Î n 2007 am fost pentru prima dată în Apuseni. Am urcat cu mașina undeva pe culmea unui munte, și am dat peste un pâlc de case înconjurat de păduri de conifere. Sate risipite pe înălțimi, ca în titlul unei cărți de Lucia Apolzan. Era liniște. Case mici, din lemn îmbătrânit, gri argintiu de la ploaie. Nici țipenie de om. Doar niște cai blonzi, mari, pășteau. Am lăsat mașina și am intrat pe un drum forestier în pădure. După câțiva metri, pădurea s-a animat. Am auzit un zumzet de pânză de banzic. Pe după brazi, un Aro roșu și lângă el grămezi de rumeguș si o stivă de bușteni. Doi oameni veseli se cinsteau cu câte un păhărel, unul lucra la banzic. Nu înțelegeam de unde vine curentul. Mi-au explicat că de la motor. De la motorul de Aro. Legaseră cumva banzicul de motorul mașinii. O improvizație, să poată lucra aici pe munte. Am mai mers un pic, și altă stivă de bușteni, proaspăt târâți prin noroi. Un om cocoțat pe ea, un copil cu un topor, un cal cu un lanț și o femeie într-un maiou roșu. O economie forestieră familială, la scară mică.
Pe drum, în vale, erau stive după stive de cherestea pusă la uscat. Scândură, grinzi, căpriori, la fiecare poartă așteptau clienții să le cumpere, așteptau dealeri să le încarce în camioane și să le ducă la piețe. Toate astea erau în contrast cu ce știam din alte zone, unde munca forestieră era concentrată în întreprinderi mai mari, pe văi de munți abrupți, cu banzice și gatere instalate doar la trifazic. Pe atunci nimeni nu ducea grija oamenilor care își trăiau viața cu pădurea. Peste ceva timp, toată România începea să vuiască de escaladarea tăierilor ilegale. Ce văzusem eu în acea zi de septembrie 2007, câțiva ani mai târziu a început să fie numit ‘atentat la siguranța națională’.
Cine sunt oamenii ăștia, micii tăietori de păduri din Apuseni? De ce nu se tem de controale la lemne? Cine le ia marfa? Cum trăiesc, de unde vin ei, si încotro se duc? Cu întrebările astea am revenit în Apuseni în 2009. Începusem un postdoc la Max Planck Institute for Social Anthropology în Halle și căutam un sat unde sa fac teren pentru opt luni. Făcusem teren în Vrancea, în Bucovina și puțin in Vâlcea, pe tema retrocedării pădurilor și a înființării obștilor –forme colective de organizare a proprietăților forestiere. Acum voiam un studiu de antropologie economică centrat pe producția de cherestea, pe comerț, pe strategii economice ale întreprinzătorilor locali.
Mi-era frică de teren. Credeam că nu o sa înțeleg nimic, că oamenii nu o să vrea să vorbească cu mine despre genul ăsta de activități, care erau chiar și atunci undeva la limita legalității. Dar imaginea oamenilor din pădure și a stivelor de lemne pe marginea drumului, puse la uscat, îmi rămăsese în cap și îmi dădea curaj că poate în Apusenio să găsesc ce căutam.
Am găsit, într-adevăr. Dar nu în aceeași poiană de case, care era doar locuită temporar pe timp de vară, ci într-un sat puțin mai departe. Un sat cu 100 de case. Să-i spunem Urși. Satul cu cele mai multe stive de scândură și cu o mare de bușteni răsturnați chiar aproape în mijlocul drumului, în centru, lângă biserică și bar, unde era pus și un gater. M-am oprit aici după ce căutasem în cam toată zona de mai mult de 10 zile. Era spre seară, și mă oprisem pentru peisajul frumos, lumina bună și un bar cu o masă afară. Uneori ai noroc. Satul unde soarele apune cel mai frumos e și satul cel mai vestit pentru producția de scândură din Apuseni, satul de unde vine deputatul moților și satul de unde vin comercianții de lemn care au monopolizat cam toate piețele de lemn din vestul țării: Timișoara, Arad, Oradea, până la Craiova. Eu nu știam asta când m-am așezat la masa de afară, și când am intrat în vorba cu domnul Sivu, îmbrăcat în verde, fost brigadier, și cu Adriana, fata lui. L-am întrebat pe domnul Sivu dacă crede că pot să găsesc o familie care să mă primească să stau, și a zis ‘da, te putem primi noi, dar de când vrei să stai?’, ‘păi, dacă se poate, de mâine’.
Lemne în sânge
Sfârșitul anilor 2000 a fost una dintre perioadele cele mai prospere din istoria lemnarilor din Apuseni. Deși s-au ocupat numai cu lemnele în ultimii 200 de ani, până de curând și-au dus traiul la limita subzistenței. În secolul XIX și începutul secolului XX, moții din nordul Apusenilor, din partea Câmpeniului, proaspăt eliberați din iobăgie după revoluția de la 1848, lucrau o parte ca salariați la gaterele foștilor lor stăpâni, la familiile Banffy și Urmanczy. O altă parte lucrau în echipe forestiere departe de casă, ca lucrători tocmiți, pălmași, și plătiți uneori cu ziua, alteori cu ruptul – pentru cantitatea de muncă prestată, suprafață de pădure defrișată sau numărul de arbori doborâți. O bună parte din moți însă lucrau pe cont propriu. Tăiau pădure și făceau scândură, șindrilă, vase de lemn, pe care apoi le vindeau la târguri, la intermediarii evrei de la Abrud, sau se duceau ‘în țară’ să vândă în satele de câmpie din poartă în poartă. O căruță încărcată de scândură se chema ‘o sandra’. Două săptămâni munceau să facă o sandra, apoi două săptămâni pe drum, să o vândă și să cumpere un sac de grâu.
După unirea de la 1918, populația din munții Apuseni era considerată a fi la limita de jos a sărăciei. În limbajul rasist-eugenist al vremii, o populație ‘degenerată’ de lipsuri, cu rate alarmante de îmbolnăvire cu sifilis și tuberculoză. O populație pentru care în anii 1930 se cerea o intervenție urgentă din partea statului.
Viața moților din Apuseni nu s-a schimbat drastic la începutul perioadei comuniste. Colectivizare nu a existat prin aceste părți fiindcă nu era prea mult pământ agricol. Oamenii își aduc aminte de schimbarea de regim mai mult prin foametea din 1947 și prin sărăcia dureroasă a acelor ani. Statul colecta obligatoriu produse din gospodării pentru redistribuire – ouă, carne, brânză. Iar cotele amenințau subzistența gospodăriilor, și-așa deja precară. Gheorghe îmi povestea cum era mic la școală și mâncarea lui pentru o zi întreagă era o bucățică de slănină cât palma lui de copil. Cobora la vale prin pădure spre școală câțiva kilometri și îngropa jumate din slănină la rădăcina unui copac, temându-se că o să i-o găsească vreun animal sălbatic. Așa, nu avea cum să fie tentat să mănânce slănină toată deodată, și avea ce mânca pe drum înapoi, avea putere să urce dealurile iar spre casă.
Economia socialistă avea nevoie de brațe de muncă. Oamenii erau angajați uneori cu forța. Autobuze veneau și luau muncitorii la lucru în fiecare dimineață. Maiștrii de parchet țineau pontajul orelor de lucru. Fiecare muncitor avea normă la zi. Dar chiar și-așa, moții din Apuseni au găsit portițe să lucreze independent. O parte s-au angajat la stat în brigăzile forestiere. Viorel, un om de 70 de ani când l-am întâlnit eu, scund, voinic, cu ochi albaștri și roșu în obraji, socrul lui Gheorghe, îmi zicea ‘Nu mai fac la lemne, dă-le încolo de lemne, le am în sânge, o viață tot asta am făcut’. Își aducea aminte cum s-a angajat la 14 ani să lucreze împreună cu tatăl lui în pădurile din munții Sebeșului. ‘Plecam de aici prin februarie și veneam de Paști. Tăiam cu fierăstrăul pădurea, că nu erau drujbe. Tăiam doi inși o sută de bușteni la zi, îi cepuiai, îi cojeai. Atâta era normă. Îți dai seama ce muncă silnică, ca-n pușcărie.’
În ciuda condițiilor, moții au reușit să-și mențină independența. În ’66 Viorel a plecat în armată, unde a stat mai mult prin spital, și în ’67 s-a întors. Exploatările ajunseseră mai aproape în Apuseni, dar n-a mai vrut să se angajeze. A lucrat la liber câțiva ani, cu un prieten. Avea 24 de ani și se simțea ‘moș bătrân’, avea casă, trei copii și trebuia să le câștige pâinea. Mergea cu sandra. ‘Făceam treabă cu scândura. Căpriori, cioplituri. Duceam la Marghita, la Oradea, la Pancota’. Se înțelegea cu pădurarul să facă o căruță de bușteni, și tăia două mașini. ‘Dădeam la șofer bani, și luam mașinile de la Huedin, de la IRTA. Cum era atunci, autobază de transport. Apoi pe drum mai te înțelegeai cu milițianu’. Dar după doi ani i-a fost frică să continue, ‘era bătător la ochi’ și s-a angajat iar la IFET. Moții erau faimoși în brigăzile forestiere ca lucrători răi. Dar nu pentru că erau leneși, ci pentru că erau prea harnici. Trăgeau două săptămâni să-și facă norma cât pentru o lună, ca să poată fi liberi apoi să facă o șandră pe cont propriu, chiar dacă comerțul privat era interzis. La stat, Viorel lucra cu caii și căruța lui și în fiecare seară punea după cal un buștean și îl aducea acasă. Apoi la gater se înțelegea cu maistrul să îl lase să facă scândură, pentru un preț. Cu scândura, mergea ‘pe sate’. Toată lumea ciupea câte puțin, și toată lumea închidea ochii, în special la moți, cunoscuți ca oameni nevoiași, vânzători ambulanți dintotdeauna.

Relațiile lor de producție, mai mult sau mai puțin secrete, cu pădurarul, cu gateristul, cu șoferul, cu paznicul de la depozit, cu milițianul, și rețelele deja formate în perioada comunistă i-au ajutat în anii de după căderea comunismului. În anii ‘90, moții din Urși au tăiat pădurile, le-au făcut cherestea și le-au transportat în toate piețele, târgurile, depozitele și casele din vestul României. În momentul acela de o efervescență extraordinară pentru afaceri, majoritatea moților, în special cei foarte tineri, au muncit zi și noapte. Și-au cumpărat ieftin tractoare, camioane, drujbe, banzice de la întreprinderile de stat aflate în colaps. Au profitat de relaxarea legilor și de boomul construcțiilor și și-au dezvoltat o rețea de clienți, fiecare cum a putut. Anii ’90 sunt anii în care cine avea puțin capital și multă dispoziție să riște, avea să câștige serios. Anii despre care Viorel Cataramă spune că în orice afacere se făcea un profit de 6000%. Nu existau taxe, nu existau reguli, și Caritasul multiplica banii.
Las Vegas de Apuseni
La începutul anilor ‘90 erau două gatere în Urși. Cozi lungi de camioane și căruțe așteptau încărcate cu bușteni să le vină rândul la făcut scândură. Munți de rumeguș, resturi de lemn arzând, miros de rășină și fum, bărbați, femei și copii care încărcau și descărcau. Bâzâitul pânzelor se auzea și noaptea. Se oprea doar duminica. Nu am fost acolo atunci să văd sau să aud, dar zumzetul neîntrerupt al gaterului, mulțimea de mașini și grămezile de lemne sunt lucruri pe care toată lumea mi le-a zugrăvit ca epoca de aur a lemnarilor moți. ‘Era aici ca în Las Vegas. Se făceau la bani! Și se muncea pe rupte’. La sfârșitul anilor ‘90, una din cinci gospodării în Urși avea camion, una din trei avea un gater sau un banzic, iar aproape fiecare avea cal și căruță. Zece ani mai târziu, când am ajuns eu în Urși, ritmul scăzuse considerabil, și numărul camioanelor și banzicelor în sat se înjumătățise. Ce se întâmplase între timp?

Generațiile se intersectează diferit cu momentele istorice. Viorel și generația lui nu și-au cumpărat camioane și banzice, dar au mai făcut bucuroși șandre cu căruța până în anii 2000, când s-au retras din business cu pensii și bani la CEC. Dar cei care au profitat cu adevărat de libertatea și efervescența anilor de după revoluție pentru a ‘face bani’ au fost generația foarte tânără în 1990. Ce avea de oferit ‘tinerețea’ – curaj, forța fizică, lipsa de griji – au fost atuurile acestei generații în momentul istoric al unei libertăți nemaiîntâlnite. Cei de 19, 20 de ani, suficient de maturi cât să facă afaceri și suficient de tineri cât să nu aibă grijă zilei de mâine, cât să riște ‘dealuri’ fără să se gândească prea mult. Danea și Studentul aveau 20 de ani în 1990. Studentul avea să devină cel mai mare businessman din Urși, patronul pieței de lemne din Timișoara. Însă până atunci, o vreme au lucrat din pădure până în piață. ‘Închiriam o mașină, mergeam în pădure, tăiam. Era drujbele ca telefoanele pe vremea aia. Toți aveam, toți foloseam non-stop. Apoi ne-am luat un banzic, prietena lu Studentu tăia la banzic. Și duceam scândură în piață în Timișoara (…). Nu aveai foi de transport, aveai buzunarele pline de bani. Dădeai la polițiști pe drum și treceai. În Timișoara se formaseră așa locuri, unde aveai spațiu, o descărcai acolo în drum și stăteai lângă ea ploaie, vânt, să vină cineva să ți-o ia’.
Danea și Studentul s-au săturat repede de munca grea la pădure, și-au dat seama că la piață se câștigă cel mai mult. S-au specializat ca dealeri. Studentul stătea mai mult pe la Timișoara, găsea clienți, iar Danea făcea ture între Timișoara și Urși. Aveau furnizorii în Urși care făceau lemnele. ‘Aveam vreo 10-15 cu camioane, cu care vorbeam, băi care ai o mașină de lemne, am nevoie mâine în cutare loc, am nevoie o comandă într-o săptămână atâta. Și făceau. Veneam o dată pe lună cu o pungă de bani, și împărțeam, era ca la ziua de salariu’. Înțelegerile erau flexibile și de moment. Se lucra pe comenzi, cine are, cine poate, acum, mâine. Cine avea o mașină de lemne în plus, găsea alt dealer. În timp, familiile s-au specializat pe segmente de producție. Câțiva s-au specializat ca dealeri, câțiva ca șoferi-dealeri, câțiva au rămas să facă tot lanțul de producție și comerț, câțiva aveau banzic și cal. Supraviețuirea și subzistența gospodăriilor forestiere s-a integrat în anii ‘90 într-o piață de capital global, de care a ajuns să depindă din ce în ce mai mult.

Perioada de glorie a anilor ‘90 și 2000 le-a deschis moților o fereastră de prosperitate, care însă se închide din ce în ce mai mult sub presiunea fluctuațiilor pieței naționale și globale, a legilor restrictive și a criminalizării micilor exploatatori forestieri. Spre sfârșitul anilor 2000, ritmul comerțului cu lemne per total a scăzut. Pe de-o parte,Schweighofer și alte firme mari intraseră pe piața cherestelei producând marfă de calitate mai bună și mai ieftin. Pe de-altă parte, în 2008 criza economică mondială dăduse o lovitură puternică pieței construcțiilor. Multe firme dăduseră faliment, iar lemnarii din Apuseni, care vânduseră pe încredere, fără contract, luaseră țepe și de 10,000 de euro.
Studentul începuse și el să fie mai selectiv. Căuta cherestea de calitate și refuza scândură din Urși. Cheresteaua ondulată ieșită din banzicurile ursanilor nu prea se mai cerea pe piață. După părerea lui, ei nu s-au dezvoltat, ‘nu au lucrat la calitate, au rămas înapoiați așa, nu au știut să-și calculeze, să-și țină o contabilitate’. În 2010, Danea și Studentul mai luau lemne doar de la un singur ‘șofer’ din Urși.
În Apuseni, banzicele și specializarea pe cherestea au permis un câștig mai mare al gospodăriilor, o plus valoare de care transportatorii de bușteni din Vrancea (de exemplu) nu au beneficiat. Piața din zona de vest cerea cherestea, spre deosebire de piața din est, care cerea buștean în portul Constanța. Iar filierele ursanilor erau deja dezvoltate de pe vremea comunismului. Însă în momentul în care unul sau doi ursani au câștigat mai mult capital și au încercat să dezvolte o firmă de gater mai mare, care necesita angajați, nimeni nu a fost disponibil să lucreze pentru ei. Nimeni nu voia să depindă de patron, și toți aveau capital și rețele să lucreze singuri. Relațiile de producție și schimb menținute de lemnari au ținut la distanță formarea unor relații de tip capitalism ‘industrial’ clasic, ierarhic, centrat pe munca salariată.
Nimeni nu voia să depindă de patron în forma imediată a muncii salariale, însă toți depindeau de fapt de un patron al zonei, om politic, care controla accesul la pădure. Un baron local sau, cum i se zicea loco în amintirea aristocraților feudali maghiari, grof. În fieful lui, accesul exclusiv al micilor producători moți era promovat, iar accesul marilor firme împiedicat. Patronul oferea și protecție împotriva controalelor și organiza rezistența locală împotriva statului acaparator și insidios.
Aveam de gând la începutul terenului să schițez o rețea a relațiilor de lucru, o hartă socială a economiei forestiere. Însă mi-am dat seama după câteva luni că nu îmi era clar deloc cine lucrează cu cine, când și cum. Asta pentru că nu există o rețea fixă. Nimic nu era fix. Totul se ajusta în funcție de situație, era fluid. Se negocia verbal și tacit. Se negocia din ochi. Doar oamenii erau comercianți din tată în fiu, știau cât și când să ceară, știau cât să dea să iasă bine. Iar dacă relațiile nu aveau o structură fixă, totuși aveau o textură. Textura era dată de câteva…să le spunem valori locale, după care se ghida viața omului: Să îți vezi de treaba ta, să nu fii dator la nimeni, să fii propriul tău stăpân, să fii deștept cinci minute, și ‘dă-i să meargă’. Viteză, autonomie, flexibilitate, smarts. Iar tipul ăsta de relații sociale bazate pe independență era și genul de relație pe care ursanii îl aveau cu groful fiefului, și cu ceilalți grofuleți mai mici, pădurari, șefi de ocoale, primari. Un tip de patronaj echilibrat, non-exploatativ, în care patronul se simte dator să protejeze vulnerabilitățile oamenilor lui. Un tip de patronaj foarte diferit de paternalismul pe care l-am observat de pildă în Vrancea.
Ce văzusem în 2007 în pădurea de lângă poiana cu case argintii erau micii producători independenți, care își vedeau de treaba lor. Lucrau să-și câștige existența și erau mulțumiți că nu erau datori la nimeni. La vremea respectivă nu se temeau de controale și accesul la pădure nu le fusese îngrădit de apariția marilor companii. Nu lucrau ‘la calitate’, dar un dealer urma să le cumpere și lor marfa. Un Aro produs înainte că lemnarii să se fi născut și un banzic improvizat,trecut prin cine știe câte mâini. Un copil care muncea la pădure cum munciseră atâția mulți copii din Apuseni înaintea lui.
