Antropologia mediului: despre natură, comunități umane și realitatea prea puțin știută

de OANA IVAN

Abstract

Tuturor ne pasă de mediu, într-un fel sau altul. Știrile atât de dese din ultimele decenii despre starea Planetei ne-au făcut probabil mai atenți la acțiunile noastre, pentru că ne pasă de natură și de ceea ce lăsăm generațiilor următoare. De asemenea, pe lângă publicul larg, specialiștii în științele naturii inițiază numeroase programe de protecție a mediului. Toate aceste eforturi și intenții bune pot fi uneori deturnate în lipsa unei înțelegeri profunde a situației din teren. Antropologia mediului se ocupă de felul în care comunitățile umane relaționează cu mediul înconjurător și folosesc resursele naturale, arătând care sunt mecanismele de funcționare. Pentru ca programele de protecție a mediului să devină o poveste de success, este crucial ca antropologii de mediu să contribuie la aceste programe alături de biologi, geografi sau ecologi, deoarece comunitățile umane pe care ei le studiază, se află în ariile protejate și fac parte din respectivul eco-sistem de sute de ani. Oferind exemple din diferite zone din România, acest scurt eseu prezintă modul în care antropologia mediului contribuie în mod efectiv. Discuția despre „cunoștințele tradiționale ecologice”, comunități locale în arii protejate sau „dezastre naturale” subliniează necesitatea înțelegerii ecologiei din perspectivă umană. O înțelegere absolut necesară pentru noi și viitorul nostru.

Podcast Sfertul Academic

Oana Ivan

Autoare

Oana Ivan este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Loreta Isac-Cojocaru

Ilustratoare

Loreta Isac- Cojocaru artist, ilustrator si animator se considera un explorator cand desenează poveștile pe care le descoperă sau le documenteza cu diverse ocazii. https://www.instagram.com/loreta_isac/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

Î ncepând cu februarie 2020, împreună cu profesorul Michael Harkin, bursier Fulbright, am organizat în cadrul Facultății de Sociologie a Universității Babeș-Bolyai primul curs de antropologia mediului.  Deși mediul înconjurător constituie una dintre cele mai mari preocupări la ora actuală, spre surprinderea noastră, am constatat că nicio altă universitate nu a mai oferit vreodată în România un astfel de curs. Fiind o premieră națională, am fost invitată să vorbesc la o emisiune radio despre acest subiect, iar la sfârșitul interviului, realizatorul m-a întrebat de ce bătea vântul tare la Cluj în ziua aceea. Chestiune total în afara ariei de cercetare a antropologiei mediului. Atunci mi-am dat seama din nou cât de puțin familiarizat este publicul larg cu acest subiect.

Pe lângă publicul larg, programele de protecție a mediului în România, deși bine intenționate, în marea lor majoritate suferă de o abordare învechită, folosită în urmă cu câteva decenii și care și-a dovedit ineficacitatea la nivel mondial. Această abordare se bazează aproape exclusiv pe experți din științele ecologice, ignorând comunitățile locale, deși ele fac parte din eco-sistem. Adică geografii, biologii și ecologiștii propun soluții ce vizează flora și fauna, fără a colabora cu cei care trăiesc în acele spații de sute de ani, impunând doar restricții. Astfel, lipsa de colaborare, sau cea făcută doar “pe hârtie”, pentru a bifa cerințele europene de “sustenabilitate locală” sau “management inclusiv” duce la conflicte între comunitățile locale și experții de mediu, și prin urmare la un mediu mai puțin protejat.

Mulți dintre noi am participat probabil cel puțin o dată la un miting împotriva defrișărilor, sau am făcut pancarte și steaguri pentru o cauza de mediu pe care le-am fluturat în piețele publice cu mânie, și mai ales cu speranță. Pentru că ne doare să vedem natura distrusă sub ochii noștri. Pe lângă manifestații, participarea la diverse acțiuni de curățenie, ecologizare sau re-împădurire, arată implicarea publicului larg în acțiunile pentru protejarea mediului. Cu toate acestea, discursul mainstream poate ușor deturna și manipula buna intenție a publicului larg. Deseori acest discurs lipsit de nuanțe și de o analiză a mecanismelor de funcționare a comunităților, formează categorii eronate de genul “populația urbană educată vs populația ignorantă locală și distrugătoare a mediului natural” sau altele prezentate și de-construite în prezentul eseu.

Într-o definiție foarte scurtă și simplificată, antropologia mediului se ocupă de relația dintre comunitățile umane și mediul înconjurător, iar această relație este la fel de veche precum rasa umană. Cu toate acestea, antropologia mediului este o știință relativ tânăra, care și-a intrat în drepturi abia prin anii 1960, trecând prin diferite etape. Astăzi, „ecologia politică” adică relația dintre factorii politici-putere, economie și factorii sociali și de mediu este cea mai importantă ramură a acestei științe.

Datorită spațiului limitat, voi discuta trei teme de bază ale antropogiei mediului și voi oferi exemple din România, pentru a înțelege cum stau lucrurile în realitate, astfel încât soluțiile să devină viabile, și nu utopice, sau mai rău, cu efecte negative, după cum am constat în diferite locuri din țară. Voi vorbi despre: cunoștințe ecologice tradiționale, arii protejate și comunități locale și „dezastre” naturale.

1. Cunoștințe ecologice tradiționale sau „tradițional ecological knowledge” (TEK) reprezintă acele cunoștințe, credințe și tradiții despre mediul înconjurător, transmise din generație în generație prin diferite practici de către o comunitate. Cunoștiințele ecologice tradiționale înseamnă de la folosirea mușețelului sau a altor plante, pentru a trata infecții minore, folosirea unei parcele de pământ pentru cultură prin rotație pentru a se reface substanțele nutritive din sol, până la interdicția de a lucra la câmp în zile de duminică, de Sânziene sau alte sărbători mitico-religioase.

Aceste cunoștine ecologice tradiționale despre eco-sistemele locale sunt foarte importante deoarece reprezintă un mod de adaptare locală la șocuri și asigură traiul comunităților. De aceea, spre deosebire de situația actuală, în care aceste cunoștințe sunt ignorate în programele de protecție a mediului, ele ar trebui să fie parte integrantă ale strategiilor de mediu. Pe scurt spus, degeaba specialiștii în managementul resurselor naturale propun soluții de protejare a mediului din birourile centrelor de cercetare dacă acestea nu iau în considerare felul în care comunitățile locale specifice înțeleg și folosesc mediul natural.

La nivel mondial, folosirea metodelor antropologiei mediului pentru înțelegerea cunoștințelor ecologice tradiționale și felul în care ele pot fi înglobate în programele de protecție a mediului, pentru a evita eșecul ultimilor decenii, a devenit politică obligatorie. Astfel Convenția pentru Diversitate Biologică încurajează guvernele să protejeze aceste cunoștințe pentru ecologie și să devină parte a moștenirii culturale.

În calitate de studentă-doctorandă la University of Kent și Universitatea Babeș-Bolyai, am petrecut aproape 3 ani, până în anul 2017, făcând cercetare de teren în Delta Dunării, pentru a înțelege printre altele, care sunt cunoștințele ecologice tradiționale locale. Delta Dunării este sit UNESCO, rezervație a Biosferei, și se află sub managementul Administrației cu același nume. Abordarea acesteia încă folosește modelul de conservare ecologică în care comunitățile locale sunt marginalizate sau excluse, după cum remarcă și un pescar: „Aici vin sute de biologi și ecologi să salveze peștele și pelicanii, dar la nimeni nu-i pasă dacă noi murim sau nu”.

Delta Dunării este văzută că un „paradis natural”, „ultima oază sălbatică a Europei”, o imagine stereotipă eronată, ce ignoră prezența a peste 14 000 de locuitori. Astfel modelul de management „omul să nu atingă nimic, lăsăm doar natură să lucreze”, ignoră realitatea faptului că însăși toată delta este rezultatul direct al intervenției omului asupra Dunării, pe tot parcursul, din Europa, unde barajele au schimbat mult componența fluviului, până la vărsare, în Marea Neagră.

Localnicii mi-au povestit cum bunicii lor săpau canalele cu sapa, pentru a le decolmata și a aduce apă proaspătă din Dunăre în lacurile din interior, oxigenându-le și oferind un spațiu bun de reproducere a peștelui. Acesta este un exemplu classic de cunoștințe ecologice tradiționale, care dovedeau o bună înțelegere a circuitului apei și duceau la o biodiversitate crescută. Astăzi, aceste practici sunt interzise deoarece sunt considerate „intervenții artificiale ale omului”, iar ca urmare canalele sunt colmatate de la an la an cu aluviuni și cu creșterea necontroloata a stufului. Astfel, fără apă proaspătă, multe lacuri interioare s-au transformat în mlaștini, asfixiind populația de pește și reducând biodiversitatea.

Exemplele de cunoștințe ecologice tradiționale ignorate care se pierd și duc astfel la distrugerea mediului și implicit la tensiuni sociale sunt frecvente în Delta Dunării. Colaborarea cu comunitățile locale, înțelegerea felului în care ele folosesc și relaționează cu ecosistemele este fundamentală pentru îmbunătățirea condiților de mediu. Antropologii de mediu pot oferi soluții viabile, de lungă durată, dacă sunt cooptați în echipele de strategii de mediu.

2. Arii protejate și comunități locale

În 1872, la Yellowstone, în creierii Rocky Mountains ai Statelor Unite ale Americii se năștea primul parc național, creat de oamenii (albi) cu dare de mâna din New York și Washington, care doreau să experimenteze „natura sălbatică”, fara oameni, din munți, în condiții de siguranță. Astfel, triburi de Nativi Americani au fost strămutate pentru a îndeplini visul elitelor de pe Coasta de Est. Istoria a fost rescrisă, urmele de secole ale populațiilor locale au fost radiate, rezultând un peisaj „sanitarizat”, fără istorie culturală, un parc natural care corespundea idealului de „paradis neatins” al guvernanților vremii.

„Yellowstone National Park” a devenit astfel primul parc național din lume, impunând acest model al conservării naturale prin exproprierea sau înlăturarea comunităților băștinașe de sute de ani.

Desigur, mai ales în contextual actual în care fiecare petic de pământ se dorește a fi exploatat economic la maxim, este nevoie de crearea de arii protejate (fie ele rezervații, parcuri naturale, monumente naturale, etc.) unde activitățile umane să fie restricționate. Dar crearea acestor arii protejate trebuie să se desprindă de modelul conservationist Yellowstone, stabilit în urmă cu 148 de ani, care provoacă conflicte între ecologiști și populații locale, fără că mediul să fie mai bine protejat în final.

Pe lângă înglobarea cunoștințelor ecologice tradiționale în programele de mediu, așa cum am arătat mai sus, antropologia mediului aduce în discuție și felul în care privim aceste arii protejate. Conform instituțiilor internaționale, relația om-natură este împărțită în patru mari categorii: natură, cultură, mediu și societate; categorii care de cele mai multe ori nu există asfel delimitate în viața reală. Prin urmare, eșecul proiectelor de protecție a mediului este pus pe seama faptului că „localnicii sunt dificili și nu înțeleg ecologia”, neînțelegând că tocmai aceaste abordări „top-down”, făcute doar pe hartă și forțate în categorii artificiale, stau la baza problemei.

Într-un proiect de înțelegere a relației om-natură în ariile Natura 2000, un primar mi-a arătat cum delimitarea ariei a fost făcută fără minimul de aplicare practică. Limita ariei trecea prin gospodăria unui sătean, împărțind-o în două. Casa se afla în afara ariei Natura 2000, șopronul și WC-ul exterior se aflau înăuntrul ariei. Pentru orice modificare și acțiune în interiorul sitului Natura 2000, acesta avea nevoie de aviz din partea autorităților.

Un alt exemplu este din Delta Dunării, unde o familie locală a încercat să-și întemeieze o fermă ecologică pe un grind, urmând exemplul bunicilor lor. Autoritățile le-au interzis locuirea în acel spațiu, fiind considerat „natură”, iar locuirea putea fi făcută doar în zona „economică”, urmând împărțirea strictă în categorii rigide, deși viață localnicilor este o continuă întrepătrundere a naturii cu societatea și cultură umană.

3. „Dezastre naturale”

Tot mai des aflăm plini de îngrijorare la știri despre „dezastre naturale” din România sau din lume: un râu ieșit din matcă și distrugând jumătate din sat, o alunecare de teren ce îngroapă oameni și gospodării, un cutremur ce dărâmă sute de locuințe, un foc ce devastează suprafețe imense de pădure.

Cu toate acestea, oamenii de știință sunt de acord că nu există acest lucru „dezastru natural”, fiind de fapt o denuire greșită, toate aceste evenimente nefericite având cauze umane și nicidecum „naturale”. Cele mai multe dezastre sunt consecințele unor combinații între pericole naturale și vulnerabilitate umană. Un pericol natural nu poate fi prevenit, în timp ce un dezastru, da, așa cum arată un exemplu din America de Sud. Datorită nerespectării condițiilor minime de construcție, în Haiti un cutremur – adică un pericol natural – a dus la moartea tragică a 160 000 de oameni, prinși sub dărâmăturile locuințelor greșit contruite. În Chile, unde stucturile de rezistență au fost făcute conform unui design special pentru activitate seismică, au fost constatate 520 de morți. Cutremurul este un fapt imprevizibil pentru ambele cazuri, dar prevenția și prin urmare nivelul de vulnerabilitate au fost complet diferite.

Din nou, cunoștințele ecologice tradiționale joacă un rol important, așa cum arată și cazul inundațiilor din Lunca Dunării, unde am participat în cadrul unui proiect de cercetare al Academiei Române. Timp de sute de ani, Dunărea se revarsă în fiecare primăveră, inundând lunca, aducând apă proaspătă și bălți. Locuitorii nu priveau acest fenomen că pe un dezastru natural, ci că pe o binecuvântare care aduce pește proaspăt și fertilizează câmpiile inundate. După îndiguirile din perioada socialistă, Dunărea a încetat să se mai reverse, iar locuitorii au început să folosească fosta câmpie inundabilă, pentru agricultură la scară mare, in spetele digurilor solide. După 1989 și privatizare, multe din pompele de evacurare au fost distruse producând pagube în culture, in timp ce digurile se erodau si cresteau vulnerailitatea comunelor. Tragedia cea mare s-a intamplat in 2006, cand Dunarea a avut un debit mare, nemaintalnit pana atunci si cand, conform opiniei localnicilor, o serie de decizii politice neadecvate situatiei din teren, au ignorat geografia zonei, provocand dezastrul. Astfel, Dunarea a spart digul și a inundate mai multe comune, provocând pagube imense. În acest caz, fenomenul natural de revărsare a Dunării, s-a transformat din „binecuvântare” în secolul XX, în „dezastru natural” în 2006.

Înțelegerea profundă a fenomenului natural în contextul economic și social specific este esențială și în acest caz, abordarea antropologiei mediului contribuind substanțial și putând face diferența între „fenomen” și „dezastru”.

Această foarte succintă introducere în antropologia mediului a prezentat câteva din noțiunile de bază ale acestei științe și mai ales utilitatea folosirii ei în programele de protecție a mediului. Înțelegerea comunităților locale, a cunoștințelor ecologice tradiționale, a factorilor politici și sociali, a devenit o necesitate în cazul problemelor de mediu. Cu toții vrem să stopăm tăierea pădurilor, să respirăm un aer curat și să avem un mediu sănătos pentru copiii noștri. Pentru aceasta, e important să înțelegem mecanismele profunde de funcționare și adaptare ale comunitatilor din mediul care traiesc, sa intelegem ecosistemul in toata complexitatea sa.