Cultura ca o epidemie

de RADU UMBREȘ

Abstract

Auzim mereu „cultura lor e așa și pe dincolo”, „cultura X duce la asta și la cealaltă”. Dar v-ați oprit vreodată să vă gândiți ce este cultura cu adevărat? Unde este ea, cum o putem atinge sau identifica față de alte lucruri? Cu o amară ironie în contextul pandemiei ce ne înconjoară în 2020, vă propun să vă uitați la cultură așa cum ne-a sugerat antropologul și filosoful Dan Sperber – cultura e ca un virus al minții noastre. Vom înțelege cum se extinde cultura între minți prin comunicare, cum circulă reprezentările în timp și spațiu, de ce unele reprezentări culturale au succes și altele nu.

Podcast Sfertul Academic

Radu Umbreș

Autor

Radu Umbreș este un antropolog interesat de mintea, societatea, și cultura umană, mai ales când vine vorba de moralitate și cooperare. Este doctor în antropologie sociala al UCL și a urmat studii postdoctorale la Institut Jean Nicod și NEC. În prezent este lector la SNSPA unde predă antropologie și psihologie evoluționistă iar lucrarea sa de doctorat va fi publicată de OUP în 2021. Scrie și vorbește de câte ori are ocazia pentru publicul nespecialist și susține platforma ISCOADA de popularizare a științelor socio-umane. 

Andrei Popa

Ilustrator

Andrei Popa este probably an illustrator și a fost recunoscut la New York drept unul dintre cei mai creativi tineri ai anului 2020. Îndrumat de curiozitate încă de la începutul carierei de freelancer începută în liceu, acesta a reușit să colaboreze cu numeroase branduri globale și locale. Andrei își dorește să inspire, să transmită un sentiment și un mesaj prin fiecare ilustrație pe care o creează, motiv pentru care preferă să surprindă momentele în alura lor naturală și crudă. https://probablyanillustrator.com/

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

A uzim deseori cuvântul „cultură” și îl folosim cu naturalețe, dar rareori stăm să ne gândim la ce înseamnă acest termen. Pentru mulți, cuvântul denotă un amestec de educație și erudiție. Să ai cultură înseamnă să poți recunoaște un pictor pre-rafaelit sau o sonată de Brahms, să distingi mobila rococo de cea florentină. Însă această definiție se referă evident doar la cultura „înaltă”, cea a elitelor și a intelectualilor, și este folosită mai ales pentru a-i distinge pe aceștia de cei care nu au cultură. Adică de mulțime, de poporul care nu știe la ce echipă joacă Șostakovici sau în ce film a jucat Salman Rushdie. Așadar, definiția aceasta restrânge sensul la „cultura înaltă”, unde sensul de superioritate este dictat de cei care controlează ierarhia puterii simbolice.

Antropologii înțeleg însă altceva prin cultură. In secolul 19, Edward Tylor a definit-o ca fiind „acel complex tot care include cunoștințe, credințe, artă, legi, morală, obiceiuri, și orice alte capacități și obișnuințe dobândite de om ca membru al societății”. Cultura este pretutindeni și oricine are o formă sau alta de cultură, indiferent dacă vorbim de un membru al Academiei Franceze sau de un vânător de capete din Borneo. Cultura înseamnă o poezie scrisă sau citită,dar și cum să faci o oală, în ce fel trebuie să te porți cu un verișor sau ce ritual se practică la înmormântare.

Cuvântul cheie în această definiție este „dobândit”. Cultura este acel ceva ce omul primește de la societatea înconjurătoare, nu este nici înnăscută, nici autogenerată, nici accidentală. Poate cel mai grăitor exemplu de cultură este limba. Un maori va vorbi limba maori așa cum o estoniană va vorbi estona – amândoi au învățat limba prin procesul de socializare primară, de la părinți și familia înconjurătoare, de la prieteni de joacă, vecini și rude.

Într-o cultură precum cea berberă, căsătoria preferată este cea între veri primari paraleli. Adică o fată se căsătorește cu fiul fratelui tatălui său. O asemenea relație ar fi însă incestuoasă, și deci interzisă, în alte societăți, cum ar fi cele din Melanezia, dar acolo căsătoria cu fiul fratelui mamei, adică verișorul primar încrucișat, ar fi permisă sau chiar încurajată. Ideile despre căsătoriile permise, preferate sau interzise vor proveni din cultura respectivei populații, o cultură transmisă între generații ce mai conține norme de comportament, tehnici, idei despre frumos sau originea lumii, și câte și mai câte.

Dificultatea apare atunci când suntem puși să identificăm cultura, să o arătăm, să o distingem în mod limpede de alte lucruri din realitate. Unde este cultura? Ce este cultură și ce nu este cultură? Cum se schimbă uneori cultura și cum de rămâne uneori la fel? Ce nu este cultură? Pentru antropologi, opusul culturii este natura, Cultura este simbolică, legătura sa cu realitatea nu mai este una necesară, ci una dată de convenție. Nu este nimic pisicesc în cuvântul „pisică” care să îl lege de animalul Felix catus. Nu este nimic natural că o populație se căsătorește cu un fel de veri și nu cu altul.

Antropologii știu că culturile nu sunt omogene, că există variație culturală, dar e mai ușor să treacă peste detalii și să raporteze reprezentările dominante dintr-o societate și să vorbească de „cultura populației X”. Însă distincția natură-cultură mi se pare problematică. Avem mai mult de câștigat dacă vom înțelege în ce mod cultura este și ea o parte a naturii.

Să ne uităm la o bucată de cultură. Să luăm o poveste, de exemplu Cenușăreasa. Avem o narațiune, personaje, conflicte, ne poate servi drept pildă sau ca poveste de adormit sau de speriat sau de bucurat copiii. Dar oare unde este această poveste, unde putem să o vedem și să îi înțelegem proprietățile? Ea este în capul nostru și între capetele noastre. Avem în mintea noastră o reprezentare a poveștii pe care o spunem în cuvinte pentru a o transmite altcuiva. Copiii noștri o ascultă, o memorează, și o vor spune mai departe copiilor lor, și tot așa mai departe. Cenușăreasa este acest lanț de reprezentări mentale (interne, adică în capul nostru) și publice (externe, între noi, de la o minte la cealaltă).

Așadar, cultura are o existență naturală. Ea poate fi găsită în mintea noastră (adică în sistemul nostru cognitiv bazat pe materialitatea creierului) și în reprezentările pe care le producem în lumea exterioară pentru a influența alte minți.

Dan Sperber a propus o metaforă antropologică ce aduce claritate teoretică și precizie analitică. El ne invită să abordăm studierea culturii ca o epidemiologie a reprezentărilor. Înțelegerea culturii se poate inspira din viața virușilor. Reprezentările culturale trăiesc prin „gazdele” lor, adică prin mințile noastre, și se transmit, precum virușii, de la om la om sau, mai bine zis, de la minte la minte. Uneori reprezentările se transmit cu fidelitate, alteori cu modificări, așa cum virușii suferă mutații. Ca să înțelegem lanțul de transmisie, trebuie să ne uităm atât la organismul gazdei, cât și la mediul înconjurător. În termenii epidemiologiei culturale, trebuie să înțelegem cum funcționează mintea umană și care sunt factorii externi minții umane ce influențează transmisia culturală.

O poveste nu poate să fie prea lungă, pentru că nu ar putea fi memorată. Sau, dacă cineva spune o poveste lungă, cei care o ascultă vor reține doar bucăți. Mai apoi, o vor reconstrui mai aproape de limitele memoriei umane, când o vor transmite la rândul lor. Aici, capacitatea de stocare a minții umane este un factor obiectiv, natural, de constrângere a reprezentărilor culturale. Creierul uman este incredibil de complex, dar și el are niște limite de procesare și stocare a informației, la fel ca cel mai performant computer din lume. Însă structura narativă a poveștii este foarte propice pentru mecanismele noastre cognitive. Nu am putea reține un număr format din 17 cifre, dar reținem o poveste lungă precum Cenușăreasa. Așadar virusul poveștii trebuie să se adapteze constrângerilor și oportunităților oferite de organismul-gazdă, adică de mintea noastră naturală.

Mai este ceva interesant la Cenușăreasa. Daca o asemuim cu un virus, este unul care a apărut în mai multe locuri din lume. În unele a ajuns prin lanțuri lungi de transmisie din locuri îndepărtate, dar uneori a apărut independent. Este ceva atractiv la această poveste, la personajele sale și la ce se întâmplă între ele. Temele comune sunt tragedia de a avea o mamă vitregă dar și norocul nefericitei fete orfane de a fi frumoasă și onestă. De ce oare persistă aceste arhetipuri și de ce apar în atâtea societăți umane?

Elementele poveștii sunt natural-intuitive. O fiică vitregă precum Cenușăreasa poartă identitatea socială de membru al familiei, dar înclinațiile parentale ale mamei vitrege o fac să își protejeze propriile fiice. Ceva ne face automat să ne gândim că un copil non-biologic o să fie discriminat în comparație cu copiii biologici. Această intuiție are origini în evoluția naturală. În general, oamenii investesc mai mult în progeniturile proprii decât în progeniturile altor indivizi deoarece urmașii biologici le poartă mai departe genele. Nu este nevoie ca oamenii să cunoască genetică sau biologie, la fel cum animalele își apără proprii pui mai mult decât pe puii altor conspecifici fără să-l fi citit pe Darwin.

O altă intuiție a psihologiei evoluate, simțul nostru moral, se revoltă că Cenușăreasa nu a fost tratată echitabil de rudele sale sociale pe care le ajută și le respectă. Suntem mulțumiți că fiecare își primește dreapta răsplată la final, așa cum judecăm și acțiunile oamenilor din jurul nostru. Toate aceste înclinații mentale universale fac anumite reprezentări culturale să „prindă” mai repede, să se răspândească și să se reproducă de-a lungul timpului.

Timp de secole, Cenușăreasa a fost un virus de succes, ca gripa sezonieră. A reușit să se reproducă de la generație la generație pentru că mintea noastră este susceptibilă la a reține narațiuni cu intrigi intuitive, cu dileme morale familiare, dar și cu rezolvări satisfăcătoare. Genealogia acestei povești s-a bazat pe transmisia culturală orală, cea care a caracterizat cea mai mare parte a istoriei culturii umane. Cel mai probabil, nu au existat două versiuni absolut similare ale poveștii. Povestitorii au mai uitat elemente, au mai adăugat de la ei, au mai improvizat. Povestea a fost în continuă schimbare, așa cum virușii suferă mici schimbări de la sezon la sezon. Dar ce este fascinant este că elementele centrale au fost îndeajuns de apetisante pentru mintea noastră evoluată pentru a se reproduce din Grecia Antică până la frații Grimm și pentru a apărea atât în Europa, cât și în China.

De la invenția tiparului, poveștile s-au stabilizat în forme reproduse mecanic, eliminând procesul de reconstrucție mentală a poveștii la fiecare transmisie. Dar reprezentările culturale continuă să se răspândească și să se modifice precum virușii. Iar unii viruși culturali s-au răspândit precum pandemia COVID19.

Harlem Shake a explodat în 2013 ca formă culturală de succes care a suferit mutații la fiecare pas. Fiecare echipă își construia propria scenografie pornind de la o temă comună, însă nu fidelitatea era interesul celor care copiau practica,ci inovația. Harlem Shake s-a răspândit rapid pe tot globul. Vectorul de transmisie a fost Internetul, care a scăzut costurile și barierele ecologice de comunicare de la un individ la altul. Milioane de oameni au putut vedea o bucată de cultură, au putut să o preia și să o modifice.

Cenușăreasa și Harlem Shake sunt niște exemple simple și convenabile pentru a vedea ideile lui Dan Sperber puse la treabă. Dar această metaforă a culturii ca epidemie a reprezentărilor se aplică la orice element de cultură. Sisteme de rudenie, instituții sociale precum căsătoria sau proprietatea, mituri fondatoare sau tehnologii de producție, toate sunt reprezentări culturale care există pentru că mintea umană le receptează, le procesează, și le transmite mai departe către alte minți. Unele elemente culturale sunt foarte stabile, se schimbă rar și greu. Normele sociale sunt așa, la fel și limbile. Alte elemente, cum ar fi bancurile sau tehnologiile, pot să apară, să se răspândească și să se schimbe mult mai rapid.

Dacă ne uităm cu un ochi epidemiologic la cultură, problemele semnalate la începutul acestui eseu devin întrebări interesante. De ce o societate consideră că doar rudenia după mamă contează, iar alte societăți consideră că doar rudenia după tată contează? Ce face o reprezentare socială atractivă într-un context și neatractivă în altul? De ce unele societăți iau decizii prin tragere la sorți, prin invocarea unor spirite sau puteri ascunse, în timp ce alte societăți desemnează judecători? De ce societățile cu mulți membri au religii în care domină dogma ritualului, iar societățile mai mici au religii în care domină efervescența ritualică?

O perspectivă epidemiologică oferă o rezolvare pentru problemele ridicate la începutul acestui eseu. Nu mai este nevoie să vedem cultura ca un tot unitar, ci ca o distribuție de reprezentări. Uneori, toți oamenii au exact aceeași reprezentare în minte. De cele mai multe ori, au reprezentări care se învârt în jurul unor teme centrale. Unele reprezentări culturale sunt universale, cum ar fi aversiunea față de incest și normele sociale care îl interzic. Altele sunt des întâlnite, cum ar fi poligamia, altele sunt unice unei singure culturi, cum ar fi un ritual secret de inițiere. Fiecare caz are în spatele său o poveste epidemiologică, un lanț de transmisie mai mult sau mai puțin fidelă a reprezentărilor culturale de la o minte la alta.

În încheiere, putem vedea că însăși ideea de „cultură” este o reprezentare culturală. Pentru unii, conceptul înseamnă o sumă de cunoștințe care te identifică drept membru al elitei. James Joyce, Livada de Vișini, Rigoletto sau Van Eyck sunt considerați markeri simbolici pentru clasificarea și asocierea cu alți indivizi. Aici ați primit o altă reprezentare culturală a culturii, cea a unei epidemii de reprezentări. O poveste ce include transmisia, transformarea, atracția și reproducerea ideilor, tehnologiilor, narațiunilor, instituțiilor și a codurilor morale. Și această metaforă este ca un virus care sper să vă convingă, să fie atractivă, memorabilă și folositoare. Cu alte cuvinte, să vă infecteze mintea cu o nouă reprezentare a culturii ca un virus al minții umane.