Paraziți și prizonieri în oaza de liniște. Fragmente de antropologia turismului la Bran și Moieciu

de MARIA RĂDAN-PAPASIMA

Abstract

Turismul rural este o practică ancorată într-un discurs care laudă binefacerile naturii, caracterul autentic al comunităților, frumusețea tradițiilor, meșteșugurile și produsele locale. În România, zona Bran-Moieciu este supranumită „leagănul turismului rural”, iar proprietarii de pensiuni din cele două localități își invită oaspeții să petreacă sejururi relaxante într-o „oază de liniște”. În spatele limbajului poetic, datele arată că între 1998 și 2014, numărul pensiunilor din zonă a crescut de la 69, la 542 – fără a socoti și cazările neînregistrate, al căror număr este și el de ordinul sutelor. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, zona a trecut de la o economie predominant agro-pastorală, la una bazată pe turism, fiind marcată de transformări sociale importante. Acest text, bazat pe cercetarea mea de doctorat, caută să surprindă o parte dintre aceste transformări. Încep prin schițarea unui context mai larg în care se pot descoperi originile discursului care esteticizează viața la țară. Arăt apoi cum la Bran și Moieciu, prin interacțiunile lor, turiștii și proprietarii de pensiuni au pus în mișcare un proces de descoperire și reinventare a ruralului ce reflectă schimbări mai ample din societatea românească în perioada postsocialistă. Observarea acestor interacțiuni îmi oferă, totodată, ocazia de a reflecta asupra naturii ospitalității, observând cum turiștii, uneori, se pot transforma în paraziți sau în prizonieri.

Podcast Sfertul Academic

Maria Rădan-Papasima

Autoare

Maria Rădan-Papasima este o antropoloagă/socioloagă cu experiență de cercetare în mediul rural pe probleme ce țin de inegalitate socială, sărăcie și segregare în comunitățile marginalizate, educație și abandon școlar, turism rural și patrimoniu imaterial. Are un master în Antropologie Socială de la University of Oxford și un doctorat tot în antropologie socială la University of Kent, a ținut seminarii de antropologie la University of Kent și la Universitatea din București, iar în ultimii ani a lucrat în mediul ONG unde a scris și derulat proiecte finanțate prin fonduri structurale. Co-fondator al start-up-ului de cercetare socială Antropedia, este interesată de implicarea în proiecte sociale și culturale fundamentate prin cercetare și cu un impact social real. Maria este inițiatoarea și coordonatoarea platformei Sfertul Academic și a proiectului theanthro.art. 

Andrei Popa

Ilustrator

Andrei Popa este probably an illustrator și a fost recunoscut la New York drept unul dintre cei mai creativi tineri ai anului 2020. Îndrumat de curiozitate încă de la începutul carierei de freelancer începută în liceu, acesta a reușit să colaboreze cu numeroase branduri globale și locale. Andrei își dorește să inspire, să transmită un sentiment și un mesaj prin fiecare ilustrație pe care o creează, motiv pentru care preferă să surprindă momentele în alura lor naturală și crudă. https://probablyanillustrator.com/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

O riginile antropologiei sunt legate de dorința de a înțelege populațiile așa zise exotice, cu care imperiile coloniale au intrat în contact, și pe care doreau să le guverneze. Dincolo de caracterul pragmatic al acestei nevoi de cunoaștere, a existat mereu și o curiozitate cu valențe estetice, un sentiment descris perfect de Vintilă Mihăilescu ca fiind „fascinația diferenței”. Întâlnirea acestor lumi sociale diferite a însemnat și descoperirea unor moduri diferite de a fi, un Celălalt generic, a cărui înțelegere avea potențialul de a descifra misterele naturii umane. Acest Celălalt generic a fost văzut ca un „nobil sălbatic”, trăind în comuniune cu natura și fiind, prin urmare, mai aproape de starea „naturală” a omului. Dacă în Vest antropologia a sprijinit inițial constituirea imperiilor, în România, cercetarea antropologică a luat la început forma etnologiei și folclorului și a făcut parte dintr-un proiect de construcție a națiunii, prin care se căuta cartografierea unor elemente de cultură văzute ca autentic românești. Căutarea s-a îndreptat spre mediul rural, iar țăranul a devenit un Celălalt din interior – sau mai degrabă din trecut – un păstrător al „esenței” poporului.

Azi, la câteva decenii de practică și teorie distanță, aceste moduri de a privi lumea au fost abandonate de antropologi. Perspectiva evoluționistă a fost amplu criticată și deconstruită, la fel și cea naționalistă. Celălalt există, însă nu este un vestigiu al trecutului, ci un locuitor egal al prezentului, nu este constant și neschimbat, ci este într-o permanentă schimbare.

Chiar dacă în antropologie astfel de reprezentări au dispărut, ele persistă, într-o anumită măsură, în imaginarul colectiv, iar una dintre zonele în care apar cel mai vizibil, este cea a turismului. Turismul rural este o formă de turism cultural care are la bază un interes pentru moduri de viață trecute, arhitectură veche, lipsa mecanizării, obiecte făcute cu mâna, căruțe cu cai, cazări rustice, folclor și armonia dintre om și natură (Smith 1989, Graburn 1977). Limbajul publicitar are o contribuție importantă în construirea acestor imagini și în formarea unei priviri turistice specifice, în termenii lui John Urry (2001). Această privire este un fel de șablon cu care turiștii decodifică o destinație și conține elementele cheie pe care aceștia le urmăresc. Ce se întâmplă, însă, atunci când privirea nu corespunde realității? În măsura în care le aduce beneficii comerciale sau sociale, oamenii sunt dispuși să construiască o realitate corespunzătoare. Există o vastă literatură în antropologia turismului care documentează cazuri de reinventare a tradițiilor și de punere în scenă a autenticității (MacCannell 1973). Îmbrăcămintea, sărbătorile, mâncarea, meșteșugurile promovate în broșurile turistice sunt de cele mai multe ori modificări recente, adaptări, revirimente ale unor elemente demult uitate, fenomen descris și teoretizat sub etichete precum comodificarea culturii (Greenwood 1977), display cultural (Kirshenblatt-Gimblett 1998) sau marketingul tradițiilor (Mihăilescu 2008).

Pe scurt, acestea erau câteva dintre ideile cu care am pornit în vara anului 2011 să cercetez turismul rural pentru lucrarea mea de doctorat. Terenul l-am început în Apuseni, dar l-am continuat și aprofundat la Bran și Moieciu în 2012 și 2013. Am lucrat ca voluntar în patru pensiuni: am făcut curățenie, am servit masa, am ajutat la bucătărie și am realizat, în același timp, peste 100 de interviuri nestructurate cu gazde, turiști și profesioniști implicați în promovarea turismului. 70 dintre aceste discuții au fost înregistrate și transcrise, ceea ce mi-a permis să descopăr și să înțeleg detalii care pe moment poate mi-ar fi scăpat. Am completat metodele mai clasice de cercetare cu netnografie – o etnografie online, care a implicat colectarea și analiza a peste 200 de reclame pentru pensiuni și peste 200 de recenzii detaliate ale turiștilor postate pe site-ul Amfostacolo.ro. Întrebările care mi-au ghidat cercetarea au fost: Ce fel de experiențe caută turiștii care vin la Bran și Moieciu? Cum înțeleg ei „natura”, „tradițiile” sau „cultura” locală? Întorcându-mă către gazde, m-am întrebat cum încearcă acestea să anticipeze cerințele turiștilor și în ce mod le răspund. Cum construiesc oferta turistică? În același timp, am urmărit să descopăr ce înseamnă, pentru cei implicați, ospitalitatea.

Liniștea și aerul – calitățile imateriale ale experienței turistice

Când vorbesc despre motivele pentru care oamenii sunt atrași de zonă, atât gazdele cât și turiștii folosesc atribute abstracte și intangibile, spun că vin pentru liniște, aer, verdeață, pentru a-și reîncărca bateriile, pentru a scăpa de agitația orașului. Retorica este foarte similară cu cea a reclamelor prin care este promovat turismul rural – este reprodus un discurs normativ, acea privire turistică despre care vorbeam mai devreme. Astfel de descrieri se potrivesc însă cu zeci de alte destinații iar caracterul lor abstract și generic oferă puține informații privind trăsăturile particulare ale experienței turistice la Bran și Moieciu. Acestea pot fi descoperite doar urmărind ce fac, de fapt, turiștii, și ascultând mai atent poveștile lor.

Un peisaj extraordinar, dar nu fără grătar

Cu toate că natura ocupă un loc central la nivel discursiv, excursiile prin împrejurimi nu fac parte din activitățile tipice ale celor care vin la Bran și Moieciu. Turiștii sunt o prezență rară pe colinele și prin pădurile care înconjoară cele două localități. De altfel, recenziile de pe site-ul Amfostacolo sunt și ele grăitoare: din cele peste 1000 de postări despre Bran și Moieciu, doar 36 sunt clasificate în categoria „excursii”, în timp ce restul se concentrează pe pensiuni.

Natura este contemplată de la distanță. În relatările lor, turiștii menționează în trecere peisajul, priveliștea, panorama, cadrul natural, împrejurimile și le descriu ca fiind superbe, minunate, de vis, pitorești, extrem de frumoase sau chiar fantastice. Balconul este unul dintre locurile favorite ale acestora – un loc nici în interior, nici complet afară, care le oferă intimitatea și confortul pe care îl au în camere, în timp ce le permite să fie în contact cu exteriorul. Făcând încă un pas – de cele mai multe ori final – către împrejurimi, turiștii par să se oprească în curtea pensiunii – spațiu nelipsit din recenziile acestora. Curtea ideală este mare, foarte ordonată și curată, mobilată și echipată cu cel puțin un foișor, un leagăn, un mic loc de joacă pentru copii și o parcare. Un accent deosebit este pus pe prezența grătarului, care devine un element esențial pentru un sejur reușit. Dar știți cum e: fără grătar, parcă nu te simți la munte – sună cuvintele unui turist.

Lux și confort – materialitatea experienței turistice

Atât poveștile gazdelor cât și cele ale turiștilor converg și sugerează că experiența turistică este puternic legată de aspecte ce țin de materialitatea pensiunii. Oaspeții au multe așteptări în ceea ce privește calitatea cazării și astfel gazdele își concentrează cele mai multe eforturi spre a le oferi condițiile dorite. Cerințele cele mai frecvente sunt: curățenia, camerele mari cu băi mari, incluse; grădini mari cu loc de joacă pentru copii; grătar; bucătărie complet utilată; balcon; apă caldă și televizor. În recenziile lor pozitive, turiștii sunt neobosiți în enumerarea și lauda acestor dotări, în timp ce micile imperfecțiuni par să fie mereu sancționate prin evaluări negative: zgârieturi pe mobilă, o scurgere înfundată la baie, trepte care scârțâie sunt doar câteva dintre detaliile care pot strica un sejur. Ce se desprinde însă cel mai pregnant este o preocupare pentru curățenie, atât din partea turiștilor, cât și în ceea ce le privește pe gazde. Aproape că nu există recenzii care să nu vorbească despre curățenie, care este urmărită până la cele mai mici detalii, în timp ce proprietarii de pensiuni amintesc cu mândrie despre curățenia pe care o găsesc turiștii la ei. Lucrând în pensiuni, am fost și eu pusă să îndeplinesc protocoale riguroase de curățenie, măturând, de pildă, în fiecare dimineață, câteva petalele de flori de pe o terasă.

Trecând peste latura practică a acestor preocupări și peste caracterul lor firesc și familiar, antropologii vin cu o perspectivă inedită asupra regulilor de igienă și demonstrează cum acestea, uneori, sunt legate de un context social mai larg. Mary Douglas (1966) a arătat cum ideile despre murdărie pot fi văzute ca expresia unui sistem de simboluri ce reflectă clasificări și idei despre ordine împărtășite de membrii unui grup. A face curățenie înseamnă a exprima și a întări niște granițe simbolice. Ne putem întreba, astfel, ce fel de granițe sau limite încearcă oaspeții și gazdele de la Moieciu să contureze?

Răspunsul vine dintr-un demers comparativ specific antropologiei. Privind spre contextul social mai larg, mai mulți antropologi care au studiat transformările societății românești în perioada postsocialistă au remarcat aceeași preocupare pentru curățenie. Adam Drazin scriind despre locuințele minerilor din Valea Jiului și muncitorilor din Făgăraș a arătat cum noile standarde estetice au făcut ca imaginea casei ideale să fie asociată cu interioare largi, acoperite cu parchet sau gresie. Astfel de locuințe, mai ușor de curățat, sunt puse în contrast cu interioarele preferate de generațiile mai vechi, în care toate suprafețele – podele sau mobilier – erau, de regulă, acoperite cu covoare și mileuri.  Similar, Vintilă Mihăilescu a observat cum în zonele rurale din Oltenia, gospodăria s-a transformat într-un spațiu menit să reflecte identități asociate cu modernitatea și succesul. Interesul sătenilor pentru îmbunătățirea locuințelor și dotarea grădinilor cu foișoare și leagăne s-a suprapus cu respingerea animalelor de curte, asociate tot mai mult cu imaginea murdăriei și a înapoierii.

În același timp, pentru orășenii din capitală, locuințele cele mai apreciate au ajuns să fie vilele noi din zona suburbană. Având ca sursă de inspirație „casa burgheză din vest” și fiind apanajul noilor îmbogățiți, care au fost primii ce și-au permis să se mute în astfel de locuințe, ele au devenit un simbol al reușitei economice și al unui status social dezirabil (Tudora 2009).

Revenind la proprietarii de pensiuni din Moieciu, în aceeași cheie trebuie înțelese și eforturile lor de a se distanța de economia țărănească, afișând vile moderne cu curți ordonate și curate.

Am avut gospodăria, dar după ce am făcut [pensiunea]… treptat treptat [băiatul] mi-a stricat şi grajduri şi tot [râde]. Da, după ce a făcut pensiunea, hai că miroase, că nu ştiu ce, că nu e bine, că era grajdul aicea […]. A zis că face unul tocmai în colţul ăla, până la urmă n-a mai făcut, că îmbătrânisem şi noi, şi bărbatul s-a prăpădit, a murit, şi am rămas singură şi ce să mai poţi face?[…] Nici porc n-am mai ţinut, nici găini nu mai am că a zis că face mizerie prin bătătură, nu m-a mai lăsat să mai ţin nici găini că face mizerie, şi uite aşa, am fost gospodari şi ne-am desgospodărit. (Proprietară pensiune, Moieciu)

Acest limbaj al reușitei este împărtășit în egală măsură și de turiști, care, mai degrabă decât să observe tradiții și cultură locală, caută să trăiască experiența locuirii într-o vilă; sunt mai dornici să descopere stilul de viață al orășenilor cu resurse, proprietari de case la marginea orașului, decât viața țăranilor. Prin insistența asupra igienei, turiștii vor să se distanțeze de alți turiști, cât și de gazde. O cameră murdară strică iluzia că locul le aparține – le amintește că spațiul este împărțit cu gazdele, a fost și va fi folosit și de alți turiști. Adagiul ospitalității prin care oaspeții sunt invitați să se simtă ca la ei acasă ascunde un paradox: pentru ca turiștii să se simtă ca acasă, gazda ar trebui să nu mai fie acasă.

Discuțiile teoretice despre ospitalitate tind să facă distincție între forma sa comercială – care are la bază ideea unui schimb echitabil, și cea socială, care apare ca un schimb inegal, în care găzduirea este oferită fără a primi ceva în schimb. Ospitalitatea socială ascunde mereu o tensiune între generozitate și parazitism, așa cum arată Cândea și da Col (2012), iar urmându-l pe Selwyn (2000) poate fi înțeleasă ca o situație care implică acceptarea unei ierarhii: oaspetele trebuie să recunoască autoritatea morală a gazdei. Întrucât într-o astfel de relație pândește mereu posibilitatea trădării, a rebeliunii, gazda își poate transforma oaspeții în prizonieri, impunând reguli și limitându-le libertatea (Shryock 2012).

Spre deosebire de alte forme de ospitalitate comercială, turismul rural se bazează pe găzduirea oaspeților în propria casă (Tefler 2000), iar această situație aduce neclaritate în privința granițelor dintre cele două forme de ospitalitate. Deși practică o formă comercială a ospitalității, proprietarii de pensiuni de la Bran și Moieciu sunt atașați de normele nescrise ale ospitalității sociale, iar acest lucru generează tensiuni între ei și turiști.

Gazdele pe care le-am cunoscut s-au arătat de multe ori nemulțumite față de turiști, criticându-i fie pentru că se plâng și au cerințe prea mari, fie pentru că distrug. Categoria cea mai de temut din rândul oaspeților este tineretul – frecvent descris într-o lumină negativă: strică mobilă, uși, chiar și pereți: și-au bătut șnițelele în cameră pe noptiere – povestea o gazdă, au spart pereții, că vin cu boxe din alea mari și le scot pe hol în curtese îmbată, cad de la balcoane, se împing – sună alte plângeri.

Așa cum am arătat, locuința/pensiunea este un simbol al reușitei iar comportamentele descrise mai sus semnalează o lipsă de recunoaștere din partea oaspeților. Pentru a restabili ierarhia morală răsturnată prin încălcarea normelor de ospitalitate, proprietarii de pensiuni își afirmă superioritatea morală și/sau financiară față de turiști construind două seturi de explicații. Unele gazde sunt de părere că turiștii cei mai pretențioși sunt tocmai cei care, acasă la ei, au condiții inferioare celor pe care le pretind de la pensiune, în timp ce pentru alte gazde oaspeții care nu arată respect sunt cei de bani gata – noii îmbogățiți, o categorie a cărei moralitate este pusă sub semnul întrebării deoarece se suspectează că au ajuns la succes financiar prin mijloace ilicite (Kideckel 2010).

Teama de oaspeți răi transformă uneori proprietarii de pensiuni în paznici, iar turiștii devin prizonieri care se bucură din plin de orice ocazie când scapă de supravegherea gazdei. Ca mărturie, stau recenziile lor pozitive, care de multe ori laudă gazdele absente:

Gazda, din momentul în care ne-a arătat pensiunea și până am chemat-o noi a doua zi la plecare, nu ne-a deranjat cu nimic (fox20)

Gazda este discretă, nu ne-a deranjat deloc (dyanap)

Așa cum se întâmplă de multe ori într-o cercetare, deși pornisem la drum cu un set de asumpții teoretice, pe teren am descoperit că în lumea pe care o studiam se conturau alte teme dominante. Prin interacțiunile lor, turiștii și proprietarii de pensiuni au dus, treptat, la instituționalizarea unui mod particular de a practica turismul rural, unul definit nu de interes pentru natură și marketingul tradițiilor, ci de preocupare pentru caracteristicile și dotările pensiunilor, transformând radical, într-o perioadă de doar 10-15 ani, arhitectura și economia zonei. Terenul m-a dus și către înțelegerea unor schimbări mai ample care au marcat societatea românească în perioada postsocialistă și în același timp mi-a deschis o portiță către înțelegerea ospitalității, așa cum au arătat Cândea și da Col, ca o practică  în care pot fi descoperite multe dintre temele centrale pentru antropologie, cum ar fi reciprocitatea și drepturile de proprietare, ancorarea materială a tranzacțiilor, granițele, acțiunea normativă și agentivitatea.

Foto: Moieciu de Sus (2013)

 

Bibliografie

Douglas, M. (1966). Purity and danger: an analysis of concepts of pollution and taboo. London: Routlege.

Greenwood, J., D. (1977). Culture by the Pound: an Anthropological Perspective on Tourism as Cultural Commodization. In: Smith, V. ed. Hosts and Guests: the Anthropology of Tourism. Philadelphia: University of Pennsylvania Press, pp. 171-185.

KirshenblattGimblet, B. (1998). Destination Culture: Tourism, Museums, and Heritage. Berkeley: University of California Press.

RV Kozinets (2002). The field behind the screen: Using netnography for marketing research in online communities. Journal of marketing research 39 (1), 61-72

MacCannell, D. (1973). Staged Authenticity: Arrangements of Social Space in Tourist Settings. The American Journal of Sociology, 79(3), 589-603.

Mihăilescu, Vintilă. (2008). The market & marketing of traditions. Curs susținut la 3rd Konitsa Summer School in Anthropology, Ethnography and Comparative Folklore of the Balkans. Konitsa, Greece, 27 July  – 9 August.

Mihăilescu, Vintilă (2009) – Introducere In Etnografii Urbane

Graburn, H., H., N. (1977). Tourism: The sacred journey. In: Smith, V. ed. Hosts and guests: The Anthropology of Tourism. Philadelphia: University of Pennsylvania Press, pp. 17-32.

Sandlin, J., A. (2007). Netnography as a consumer education research tool. International Journal of Consumer Studies, 31, 288-294

Selwyn, T. (2000). An anthropology of hospitality. In: C., L. and Morrison, A. eds. In search of hospitality. Oxford: Butterworth-Heinemann, pp. 18-37.

Smith, V. L. (1981). Comment on Nash. Current Anthropology 22(5), 475-476.

Smith, V. L. (1989a). Introduction. In: Smith, V. ed. Hosts and guests: The anthropology of tourism, 2nd Edition. Philadelphia: University of Pennsylvania Press, pp. 1-17.

Shryock, A. (2012). Breaking hospitality apart: bad hosts, bad guests, and the problem of sovereignty. Journal of the Royal Anthropological Institute (N.S), S20-S33.

Urry, J. (2001). The tourist gaze. Leisure and Travel in Contemporary Societies. London: Sage.