Sulina domnului Zachis. Și a mea

de PETRUȚA TEAMPĂU

Abstract

Am petrecut perioade variabile de timp în Sulina, vară de vară, începând din 2006 până în 2021. Un teren lung, neconturat clar, și nefinanțat – cu excepția primilor ani – și cei mai prolifici, de altfel. Privind în urmă, experiența terenului antropologic la Sulina a fost, pentru mine, un soi de coming of age, de la doctoranda timidă care făcea primele interviuri acum 15 ani, la antropoloaga matură care s-a întors vara trecută cu o echipă de la National Geographic pe terenul meu. Interesul pentru acest loc a rămas o constantă, în paralel cu cariera mea universitară, cu alte proiecte și interese de cercetare. Terenul la Sulina a reprezentat, între altele, contextul și catalizatorul multor dileme legate de sensul, limitele și riscurile cercetării sociale, pe care le-am împărtășit cu studenții mei la cursurile de metodologie calitativă; altfel, terenul antropologic este o experiență cât se poate de intimă și de personală, și prea puțin predictibilă. Mi-aș dori să reflectez retrospectiv, în acest text, la experiența profund formatoare a terenului, la provocările metodologice aferente, la relația noastră ca cercetători cu informanții/intervievații noștri, la valențele și valoarea antropologiei clasice (dificilă, epuizantă și cronofagă) în era softurilor sofisticate de analiză și a proiectelor fast-forward.

Podcast Sfertul Academic

Petruța Teampău

Autoare

Petruța Teampău este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Oana Hajos

Ilustratoare

Sunt în domeniul artei de când mă știu. Nu pot privi lumea altfel, decât prin perspectivă artistică. Am lucrat ca graphic deisgner și interior designer. Dar din 2019, odată cu pandemia, am descoperit ilustrația – un joc copilăros care s-a transformat într-un job. Până acum am ilustrat 4 cărți de copii, dintre care una este și scrisă de mine. Momentan, sunt împreună cu familia – soțul, 3 copii și un cățel – într-o lungă călătorie prin lume cu autorulota. Nu știm cât va dura, dar e clar că îmi oferă multă insiprație și clădim amintiri însemnate împreună.

 

Ilinca Manolache

Actriță

Ilinca Manolache este actriță de teatru și de film, lucrează în producții independente, în piese românești contemporane, dar și în importante teatre de repertoriu din București. Este angajata Teatrului Mic din București din anul 2008. Pentru rolurile din “Anul Dispărut. 1989” de Peca Ștefan, pe care l-a jucat la Teatrul Mic a primit, în 2016, premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriță într-un Rol Secundar”. Ultimul proiect personal este Totzik1 – un exercițiu de empowerment, prin care femeile își revendică limbajul folosit de bărbați pentru a le controla, obiectifica și jigni.

Vara lui 2009, moment la care făceam deja teren de câțiva ani în Sulina, mi-am petrecut-o mai mult cu Panait Zachis, un domn în vârstă, de origine greacă, pentru o serie de interviuri, materializate ulterior într-o carte[1]. Într-o dimineață, după ce povestiserăm în zilele anterioare despre vremurile de glorie ale Sulinei, cu baclavalele, sarailiile și locantele ei cu iz meditareanean, domnul Zachis mi-a zis cu reproș: “Ce mi-ați făcut? Știți ce-am pățit azi-noapte? M-am trezit și m-am dus la poartă cu gândul să merg la cofetăria de care v-am vorbit, și mi-am dat seama că locul ăla nu mai există demult”. Încă o dată, m-am pomenit gândindu-mă la felul în care noi, cercetătorii din științele sociale, răscolim prin gândurile, amintirile, sufletul respondenților, cu mai multă sau mai puțină delicatețe, și numim asta prozaic “colectarea datelor”.

Textul acesta îmi oferă ocazia – și provocarea – de a reflecta, între altele, la experiența profund formatoare a terenului, la provocările metodologice aferente, la relația noastră ca cercetători cu informanții/intervievații noștri, vii sau plecați dintre noi, și, de ce nu, la rolul antropologiei clasice – dificilă, epuizantă și cronofagă – în era softurilor sofisticate de analiză și a proiectelor rapide. Eu una mărturisesc că fascinația mea pentru oameni și pentru dimensiunea culturală a trăirii lor împreună nu e egalată decât de o (controlată) timiditate și o permanentă reticență de a intra cu bocancii în viața lor; prin urmare stilul meu de teren e mai degrabă non-intruziv. Recenta experiență a colaborării de vara trecută cu o echipă de la National Geographic m-a forțat să regândesc toate aceste subiecte. Graba și lipsa de tact cu care cei doi jurnaliști abordau respondenții, maniera aproape nerespectuoasă în care le cereau să stea la poză, să repete anumite lucruri pentru cameră, să răspundă strict la întrebare, nerăbdarea prost mascată de a asculta, stilul lor de teren slash and burn, în totală contradicție cu modul meu ardelenesc [sic] de a face lucrurile în ritmul lor, de a respecta obiceiurile și răgazul oamenilor, de a le da spațiu să își deruleze povestea, toate acestea m-au iritat peste măsură. Iritarea a fost reciprocă. Jurnaliștii străini n-au înțeles de ce nu ar fi OK să faci poze în timpul slujbei la Biserica Lipovenească, de ce nu sun eu insistent oamenii la ora siestei, de ce intervievații vorbesc despre ce vor ei și nu le spun strict ce vor să audă etc.

Înapoi la 2009. Domnul Zachis era obișnuit să fie căutat de jurnaliști sau de diverși cercetători, să participe la evenimente, să fie un fel de mică vedetă locală. I-am câștigat destul de greu încrederea, pentru că mulți profitaseră de cunoștințele lui fără să-i ofere nimic în schimb. Următorul pas a fost să trecem peste aceleași povești exersate în alte interviuri și să încerc să “activez producția narativă” (Czarniawska, 2004: 51), adică “să-l ajut să redea cât mai fidel culoarea reală a epocii, să descopere amănunte uitate, gusturi, mirosuri, nuanțe, sunete… o Sulina care zumzăie de viață”[2]. Un fel de istorie orală sinestetică a Sulinei. Cartea noastră, construită ca o narațiune coerentă, a apărut în anul următor, ca un colaj din “memoriile” lui Panait Zachis (foi A4 pe care domnul Zachis își nota de multă vreme date, nume, fapte legate de perioada interbelică a Sulinei, pe măsură ce și le amintea) și din zecile de ore de interviu înregistrate de mine în vara lui 2009. A rezultat o “istorie trăită”, după multă muncă de editare, un volum a cărui apariție în august 2010 domnul Zachis n-a mai prins-o, pentru că plecase dintre cei vii cu doar trei luni înainte. Au urmat alte două cărți[3] care au apărut ca o completare a primeia și care mi-au transformat munca de teren, înlesnind accesul la informanți și deschizând multe uși; în plus, din vânzarea cărților mi-am auto-finanțat terenul în anii următori. Munca mea s-a apropiat mult de istoria orală, reconstituind narativ epoca de aur a Sulinei, din vremea Comisiunii Europene a Dunării. Aproape două decenii mai târziu, când majoritatea interlocutorilor mei au murit – și cu ei o lume întreagă – mă bucur că am perseverat într-un subiect de cercetare ce părea neofertant. Cele trei cărți “de interviuri”, pe care comunitatea academică le-ar considera probabil lipsite de valoare științifică, mi-au schimbat viața în moduri în care niciun articol ISI nu are face-o. De pildă, astă-vară, gazda mea dintotdeauna, Doamna Nela, mi-a arătat exemplarele ei, învelite într-un prosop nou. M-am mirat cu câtă grijă le păstrează. “Păi așa țin și Biblia”, mi-a răspuns.

Una peste alta, am petrecut perioade variabile de timp în Sulina, vară de vară, începând din 2006 până în 2021. Un teren lung și sinuos, nefinanțat – cu excepția primilor ani – și cei mai prolifici, de altfel. Privind în urmă, experiența terenului antropologic la Sulina a fost, pentru mine, un soi de coming of age, de la doctoranda timidă care făcea primele interviuri acum 15 ani, la antropoloaga matură care revine an de an pe terenul meu. Terenul la Sulina a reprezentat, între altele, contextul și catalizatorul multor dileme legate de sensul, limitele și riscurile cercetării sociale, pe care le-am folosit uneori ca material didactic la cursurile de metodologie calitativă. Dar dincolo de ce se poate scrie sau împărtăși fără rezerve, terenul este, pentru majoritatea antropologilor, o experiență cât se poate de personală – și prea puțin predictibilă. În cazul meu, ceea ce începuse ca un mic proiect de cercetare în 2006, a cărui temă nu mă interesa în mod deosebit pentru că era complet diferită de doctoratul la care lucram pe atunci, a crescut de la an la an și s-a metamorfozat în moduri nebănuite. Pe lângă mai sus pomenitele cărți, am publicat peste 20 de articole și studii bazate pe datele de teren, pe teme diverse, de la memorie colectivă, migrație, cosmopolitanism, la relații interetnice, multiculturalism, ecologie, guvernanță.

M-am gândit adesea ce anume face diferența dintre un cercetător și un cercetător bun? În breasla noastră, a antropologilor, trebuie să recunoaștem, e loc și de multă impostură, și de multă auto-importanță. Și atunci cum putem ști că am făcut treabă bună, că a fost un teren reușit? Patton spune că „pe lângă experiența comună de a observa și a gândi, experiența unui cercetător calitativ este aceea de a ști ce anume conduce la o înțelegere mai profundă, a recunoaște sursele bune de date, și de a testa conștient și inconștient veridicitatea observațiilor lor și robustețea interpretărilor. Acest lucru necesită sensibilitate și scepticism” (Patton, 2002: 296). În plus, “un bun intervievator trebuie să fie capabil să construiască relația și încrederea, să obțină informația fără să controleze fluxul informației și să o înregistreze adecvat” (Corbin, Morse, 2003: 346). Pe lângă aceste abilități, aș adăuga și calitățile personale ale intervievatorului, de pildă empatia și sensibilitatea, ascultarea genuină, și nu mimată, lucruri care nu se învață din manuale. Plus “autenticitatea, credibilitatea, intuiția, receptivitatea și reciprocitatea” (Corbin, Morse, 2003: 346).

O prietenă dragă mi-a spus cândva: “Știi ce văd clar de tot în cartea ta? Ceva ce în experiența mea de consumator de interviuri transpare: Te vezi tu, ție îți povestesc așa. Ești tu în tălpi acolo!”. O parte din mine, tributară “obiectivității științifice”, care blamează vulnerabilitățile, implicarea afectivă, adică dimensiunea umană a cercetării, a tresărit. Cealaltă parte, care își asumă dificultatea și, implicit, frumusețea interacțiunii umane, s-a bucurat. Am avut privilegiul unor întâlniri speciale, sub formă de interviuri, cu oameni de la care am învățat, care m-au primit în casele lor, cu care am mâncat împreună, am comunicat, care s-au raportat la mine de cele mai multe ori cu afecțiune, probabil și din cauza diferenței de vârstă, care au avut încredere să-mi împărtășească fragmente biografice și mi-au arătat fotografii de familie. Am uitat probabil detalii sau chipuri, dar n-am uitat senzația unică a fiecărui interviu pe care l-am făcut vreodată. Pentru că fiecare a fost, din punctul meu de vedere, o întâlnire și un prilej de învățare.

Un aspect vital, dar nu totdeauna explicit, este dimensiunea etică a muncii de teren. De regulă, what happens in Vegas, stays in Vegas. Dar e crucial să fim responsabili față de respondenții noștri, atât în interacțiunea directă cu ei, cât și în interacțiunea cu datele obținute, anticipând, dacă e cazul, consecințele asupra comunității locale sau a unor respondenți. Atunci când lucrăm cu oameni, și mai ales în interacțiunea prelungită și intimă pe care terenul o presupune, în observația participativă, în interviuri și dialoguri mai mult sau mai puțin structurate, trebuie să rămânem conștienți de dezechilibrele de putere dintre intervievator și intervievați (o literatură întreagă discută acest aspect), de responsabilitatea noastră față de informanți și de datele obținute, precum și față de comunitatea științifică în care vom disemina rezultatele muncii noastre.

Uneori, în toiul interviului, domnul Zachis îmi spunea, arătându-mi brațul: “Uite, mi se face pielea de găină cum vă povestesc!”. Era mai mult prezent în poveste, decât cu mine în curtea casei lui. Corbin și Morse subliniază implicarea emoțională a intervievatului și felul în care această implicare determină construcția narativă: “Derulând povestea, intervievații iau în considerare propriile reacții emoționale la ceea ce este dezvăluit, precum și răspunsurile verbale și nonverbale ale interlocutorului, și își adaptează povestea în consecință. Pe măsură ce se construiește încrederea, gradual se dezvoltă și povestea” (Corbin, Morse, 2003: 342). Cred cu tărie că ceea ce se obține într-un interviu depinde mult de prezența intervievatorului, nu doar fizică, ci și reactivă: cât de bine știe să asculte, cum reușește să stimuleze prin întrebări fluxul povestirii, cât de agreabil este ca partener de dialog și dacă izbutește să creeze un cadru de încredere reciprocă. “Indiferent de câte ori respondenții și-au spus povestea sau de cât de experimentat poate fi un intervievator, de fiecare dată când un cercetător și un respondent interacționează pentru prima dată, se marchează începutul unei noi relații. Natura dinamică a interviurilor calitative face imposibilă predicția cu precizie a ceea ce va fi spus sau împărtășit” (Corbin, Morse, 2003: 341). Cineva mi-a spus la un moment dat (ah, sfântă nonșalanță!) că nu e mare lucru să faci un interviu pentru că „doar asculți”; or, ascultarea în contextul interviului calitativ este una activă: nu doar asistăm la o poveste, ci îi asistăm pe intervievați în construirea poveștii. Subiectivitatea calitativismului, acest bau-bau în științele sociale, este nu doar inevitabilă, ci de-a dreptul necesară: de natura relației dintre intervievator și intervievat depinde mult calitatea datelor obținute. Interviul calitativ este nu e doar un context comunicațional unic și irepetabil, cu toate gratificațiile aferente, ci și o aventură în sine, în care pornești cu o întrebare cheie sau deschizătoare de dialog și te lași surprins și prins în discursul care se construiește sub ochii tăi. Trebuie să reconsiderăm posibilitățile interviului narativ, fără a-l reduce la o suită de tehnicalități despre cum se face un interviu. Oakley subliniază, într-o notă ușor ludică: “a intervieva este asemenea unui mariaj: toată lumea știe ce e aia, nenumărați oameni o practică, și totuși, în spatele fiecărei uși există un univers întreg de lucruri necunoscute” (Oakley, 1981: 41). În cercetarea calitativă nu „culegem” datele, conform unei expresii consacrate în științele sociale, ci le producem, oricât de riscant ar fi termenul; mai precis, le co-producem împreună cu cei pe care îi studiem. Informația pe care o căutăm nu așteaptă să fie excavată din mintea respondenților noștri, ci de cele mai multe ori este rezultatul unui travaliu comun, în momentul și în contextul specific al interviului.

În plus, noi nu avem acces la o informație brută, la vreun adevăr obiectiv, ci la interpretarea pe care interlocutorii ne-o (și-o?) oferă, care e deja un discurs. Un al doilea nivel de interpretare este cel în care cercetătorul construiește, asamblând datele selectate conform întrebării de cercetare și cadrului teoretic asumat, o reprezentare a realității sociale. În toate aceste procese de selecție și interpretare, folosim „acele coduri și convenții cu care suntem familiarizați din propria cultură, și cu care putem asimila mai ușor ceea ce observăm. Cu alte cuvinte, ne folosim pe noi înșine și propria experiență personală ca instrument de cercetare fundamental” (Watson, 1991: 4). Adică suntem și cercetător, și instrument de cercetare, ceea ce implică, firește, subiectivitate, dar una echilibrată de reflexivitate și conștientizare a propriilor limite, tabu-uri, prejudecăți. Uneori, pozitiviștii ne acuză de prea multă laxitate metodologică, de exces de subiectivitate sau chiar lipsă de onestitate (oh, de-aș chiar inventa atâtea “povești” în loc să le înregistrez!). Dincolo de regretabila lipsă de dialog între cercetători cu abordări diferite, cred că bucuria genuină de “a face teren” nu înseamnă să facem rabat de la rigorile inerente oricărei cercetări sociale. Terenul antropologic bine făcut este nu doar greu și exciting, dar și riguros și transparent metodologic. Nu-mi pot imagina munca de teren fără toate ale ei: fascinație, curiozitate, creativitate, oboseală fizică și psihică, lehamite, bucurie, dor, dileme etice, improvizație, dificultăți și inevitabilul posesiv al “terenului meu”. Mi-e teamă, însă, că tot acest demers cronofag și dificil ar putea deveni desuet, sub presiunea deadline-urilor și a granturilor orientate spre livrabile, cu concurența neloială a chestionarelor făcute rapid online, dar și cu tot mai fragila disponibilitate de a ne pune în joc, de a încerca să înțelegem realitatea socială fără a o înghesui în concepte și teorii, de a investi timp și prezență, de a asculta, a observa și a reflecta.

Bibliografie

Atkinson Paul, Martyn Hammersley (1998) “Ethnography and Participant Observation”, in Norman K. Denzin, Yvonna S. Lincoln (eds.) Strategies of Qualitative Inquiry, London: Sage Publications, pp. 110-136.

Corbin Juliet, Janice M. Morse (2003) The Unstructured Interactive Interview: Issues of Reciprocity and Risks When Dealing With Sensitive Topics, Qualitative Inquiry, Volume 9 Number 3, 2003, 335-354.

Czarniawska Barbara (2004) Narratives in Social Science Research, London: Sage

Oakley, A. (1981) “Interviewing women: A contradiction in terms”, in H. Roberts (Ed.), Doing feminist research (pp. 30-61). London: Routledge & Kegan Paul.

Patton Quinn Michael (2002) Qualitative Research and Evaluation Methods, 3rd edition, Sage Publications.

Watson, C. W. (ed.) Being there. Fieldwork in Anthropology, London: Pluto Press, 1991.


[1] Petruța Teampău, Sulina trăită de Panait Zachis, Cluj-Napoca: EFES, 2010.

[2] Petruța Teampău, Sulina trăită de Panait Zachis, Cluj-Napoca: EFES, 2010: 17.

[3] Sulina, altă lume, altă viață, Cluj: EFES, 2011 și Sulina fabuloasă, Cluj: EFES, 2013.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.