punând la dispoziţia celor interesaţi – în schimbul unei cotizaţii anuale de 15 EUR – toate resursele si mijloacele necesare producerii de noi cunoştinţe şi artefacte.
La Maison du Colonel constituie o inițiativă de natură diferită. Este vorba de transformarea unei mici clădiri abandonate (în care se afla odinioară poșta unei cazărmi militare) într-o cafenea comunitară. Lansat în 2015, proiectul se află astăzi încă în stadiul de șantier. Asociația care-l coordonează are rolul de a facilita realizarea lucrărilor de construcție și design, precum si de a redinamiza viața socială a cartierului prin organizarea de evenimente şi activităţi cu caracter pedagogic, ludic şi festiv, gratuite şi pentru toate vârstele (spectacole, cantine solidare, ateliere de creaţie şi de formare care se sprijină şi pun în valoare resursele şi competenţele voluntarilor). Spre deosebire de alte forme de activism artistic ce rămân tributare unui mod de funcționare vertical, La Maison du Colonel pune accent pe participarea colectivă. Principiile și metodele de organizare și de lucru puse în aplicare evocă o serie de trăsături specifice șantierelor participative în domeniul eco-construcției (Pruvost, 2015). Fiecare aspect al proiectului este supus dezbaterii colective în cadrul adunărilor populare bianuale și toate activitățile sunt realizate în comun, pe bază de voluntariat și cooperare. O altă caracteristică distinctivă ţine de interesul pronunţat pentru valorificarea materialelor naturale, recuperate sau reciclate, precum şi a cunoașterii vernaculare și a tehnicilor artizanale locale (de exemplu, fabricarea pigmentului albastru de Amiens).
În fine, L’île aux fruits este o micro-fermă de permacultură situată pe o insulă în inima orașului, în zona de hortillonages (o zonă mlăștinoasă cultivabilă, străbătută de numeroase canale). Ferma practică un model de agricultură apreciată ca fiind durabilă, integrată și evolutivă, orientată către valorificarea resurselor locale într-o manieră ce se vrea echitabilă social și sustenabilă ecologic. Principiile, metodele și tehnicile care structurează activitatea productivă țin deopotrivă de permacultură și de agricultura bio-intensivă. Practicile agricole caută astfel să conjuge interesul pentru respectarea proceselor naturale ale ecosistemelor locale cu obiective de creștere a productivității (soluțiile adoptate în acest sens, în ultimii ani, punând accent, de exemplu, pe diversificarea culturilor și reducerea ciclurilor de producție prin diverse procedee ecologice). L’île aux fruits dezvoltă în paralel o serie de alte activități complementare, într-o logică de reancorare în teritoriu a economiei alimentare. Ferma dispune de un sistem propriu de comercializare a produselor, articulat în jurul a trei dispozitive principale: o piață săptămânală deschisă micilor producători locali, concepută ca un spațiu festiv și de socializare; un sistem de livrare la domiciliu; și, nu în ultimul rând, o bucătărie-magazin, un food truck și un stand de mâncare în cadrul pieței, prin care se urmărește sensibilizarea consumatorilor la o alimentaţie bazată pe produse din zonă și de sezon. L’île aux fruits organizează totodată diverse ateliere pedagogice în scopul formării copiilor, tinerilor și adulților în practica și etica permaculturală.
Interviurile și observațiile realizate pe teren pun în evidență diferențieri morfologice semnificative între cele trei locuri terțe. Acestea prezintă caracteristici, traiectorii și dinamici specifice; revendică identități și cultivă apartenențe diferite, fasonate de contextele socio-culturale în care se înscriu, precum și de practicile celor care le mențin în activitate. Datele etnografice colectate pun însa în lumină și un număr important de elemente comune; diverse convergențe la nivelul condițiilor care au permis apariția și dezvoltarea celor trei organizații, al modurilor de organizare a muncii și de guvernanță, al practicilor productive, sau al traiectoriilor sociale ale salariaților și voluntarilor.
Privite în ansamblu, La Machinerie, La Maison du Colonel şi L’île aux fruits pot fi considerate drept o materializare a unor valori și viziuni despre lume ce intră în rezonanță cu o serie de preocupări socio-economice și ecologice contemporane legate de transformarea formelor de schimb, de muncă, de producție și de consum dominante. Mărturie stă, în acest sens, însăși povestea genezei celor trei locuri terțe: o poveste care începe, în fiecare caz, cu doi-trei prieteni pasionați, interesaţi de perspectivele oferite de economia circulară şi solidară şi dornici să creeze împreună cu alte persoane o activitate cu utilitate socială, bine ancorată pe plan local. Mărturie stau, totodată, și practicile observate pe teren, precum și comentariile recurente privind potențialul de transformare socială şi politică al celor trei locuri terțe. Interlocutorii și interlocutoarele noastre atribuie acestor structuri un angajament în favoarea sobrietăţii productive şi a promovării unor raporturi sociale și practici bazate pe egalitate, autonomie, proximitate și solidaritate. Activităţile productive sunt încărcate cu o intenţionalitate politică. Ele sunt calificate adesea drept „un pretext”: un pretext pentru a învăţa, a fi împreună, a inculca norme şi valori şi a schimba deprinderi. În interviuri şi în discuţiile informale, ferma de permacultură, şantierul participativ şi Fablab-ul incarnează un ideal alternativ considerat a fi, în contextul pandemiei de Covid-19, necesar şi realizabil.
În locurile terțe studiate, practica are întâietate. Interlocutorii și interlocutoarele noastre se recunosc într-o etică a acțiunii care evocă, într-o oarecare măsură, principiile fundamentale vehiculate de mișcarea maker – o mișcare culturală transnațională cu influențe și declinări multiple, ce conjugă interesul pentru tehnologia digitală cu sensibilitatea artizanală și filozofia open source (Lallement 2015, Berrebi-Hoffmann și al., 2018). Asemenea grupurilor maker observate de sociologul Michel Lallement și de colaboratorii săi, persoanele întâlnite de noi pe teren aderă la o concepție asupra muncii axată pe „a face” și „a face împreuna”. Unul din salariații FabLab-ului declară astfel: „Ne place să meșterim și, mai ales, să meșterim împreună, învăţând unul de la altul. (…) Contează mai puțin produsul final. Ceea ce e important e drumul parcurs pentru obținerea lui”. Pentru interlocutorii și interlocutoarele noastre, „a face” presupune „a face împreună”. Înseamnă „a se exersa”, „a experimenta”, „a învăţa”, dar și „a crea în comun”, „a împărtăşi” și „a transmite”. În cazul șantierului La Maison du Colonel, a cărui finalitate principală constă în însăşi participarea la șantier, „a face” devine o obligație morală. Acest lucru are implicații și asupra antropologului și a metodologiei de observație care trebuie să fie a minima participativă, după cum au avut ocazia să constate studentele care au făcut cercetare în asociație.
Experimentarea constituie norma generală de funcționare a celor trei locuri terțe. Experimentarea apare, înainte de toate, ca o formă de rezistență la modelul producției de masă. Practicile de inovare, bricolaj, inventivitate manuală și transformare creativă a materialelor, instrumentelor și tehnicilor de lucru se combină adesea cu o retorică a gestului artizanal și a „muncii bine făcute” și „frumoase”. Experimentarea este valorizată și pusă în aplicare totodată pe fondul unei critici mai ample a proceselor de segmentare și specializare a muncii, a ierarhiilor profesionale și a standardizării proceselor de învaţare. Cultura colaborativă și preocuparea pentru implementarea unei diviziuni egalitare a muncii și pentru reducerea conflictelor de autoritate se cristalizează în configurații de muncă și forme de guvernanță originale. Dincolo de specificitățile fiecărui loc terț în parte, dinamicile organizaționale observate lasă să se întrevadă un interes comun pentru orizontalitate, egalitate, flexibilitate și coordonare de tip adhocratic, o dorință de hibridare a sferelor profesionale și de atenuare a raporturilor ierarhice. Șantierul participativ, ferma de permacultură și FabLab-ul beneficiează în ochii salariaților și voluntarilor de o imagine de structuri relativ deschise și orizontale care contestă diviziunea socială între munca manuală și munca intelectuală, precum și inegalitățile de prestigiu și de putere între experți și amatori. Totodată, interlocutorii și interlocutoarele noastre subliniează faptul că în colectivele lor de muncă se urmărește distribuirea echitabilă a responsabilităților și sarcinilor considerate neplăcute, neinteresante sau chiar degradante – desemnate în științele sociale prin noțiunea de „dirty work” (Hughes, 1951a, 1951b). Datele etnografice atrag însa atenția și asupra unor decalaje importante între diverse aspirații individuale, pe de-o parte, și principiile puse efectiv în aplicare, pe de altă parte. Astfel, încercarea de a construi un model economic „la intersecția unui model foarte asociativ și a unuia foarte antreprenorial”, după cum se exprimă fosta responsabilă a centrului La Machinerie, suscită tensiuni și clivaje în colectivul ce gravitează în jurul FabLab-ului. De asemenea, orizontalitatea proceselor de organizare și de luare a deciziilor este considerată a fi, în general, mai mult o tendință decât un fapt împlinit.
În încheiere, voi schiţa câteva idei generale privind resorturile investirii personale în cele trei colective de muncă. Analiza biografiilor individuale pune în lumină diversitatea profilelor și traiectoriilor sociale ale persoanelor care lucrează în cele trei locuri terțe în calitate de salariați sau voluntari. Motivațiile și formele de socializare profesională și extraprofesională care încurajează investirea în activitatea fermei, a șantierului și a FabLab-ului sunt variate. Interlocutorii și interlocutoarele noastre prezintă însa o particularitate ce merită luată în considerare. Alegerea de a munci în cele trei locuri terțe se construiește în prelungirea unei bifurcații voluntare. În fiecare caz există un moment de cotitură. Fie că este văzută ca o oportunitate profesională sau ca un mod de petrecere a timpului liber, ca o modalitate de a se simți util sau ca o formă de acțiune politică, alegerea de a munci în cele trei locuri terțe presupune o ruptură cognitivă prealabilă. Interesul pentru permacultură, pentru participarea asociativă sau pentru fabricarea digitală colaborativă se întemeiează pe un demers de distanțare critică față de un anumit stil de muncă și de viață. Persoanele întâlnite pe teren împărtăşesc o dorință de schimbare, de a munci și de a trăi „altfel” care implică, așa cum arată socioloaga Geneviève Pruvost (2013), o transformare graduală a practicilor. Pentru o parte din aceste persoane, L’Île aux fruits, La Maison du Colonel sau La Machinerie reprezintă o etapă într-un proces mult mai amplu de transformare a întregului mod de viață. În loc de concluzie, voi cita astfel un fost salariat al fermei de permacultură: „Ne tot amăgim că dacă mergem cu bicicleta și consumăm produse bio facem un bine planetei, dar situația e mult mai gravă. Pandemia e un semnal de alarmă cât se poate de clar. Cum o să răspundem la asta? Cred că fiecare individ ar trebui să se gândească serios la asta, la ce poate face la nivelul lui pentru a construi o lume mai bună (…). Pentru mine, permacultura e o sursă de inspirație, e o filozofie ce poate fi aplicată în toate aspectele vieții”.
Bibliografie
Berrebi-Hoffmann Isabelle, Bureau Marie-Christine, Lallement Michel (2018), Makers. Enquête sur les laboratoires du changement social, Paris: Le Seuil
Hughes Everett (1951a), « The Work and the Self », in John H. Roher, Muzafer Sherif (dir.), Social Psychology at the Crossroads, New York, Harper & Row, p. 313-323
Hughes Everett (1951b), « Studying the Nurse’s Work », American Journal of Nursing, vol. 51, p. 294-295
Lallement Michel (2015), L’Âge du faire. Hacking, travail, anarchie, Paris: Le Seuil
Oldenburg Ray (1989), The Great Good Place. Cafés, Coffee Shops, Community Centers, General Stores, Bars, Hangouts, and How They Get You through the Day, New York: Paragon House
Pruvost Geneviève (2013), „L’alternative écologique. Vivre et travailler autrement”, Terrain, nr. 60, p. 36-55
Pruvost Geneviève (2015), « Chantiers participatifs, autogérés, collectifs : la politisation du moindre geste », Sociologie du travail, vol. 57, nr. 1, p. 81-103
Tissot Sylvie (2007), L’État et les quartiers, genèse d’une catégorie de l’action publique, Paris: Le Seuil
[1] https://webtv.u-picardie.fr/watch_video.php?v=SKD1HBW3HX8B#START
[2] https://francetierslieux.fr/
[3] https://movilab.org/wiki/Accueil