Î n acest scurt text examinez o formă de consum alimentar asociată cu Piața Obor, ca o arenă pentru afirmarea publică publică a gustului[1]. Am pornit de la observarea magnetismului pe care l-au căpătat pentru consumatori din clasa de mijloc consumul de mici în general și serbarea lui 1 Mai Muncitoresc în particular. M-a interesat să explorez felul în care aceste tendințe de consum semnalizează o redesenare a relațiilor centru-periferie. Textul se bazează pe o cercetare de teren desfășurată între 2017 și 2019, având ca scop urmărirea practicilor de consum alimentar ale clasei de mijloc din București, cu accent pe emergența scenei de street food. Pe lângă date etnografice și interviuri, cercetarea a mai urmărit și discursul online al antreprenorilor alimentari și al consumatorilor.

Piața Obor a supraviețuit ca piață principală a Bucureștiului, în ciuda asaltului comerțului „civilizat”, reprezentat de supermarketuri de lanț și de mall-uri, care în ultimii ani a avansat până în buza pieței. Relativ recent a început să magnetizeze un public din straturile creative ale clasei de mijloc, atras de o atmosferă pe care mulți o indexează caautenticitate. Expedițiile de weekend la Obor ale acestui public au început să includă, pe lângă cumpărături, o oprire ritualică la mici și bere la terasa aflată în fața halei. Experiențele în Obor sunt documentate copios pe rețelele de socializare, inclusiv cu diverse hashtag-uri specifice. Reprezentările vizuale ale pieței intenționează să surprindă figuri pitorești de negustori, forme naive de marketing inițiate de tarabagii, dispuneri și juxtapuneri inedite de mărfuri sau pur și simplu abundență de produse și de cromatici. Un tip particular de postări care portretizează Oborul pe Facebook sau Instagram sunt cele care caută să surprindă pitorescul uman, punând în scenă o înțelegere duioasă a diversității umane, de exemplu, o fotografie a unui domn cu șosete în sandale sau redarea unei discuții simple, dar cu tâlc, a unor clienți modești de la taraba de mici. Este cazul postărilor contemplative cu negustori sau cu clienți față de care autorii se poziționează ca turiști care își adâncesc înțelegerea despre natura umană într-un teren portretizat ca nefamiliar. Exoticul descoperit aproape, la câteva stații de metrou de centrul Bucureștiului a fost valorificat și sub formă de decor pentru un editorial de modă.

Popularitatea experimentării unui asemenea loc „îmbibat de autenticitate” a ajuns să fie capitalizată sub formă de tururi organizate de ghizi turistici. Astfel de safari-uri urbane, formulate drept tururi alternative sau boeme ale orașului, accesate în special de turiști străini dar și de localnici din clasa de mijloc, au culminat, poate, în 2018, cu evenimentul numit, printr-o formulă evident ironică, Tour d’Obeur, unde ghidajul expert și accesul exclusivist erau propuse contra unei taxe de participare de 25 de euro. Acea inițiativă a fost întâmpinată cu un val de contrareacții din partea altor entuziaști ai pieței, care au acuzat organizatoarele de gentrificarea și comodificarea pieței: „Jos mâinile de pe Obor”, era formularea unui ilustrativ comentariu de pe Facebook, cu sugestia implicită a revendicării monopolistice a unui ownership simbolic al experienței pieței, un bun care trebuie patrimonializat, protejat de comodificare.

În 2018 mi-am petrecut prima dată ziua de 1 mai la Piața Obor. Practica serbării Zilei Internaționale a Muncii cu mici și bere devenise deja un fenomen la nivelul nișei de creativi, boemi sau hipsteri din București. Mulțimi de personaje care frecventau mai degrabă cluburile din centru practicau forme de pelerinaj urban către tot felul de localuri populare, cu prețuri mici, rudimentar amenajate și de regulă periferice, specializate în mici la grătar. Poate cel mai traficat loc de consum pentru acest public creativ devenise terasa din fața halei Obor. Interesul pentru mici devenise atât de mare încât localurile hip, cosmopolite, preluau trendul, filtrat printr-o lentilă gourmet sau ludică: micii se revărsaseră în meniurile și în programul de evenimente al localurilor adresate clasei creative. Versiuni gourmet de meniuri de mici, precum cel de mici de berbecuț cu piure de hrean și muștar Maille în loc de muștar semi-lichid și însoțiți de șampanie Moet & Chandon în loc de bere, cât și evenimente de 1 Mai Muncitoresc, precum cel intitulat Mic Saint Laurent, promovat cu ajutorul unor postere de tip copertă de revistă de modă, în care un manechin se ruja cu muștar sau cel intitulat Micul Prinț, încercau să distragă atenția publicului creativ de la frecventarea periferiei. Micul devenise noul burger, căutat ca formă de localizare a apetitului global pentru street food, mâncare improvizată, fără pretenții, sursă de gratificare gustativă imediată. Antreprenorii culinari care se adresează claselor de mijloc preluaseră, reinterpretaseră creativ și resemnificaseră motive asociate cu consumul clasei muncitoare din perioada socialistă și cu evenimentele de masă de 1 Mai (parade, grătare populare în aer liber), inclusiv cu reformulări în cheie ludică a sintagmelor și sloganurilor socialiste („proletari”, „oameni ai muncii” etc.).

A doua experiență de 1 Mai la terasa de la Obor, în primăvara lui 2019, a început cu o imersiune senzorială copleșitoare: încă de pe drumul dintre stația de metrou și Hala Obor, o orchestră de grătare crea un fum care lăsa impresia unui incendiu. Pe măsură ce traversam aleea mărginită de tarabe, ansamblul de fum se diferenția și devenea vizibil că fiecare sursă de fum corespundea unei tarabe de mici. Terasa spre care mă îndreptam era cea mai populară printre clienții obișnuiți ai pieței, dar între timp își cultivase un profil foarte abil adresat și către clasele creative, cu meme și live-uri pe profilurile de pe rețelele sociale, respectiv evenimente cu DJ invitați.

Odată ajunsă în proximitatea terasei, am putut constata că accesul vizual era obturat de o coadă de aproximativ 90 de persoane, care traversa tot spațiul liber dintre terasă și clădirea pieței, strangulând accesul prin piață al celor veniți la cumpărături.

Terasa își păstra un aspect improvizat, cu aproape nimic ieșit din aspectul general al pieței. Sub pătura de fum de grătar pe care vântul puternic o plimba în toate direcțiile, se afla o terasă acoperită cu umbrele de la o marcă de bere populară, cu mese și băncuțe de lemn, mărginită de câteva mese metalice de tip bufet. O muzică eclectică de hituri din deceniile trecute, în care se repeta, o dată la câteva ore, melodia-emblemă a lui Gică Petrescu. Cartoanele de mici, scobitori și pahare de plastic se răsturnau frecvent de pe mese și zburau înspre alee. Numele terasei era scris cu o grafie stângace pe un grătar decorativ aflat în dreptul chioșcului din buza căruia ieșeau clienți balansând într-un echilibru precar multiple cartoane cu mici, muștar și chifle și pahare de bere din plastic subțire. Lângă numele terasei, cu aceleași litere naive, erau inscripționate diverse mesaje ludice adresate clienților.

Așteptarea rândului la mici reunea un public vizibil eclectic, în cadrul căruia se distingea un public al pieței, cu o vârstă mai mare, persoane venite individual sau în cuplu, mulți cu sacoșe de cumpărături. O altă categorie de clienți îi concura numeric, delimitată vizual de stilistica personală, designul vestimentar și accesorii: ochelari supradimensionați, frizuri asimetrice, sacoșe de pânză sau rucsaci, piercinguri, bărbi atent tunse. De regulă aceștia veniseră în grupuri de prieteni și nu păreau să fie interesați și de cumpărături în piață. Ocazionale selfie-uri de grup, însoțite de comentarii autoironice legate de statul la coadă pentru mâncare răzbăteau din când în când din grupul de lângă. Între cei care formau coada puteam să recunosc multe figuri familiare din diversele constelații de creativi, universitari și ong-iști. „Sper să merite că m-ați cărat până aici”, a exclamat la constatarea dimensiunii cozii o fată care s-a alăturat cu întârziere grupului său.

Experiența împărtășită, vântul tăios care împrăștie fumul în toate direcțiile, ajung să omogenizeze sub privirile mele cele două publicuri într-o atmosferă de vagă plictiseală combinată cu nerăbdare. Oamenii se plimbă de pe un picior pe altul încercând să se mai ferească de vânt, mai identifică și salută cunoscuți, își creează strategii de obținere de mese. Se mai fraternizează în jurul expertizei culinare legate de mici: aud un bărbat de vârstă mijlocie explicând pe un ton expert unui tânăr în teniși că pentru a obține mici de calitate optimă în condițiile în care comenzile se onorează sub presiunea timpului, trebuie ceruți în mod explicit mici de pe rândul al treilea al grătarului, care nu vor fi nici nefăcuți, dar nici arși.

La mese, creativi ieșiți în grupuri de prieteni se așează printre clienți singuratici, de vârstă mai înaintată, veniți la o bere înainte sau după cumpărături. Vecinul de masă fumează privind în gol lângă paharul de bere, cu sacoșa la picioare. Clienți de-ai locului și hipsteri aflați probabil printre primele dăți aici și găsindu-se în afara zonei de confort, își aruncă priviri reciproce, încercând să își disimuleze curiozitatea. Conversația cunoscuților de la masă se abate către o demonstrație despre felul optim în care trebuie prins micul. Unul dintre ei arată către cineva care i se pare de-al locului, care pare să mânuiască corect micul, cu două scobitori îndreptate la o anumită înclinație, pentru a-l păstra în echilibru. Privitul cu coada ochiului, trasul cu urechea și achiziția de abilități de la clienții obișnuiți ai locului întrețin iluzia apartenenței și a unui proces colaborativ de co-creare a unui loc cu semnificații împărtășite.

După ce cartoanele cu mici de la masa noastră s-au golit, grupul format prelungește conversația, în jurul cartoanelor cu grăsime sleită, dâre de muștar uscat, firimituri și scobitori. Cineva de la masă fotografiază resturile și cartoanele. Ca într-un turneu de căutare de experiențe palpitante, de pe rețelele de socializare apar la masă știri despre alte locuri cu mici pe care le-au vizitat prietenii în acest timp: cele mai obscure și mai periferice decât deja-tradiționalul Obor stârnesc interesul celor de la masă. Un cunoscut ironizează un eveniment de 1 Mai organizat de un bistro central, al cărui program era de regulă populat cu evenimente inspirate din bucătării internaționale și de târguri cu produse bio și artizanale: „Ăștia nu făceau supă de broccoli și quiche? Cum să mergi acolo să mănânci mici?”. La masă se râde, pe baza înțelegerii complice că un loc cu broccoli și quiche, metafore pentru gustul clasei de mijloc (mâncare light, sănătoasă și scumpă, respectiv bucătărie franceză), nu ar trebui sa încerce să aproprieze micii și să încerce să treacă drept un loc adecvat pentru serbarea Zilei Muncii.

Frecventarea standurilor de mici de la Piața Obor din partea acestui tip de public poate fi analizată ca practică de apropriere a spațiului urban dar și alimentar specific claselor dezavantajate. Conform teoriei distincției sociale, elaborate de Pierre Bourdieu, gustul reprezenta o afirmare practică a diferențierii, articulată prin negarea altor gusturi (Bourdieu 1984). Interesele gastronomice ale categoriei de consumatori care frecventează Oborul și terasele de mici operează o selecție care acordă prioritate alimentelor etichetate drept autentice și inedite. Rezultatul selecției este adeseori un portofoliu culinar curatoriat simultan după criteriul inclusivității democratice, în termenii lui Josie Johnston și Shyon Baumann (2014) și după cel al distincției sociale.

Această explorare urbană și culinară a creativilor în căutare de mici la Obor poate fi citită ca o formă de redesenare a spațiului urban (raportul centru-periferie) dar și a temporalității: petrecerea Zilei Muncii la Obor creează un timp carnavalesc, în care rutina e suspendată și înlocuită cu forme de escapism hedonic. Portofoliile de consum alimentar ale creativilor sunt amplificate de capacitatea de a naviga prin contexte noi, de a profesa un „omnivorism” cultural, conform terminologiei propuse de Richard Peterson (1997). Ieșirea din granițele universului alimentar al gusturilor „adecvate” clasei de mijloc este justificată uneori ca experiență escapistă, dar care funcționează în continuare ca strategie de distincție. Pentru gustul acestui segment al clasei de mijloc „deschiderea” democratică spre alte gusturi e mai importantă decât exclusivismul, dar numai competențele culturale middle-class permit cunoașterea a ce și mai ales cum să consumi în rândul gusturilor periferice.

Aceste interacțiuni aventuroase cu mâncarea sunt surse de status și de putere pentru categoria consumatorilor mobili din punct de vedere al gustului și consolidează ceea ce Peter Naccarato și Kathleen LeBesco (2012) numesc „capital culinar”. Revendicarea flexibilității și anti-elitismului, cuplate cu eforturile de a evita produse și experiențe standardizate, seriale, include și „descoperirea” preparatelor cu status scăzut sau care sfidează cumpătarea și preocuparea pentru aspectul corporal (carne tocată, alimente prăjite, carne roșie).

Resurse simbolice precum micii ca mâncare populară, cât și Ziua Muncii și sloganurile sau ritualurile asociate, sunt resemnificate și apropriate cu aceste ocazii, ca exerciții performative ale deschiderii culturale a claselor creative.

[1] Textul se bazează pe articolul Monica Stroe (2021) “The foodie flâneur and the periphery of taste in Bucharest’s street food scene”. In Edwards, F., Gerritsen, R., & Wesser, G. (Eds.). Food, Senses and the City. Routledge. pp. 179-191.

Bibliografie

Bourdieu P. (1984) Distinction. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Johnston J. and Baumann S. (2014) Foodies: Democracy and Distinction in the Gourmet Foodscape. New York: Routledge

Naccarato P. and LeBesco K. (2012) Culinary Capital. London and New York: Berg.

Peterson R. A. (1997) ‘The Rise and Fall of Highbrow Snobbery as a Status Marker’, Poetics 25 (2–3): 75–92.