Bârfa ca fapt social total

de MIHAI S. RUSU

Abstract

A-ți bârfi semenii este cât se poate de uman, într-o dublă înțelegere: uman, în sensul de comun, banal, obișnuit tuturor oamenilor, dar și uman, în sensul de diferențiator care particularizează omul de alte forme de viață. Bârfa este, pe de o parte, o constantă antropologică și o universală culturală: cu greu poate fi imaginată o societate-fără-de-bârfire, o comunitate socială din viața căreia bârfa să lipsească cu desăvârșire. Pe de altă parte, bârfa este și unul dintre acele aspecte care ne umanizează: umanitatea noastră ca specie derivă, în bună măsură, din amalgamul de gândire abstractă, limbaj, sociabilitate și conștiință morală. Bârfa este un produs derivat al acestor înzestrări socio-morale și lingvistice ale ființei umane. Textul de față analizează bârfa ca „fapt social total”, mai exact ca „o activitate care are implicații la nivelul întregii societăți, în domeniile economic, legal, politic și religios” (Mauss). Plecând de la aceste premise, voi explora sursele ostilității teologiei față de bârfire și voi arăta cum au eșuat tentativele religioase de construire a unor comunități (dis)utopice lipsite de bârfă. În final, voi argumenta, în contrasensul consensului cultural, că o anumită formă de bârfire – actul de vorbire care evaluează moral negativ un terț absent, bazat pe o intenție de veracitate – produce funcții sociale pozitive și dezirabile.
Podcast Sfertul Academic

Mihai S. Rusu

Autor

Mihai S. Rusu este sociolog și lector la Facultatea de Științe Socio-Umane din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În lucrările sale, studiază politicile memoriei din timpul perioadei transformărilor postsocialiste în România, politicile morții exprimate în zilele naționale de doliu decretate în țările europene și politicile redenumirilor stradale din România postcomunistă. Este interesat, de asemenea, de politicile vieții cotidiene și de sociologia bârfei. A publicat patru cărți (trei ca autor unic) și numeroase articole în reviste internaționale și naționale. Cel mai recent volum al său este „Locuri ale memoriei: politicile simbolice ale spațiului public într-un oraș memorial” (Sibiu: Editura ULBS, 2022).

Maria Simina Dimancea

Ilustratoare

Este ilustrator și animator 2D, cu studii în arte grafice și regie de film de animație. A avut o bursa prin care a studiat și la Praga, iar în 2020 a primit premiul Cel mai bun film românesc la festivalul Cinemaiubit 2020. Cu un stil variat, acoperă diverse tematici prin imaginile sale, pentru ea ilustrația este un mod de comunicare. O puteți găsi pe instagram ca @mariasiminad

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

Omenescul bârfelii

A bârfi sau a nu bârfi: aceasta este una dintre principalele dileme morale ale vieții cotidiene. O dilemă pe care cei mai mulți dintre noi o tranșăm în favoarea practicării bârfirii. Pentru că bârfa este un act de comunicare socială prin care doi sau mai mulți oameni vorbesc pe la spate un terț absent. Cu toate că bârfa înseamnă, de regulă, evaluări morale negative făcute la adresa unei persoane cunoscute și în absența sa, moralizarea nu este de cele mai multe ori nici explicită și nici sentențioasă. Cel mai adesea, bârfirea este o artă subtilă a narațiunii despre celălalt absent în care moralizările sunt implicite și aluzive, ele putând fi chiar deghizate în glume și ironii.

Puține lucruri sunt mai umane decât bârfirea: a-ți bârfi semenii este cât se poate de uman, într-o dublă înțelegere. În primul rând, bârfa este „umană” în sensul de banal și comun, profan și mundan, obișnuit și caracteristic tuturor oamenilor. Din acest punct de vedere, bârfa este o constantă antropologică și o universală culturală: cu greu poate fi imaginată o societate-fără-de-bârfire, o comunitate socială din viața căreia bârfa să lipsească cu desăvârșire. La fel de dificil – deși nu chiar imposibil – este să găsim un om care practică, în modul cel mai consecvent și cu intransigență inflexibilă, un ascetism al bârfei. Pe de o parte, așadar, bârfa este o expresie banală a omenescului cotidian: ea este o practică socială pe cât de obișnuită, pe atât de profesată de către cei mai mulți dintre oameni. Acest lucru l-au confirmat și puținele cercetări empirice care au cutezat să măsoare bârfa ca acțiune socială: o astfel de cercetare a concluzionat că în jur de două treimi din conversațiile oamenilor sunt despre alții care nu sunt de față (Dunbar, 2004), iar un alt studiu recent a stabilit că, în medie, oamenii bârfesc 52 de minute pe zi (Robbins și Karan, 2020).

În același timp și pe de altă parte, bârfa este și unul dintre acele aspecte care ne umanizează: umanitatea noastră ca specie derivă, în bună măsură, din amalgamul de gândire abstractă, limbaj, sociabilitate și conștiință morală. Bârfa este un produs derivat al acestor înzestrări cognitive, socio-morale și lingvistice ale ființei umane. Pe linia antropologiei aristotelice, omul este un „animal social” sau, mai aproape de expresia „zoon politikon”, un „animal politic”. Niciuna dintre aceste formulări nu surprinde, în mod satisfăcător, caracteristica definitorie a ființei umane, în condițiile în care există numeroase specii de animale sociale, unele dintre ele trăind în structuri ierarhice configurate de relații schimbătoare de putere. Antropologic, omul ar putea fi caracterizat drept un „animal bârfitor”: ființa umană se particularizează în raport cu alte forme de viață care conviețuiesc într-un cadru social marcat de relații de putere prin faptul că este o creatură morală care își bârfește semenii.

Utopii distopice ale unei societăți a fără-de-bârfelii

Oamenii bârfesc în aproape orice împrejurare și circumstanțe în care există sociabilitate. Bârfa prosperă în condiții marcate de intimitate socială și încredere interpersonală. Într-un astfel de cadru, doi sau mai mulți cunoscuți își pot încredința unul altuia confesiuni despre celălalt, într-un ritual informal de complicitate socio-morală întemeiată paradoxal într-o alteritate absentă. Altfel spus, bârfa este o activitate care sudează o relație de complicitate morală între practicanții ei. O complicitate morală care este paradoxală pentru că bârfitorii evaluează moral un cunoscut în lipsa acestuia, fapt ce contravine normelor morale de a nu-ți bârfi semeni. Însă bârfa se insinuează chiar în locurile cele mai ostile unor astfel de conversații informale despre un terț absent: cercetări din antropologia socială au arătat că enoriașii bârfesc în cele mai sfinte locuri (sinagogi, biserici și moschei), persoanele îndoliate clevetesc la priveghiuri, înmormântări și parastasuri (inclusiv în ceea ce-l privește pe decedat), iar călugării din mănăstiri ale tăcerii comunică despre alții prin limbaje ale semnelor instituite tocmai cu scopul de a face bârfire imposibilă.

Să le luăm pe rând: într-o carte scrisă în urma unei îndelungate observații participative – Synagogue Life: A Study in Symbolic Interaction – sociologul evreu Samuel C. Heilman (1976) a etnografiat viața cotidiană într-o sinagogă ortodoxă situată într-o metropolă nordamericană. Unul dintre capitolele cărții este dedicat „bârfei”, care ocupă astfel în economia cărții același statut cu celelalte activități centrale ale comunității religioase, cum sunt ritualul, studiul și cântatul. Timpul petrecut înăuntrul comunității, imersat antropologic în activitățile acesteia, l-au făcut pe Heilman să se declare „frapat de intensitatea cu care membrii comunității se implică în bârfire și sunt interesați de această activitate” (p. 151). În centrul vieții sociale a sinagogii stau așa-numitele „clici bârfitoare” (gossip cliques), care controlează fluxul informațiilor, delimitează granițele apartenenței și își dispută întâietatea în structura puterii. Concluzia la care ajunge Heilman, pe baza observațiilor sale etnografice, este că „precum rugăciunea, bârfa îi aduce pe oameni împreună și le dă ceva care să îi țină laolaltă în ciuda diferențelor fiecăruia. Drept urmare, ca și rugăciunea, bârfa este la ea acasă în sinagogă” (p. 192). Dincolo de diferențele doctrinare, nu avem motive întemeiate pentru a nu crede că la fel stau lucrurile și în biserici, moschei și templele altor religii. Sociabilitatea umană, alături de curiozitatea intrinsecă față de treburile altora, fac ca peste toate aceste diferențe să prevaleze un ecumenism neortodox al bârfei. Pe baza analizei etnografice a lui Heilman, putem bănui că toate comunitățile religioase se constituie, în același timp, și în adevărate congregații ale bârfelii.

Un principiu venerabil, atribuit lui Chilon din Sparta, postulează imperativul moral „despre morți numai de bine”. Însă în ce măsură oamenii chiar respectă această interdicție de a nu vorbi de rău persoanele decedate? Priveghiurile, înmormântările și parastasele sunt, dintr-o perspectivă normativă inspirată de principiul lui Chilon, ritualuri care impun un ascetism spartan asupra bârfei. Pe de altă parte, aceste momente funerare constituie totodată prilejuri ideale pentru bârfire. Toate ingredintele propice bârfei sunt la locul lor: avem oameni aduși laolaltă într-o situație de sociabilitate de către un terț cu desăvârșire absent în persoana răposatului. Iar chiar dacă, în astfel de situații solemne, participanții se abțin de la a vorbi de rău decedatul, alți membri ale cortegiului funerar pot deveni ușor țintele comentariilor critice. Dacă persoanele obișnuite pot fi protejate de principiul lui Chilon, bârfa postumă este dezlănțuită cu prilejul morții unor personalități publice. În cazul celebrităților și al figurilor publice, cercetările au arătat că necrologurile apărute în mass-media imediat după anunțul decesului conțin, în numeroase cazuri, evaluări negative la adresa personalității în cauză (Rusu, 2020). Cu cât personalitatea decedată a avut o biografie mai controversată, cu atât mai probabil este ca necrologurile să includă referințe critice sau chiar aprecieri explicit condamnatoare. Astfel, imperativul moral formulat de către înțeleptul Chilon, „despre morți numai de bine” (De mortuis nil nisi bonum), devine în cadrul acestei etici critice a memoriei postume „despre morți numai adevărul” (De mortuis nil nisi verum).

Teologia creștină a dezvoltat o antipatie structurală față de bârfire. Sunt nenumărate versetele biblice și citatele din patristrică în care bârfa este condamnată în cei mai sentențioși termeni ca păcat de neiertat al limbii. De la vituperațiile Sfântului Pavel, pentru care șoptitorii și bârfitorii sunt „urâtori de Dumnezeu”, până la recentele cruciade morale ale Papei Francisc al II-lea, care a comparat bârfa cu terorismul și a spus că este „mai rea decât pandemia de Covid-19”, creștinismul a fost în raporturi dintre cele mai tensionate cu apetența oamenilor către a-și bârfi aproapele. Vehemența discursului teologic la adresa bârfei a crescut alarmant în decursul secolelor, făcând la un moment dat necesară intervenția moderatoare a lui Toma de Aquino. A fost nevoie ca „Doctorul Angelic” al bisericii medievale să argumenteze în Summa theologica împotriva ideii că bârfa, ca păcat al limbii care asasinează pe la spate reputația seamănului, este mai gravă decât omuciderea propriu-zisă. Până la această intervenție care a mai potolit retorica anti-bârfire, în cadrul creștinismului au prins rădăcini instituții și practici menite să stârpească din fașă păcatul limbuției.

Mănăstirile au apărut în peisajul instituțional al creștinismului începând cu secolul al IV-lea ca expresii colective ale ruperii de lume, a izolării de mundan, ca spații ale recluziunii. Regula Sfântului Benedict, scrisă în anul 516, care conținea preceptele după care trebuia trăită viața călugărilor, a dobândit rapid statutul de constituție a monasticismului cenobitic, adică al celui de obște. Una dintre regulile fundamentale postulate de către fondatorul monasticismului apusean prevedea cultul tăcerii, iar tăcerea completă după rugăciunea de seară era o obligație sacră a fiecărui călugăr. Cât despre bârfă și orice formă de amuzament, acestea erau „condamnate în mod absolut și în orice loc” înăuntrul perimetrului mănăstirii. Abația de la Cluny a fost întemeiată în anul 910 în virtutea acestor reguli stricte ale ascetismului monastic, pe care a reușit să le ducă la o extremă nebănuită. Pentru a preveni cu desăvârșire posibilitatea bârfirii, călugării de la Cluny au interzis cu totul vorbirea. Cuvântul se făcea auzit în spațiul monastic doar în timpul liturghiei, când era folosit pentru preamărirea lui Dumnezeu. În vederea comunicării extra-liturgice, călugării au inventat un limbaj mut al semnelor, alcătuit din 118 semne, care făcea posibil un schimb minimal de informații. Acest minimalism semiotic era bazat pe un vocabulat cu totul limitat, fiind gândit de așa natură încât să nu permită călugărilor să îl folosească decât în scopuri legitime. Prin instituirea acestui cod absolut al tăcerii, abația de la Cluny a fost cel mai aproape de a aproxima o comunitate-a-fără-de-bârfirii. Chiar și așa, există dovezi că acești călugări, reduși semiotic la tăcere și constrânși lingvistic la muțenie, au găsit mijloace ingenioase de a bârfi. În acest sens stau mărturiile episcopului Jacque de Vitry. Clericul a ajuns să se plângă de „anumiți călugări care, atunci când au fost poftiți să păstreze liniștea și chiar și semnele manuale fiindu-le interzise, nemaiîndrăznind să se întrebuințeze de alte mijloace, conversau între ei folosindu-se de degetele mari de la picioare” (Bruce, 2007, p. 168).

Propensiunea umană pentru relaționare interpersonală, nevoia socială de exteriorizare a subiectivității și dorința de auto-transcendere prin comunicare concretizate în bârfire sunt mai puternice decât orice obstacole organizaționale. Exemplul călugărilor care bârfesc cu degetele de la picioare, folosindu-se de limbajul mut al semnelor instituit tocmai pentru a face imposibile astfel de comunicări, arată eșecul proiectelor de construire a unei utopii distopice a fără-de-bârfirii. Forțându-ne imaginația și plăsmuind mental o asemenea utopie teologică a unei societăți lipsite de bârfă, transpare numaidecât că aceasta ar fi o societate distopică, o mănăstire a sfinților bazată pe asceza totală a tăcerii. Alcătuită din oameni în carne și oase animați de pasiuni și orgolii – și nu din ființe angelice amuțite în beatitudinea cu care contemplă la perfecțiunea divinității – o societate a fără-de-bârfirii nu poate fi decât o societate dezumanizată.

Bârfa, un fapt social total

Bârfa este însă chiar mai mult decât omenescul care ne umanizează. Ea este un fapt social total, adică, în cuvintele antropologului francez Marcel Mauss (1997) care a introdus termenul, „o activitate care are implicații la nivelul întregii societăți, în domeniile economic, legal, politic și religios”. Mauss a dezvoltat acest concept în urma cercetării darului ca practică ritualică ce presupune o reciprocitate a schimbului și care, prin aceasta, îi articulează pe protagoniștii tranzacției într-o relație socio-morală. Din acest punct de vedere, bârfa poate fi înțeleasă tot ca un dar care suscită un contra-dar și așa mai departe, care îi unește pe clevetitori într-o relație de complicitate. Doar că în acest caz, darul oferit este o judecată morală despre un terț absent pe care o încredințăm unui confident apropiat.

Bârfa este un fapt social total în virtutea funcțiilor sale sociale și a consecințelor pe care le produce. Bârfa este, mai întâi, un mijloc foarte eficient de informare. Ca și zvonul, cu care este îngemănată, bârfa prosperă în condiții informale de clandestinitate socială, când informațiile oficiale lipsesc sau sunt ambigue ori deficitare. Nimic nu se propagă mai rapid prin cercurile sociale decât un zvon incendiar sau o bârfă savuroasă. În al doilea rând, bârfa este un instrument de învățare socială. În bârfă și mai ales în faptele și comportamentele care fac obiectul criticii sale se găsesc concentrate normele sociale și valorile morale cultivate în sistemul etic al unei comunități. Oamenii învață care sunt așteptările normative și pedepsele informale care rezultă din transgresarea acestora inclusiv din bârfele pe care le aud în contextul informal al vieții de zi cu zi. În strânsă legătură cu propoziția anterioară, și oricât de paradoxal ar suna, bârfa exercită o funcție morală, respectiv de control social. În bârfă este codificată moralitatea publică iar teama de a nu deveni ținta bârfei poate constitui un motivator puternic pentru a nu încălca normele sociale. Pe planul relațiilor sociale, bârfa produce efecte de solidarizare, unindu-i pe bârfitori într-o conjurație complicitară. Nu în ultimul rând, bârfa este importantă în repertoriul mijloacelor prin care se realizează managementul reputațional al indivizilor: pe de o parte, un individ care își construiește o reputație de bârfitor își știrbește prestigiul și se decredibilizează în ochii și mai ales în urechile celorlalți; pe de altă parte, tot prin bârfire pot fi pătate reputațiile publice ale celorlalți, ceea ce face din bârfă un instrument de reglare și dereglare a relațiilor de putere consacrate în ordinea reputațională a societății.

Cercetările sociologice și observațiile antropologice au evidențiat că bârfa este o componentă intrinsecă a condiției umane și parte organică a țesăturii relațiilor sociale. În ciuda violenței discursive cu care a fost incriminată moral de către teologi, oamenii își bârfesc pătimaș semenii chiar și în cele mai ostile condiții. Pentru că le place să o facă și găsesc în bârfă o formă ieftină și convivială de distracție socială. Dar și pentru că în bârfa este codificată moralitatea publică, iar condamnarea unui comportament deviant derivă tocmai din sentimentul de ultragiere a conștiinței morale. Pendulând, așadar, între plăcere vinovată, deliciu prozaic și expresie a unei moralități ofensate, bârfa este un amalgam de hedonism, catharsis și revoltă morală. Practicată cu moderație și mai ales fără intenții de a distruge reputații pe baza ventilării cu bună știință a unor neadevăruri despre persoanele în cauză, bârfa este o sursă de informare socială, divertisment ieftin și moralitate publică.

Bibliografie

Bruce, S. G. (2007). Silence and Sign Language in Medieval Monasticism. The Cluniac Tradition c. 900-1200. Cambridge: Cambridge University Press.

Dunbar, R. I. M. (2004). Gossip in Evolutionary Perspective. Review of General Psychology, 8(2), pp. 100-110. https://doi.org/10.1037/1089-2680.8.2.100.

Heilman, S. C. (1976). Synagogue Life: A Study in Symbolic Interaction. Chicago: The University of Chicago Press.

Mauss, M. (1997). Eseu despre dar. Iași: Polirom.

Robbins, M. L., & Karan, A. (2020). Who Gossips and How in Everyday Life? Social Psychological and Personality Science, 11(2), pp. 185-195. https://doi.org/10.1177/1948550619837000.

Rusu, M. S. (2020). Celebrities’ Memorial Afterlives: Obituaries, Tributes, and Posthumous Gossip in the Romanian Media Deathscape. OMEGA – Journal of Death and Dying, 80(4), pp. 568-591. https://doi.org/10.1177/0030222817748418.

Rusu, M. S. (2020). Delicii prozaice. Bârfa ca practică socială a vieții cotidiene. Iași: Institutul European.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.