„Vin ruşii!” Saga migrației unei familii de ucraineni din Maramureş

de RALUCA NAGY

Abstract

În contextul globalizanto-neoliberal apărut odată cu anii ’90, minoritatea ucraineană din Maramureş și-a reconfigurat competențele lingvistice și culturale. Această schimbare de reprezentare și statut ale unei minorități este strâns legată de reușita economică (dar nu numai) datorată migrației. Textul are la bază un teren etnografic multisituat, început în 2005 la Ruscova; terenul este o parte a cercetarii doctorale care îşi propunea să investigheze legăturile dintre două forme de mobilitate – migrația dinspre și turismul înspre Maramureș, de la sejururi scurte la rezidenţă permanentă, cu plecări şi (uneori) reveniri.
Podcast Sfertul Academic

Raluca Nagy

Autoare

Raluca Nagy este antropologă şi scriitoare, în prezent Lector asociat la Hokkaido University. După licența în economie la ASE Bucureşti, a obţinut doctoratul în ştiinţe sociale la Université libre de Bruxelles şi SNSPA. Ca antropolog, principalele ei domenii de interes sunt mobilitatea, serviciile de sănătate, percepția riscului seismic şi popularizarea ştiințifică, concentrându-se în prezent pe zona Asia-Pacific, cu precădere Japonia.

Irina Maria Iliescu

Ilustratoare

Irina Maria Iliescu este artistă din București, pasionată de grafică în toate formele ei – de la ilustrație la graphic design, de la animație la gravură. A studiat arte grafice la Universitatea Națională de Arte din București și la Accademia di Belle Arti di Brera Milano, iar de când a finalizat studiile lucrează ca ilustratoare, art director și graphic designer.

Ilinca Manolache

Actriță

Ilinca Manolache este actriță de teatru și de film, lucrează în producții independente, în piese românești contemporane, dar și în importante teatre de repertoriu din București. Este angajata Teatrului Mic din București din anul 2008. Pentru rolurile din “Anul Dispărut. 1989” de Peca Ștefan, pe care l-a jucat la Teatrul Mic a primit, în 2016, premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriță într-un Rol Secundar”. Ultimul proiect personal este Totzik1 – un exercițiu de empowerment, prin care femeile își revendică limbajul folosit de bărbați pentru a le controla, obiectifica și jigni.

D e curând, a plecat dintre noi Claude Karnoouh. Nu l-am cunoscut în persoană. Am avut câteva schimburi de mailuri legate de cercetarea mea doctorală, a cărui critic acerb a fost de la început, ca specialist recunoscut al Maramureșului. Îmi aduc aminte că, după chiar primul text pe care l-am publicat, despre primele mele impresii pe teren, m-a făcut postmodernă și ignorantă. Poate chiar așa și eram… Au trecut de atunci aproape douăzeci de ani. Din tot ce-am încercat să fac, un singur lucru i-a plăcut cu adevărat, o bucată secundară sau adiacentă tezei, legată de minoritatea ucraineană. Pe principiul că, de obicei, ce-ți place să faci îți și iese. M-am hotărât să revizitez această bucată, mai ales pentru că mi-a procurat cele mai frumoase amintiri de teren din Maramureș.

În toamna anului 2005 eram acasă la părinții mei, la Cluj. Încercam din răsputeri să mă urnesc și să plec din nou în Maramureș, pe teren, pentru a nu știu câta oară. Timpul alocat cercetării se topea cu fiecare zi în care tot ce reușeam să fac era să-l citesc pe Dan Brown, în patul suprapus al copilăriei mele. Într-o dimineață mi-am dat seama că, dacă nu plec atunci, nu voi mai pleca niciodată; m-am ridicat din pat, mi-am făcut rucsacul, am ieșit pe ușă, m-am dus la gară, m-am urcat în primul tren spre Baia-Mare. Țin minte că m-a sunat tata speriat, nu știa unde dispărusem.

Pe măsură ce trenul se îndepărta de Cluj, îmi era tot mai greu să-mi rețin lacrimile. Mi se părea că mă duc (iar) degeaba, că cercetarea mea despre legătura dintre turismul și migrația din Maramureș nu ducea nicăieri și că, oricum, nu fac ce trebuie. În compartiment cu mine mai erau trei persoane care, spre bucuria mea, vorbeau o altă limbă; suna a rusă – sau, în orice caz, o limbă slavă. Îmi place să povestesc cu oameni în trenuri, dar atunci n-aveam putere pentru asta.

La un moment dat, totuși, cea mai tânără dintre ei m-a întrebat unde merg, într-o română foarte curată, fără niciun fel de accent, ardelenesc sau altul, ceea ce m-a surprins. Am intrat în vorbă, am aflat că fuseseră la spital la Cluj cu domnul așezat în fața mea, unchiul ei, și se întorceau acasă. I-am spus că am (de) bătut destul de mult Maramureșul și m-a întrebat: „Pe la noi pe la Ruscova ați ajuns?” Nu ajunsesem, nici nu auzisem de Ruscova. Maria (așa se prezentase) mi-a explicat că e primul sat dintr-o aliniere de trei (celelalte două fiind Repedea și Poienile de sub Munte), majoritar ucrainene, în zona Văii Vișeului. M-am blocat, nu auzisem nici măcar de minoritatea ucraineană. Pe moment, asta n-a făcut decât să-mi sporească sindromul ignorantă-postmodernă, uite, vezi, nu știi nimic despre nimic.

Înainte de a coborî, Maria mi-a spus că mă așteaptă cu drag prin părțile alea. M-am dus în treaba mea, care, așa cum mă așteptasem, nu s-a legat de niciun fel. După vreo săptămână de vorbit alandala cu oameni din diverse sate, pe piste care nu duceau nicăieri, mi-am zis că nu mai am nimic de pierdut, mă duc la Ruscova. A fost o aventură să o găsesc pe Maria, dar, din aproape în aproape, am reușit. Ea a părut sincer și plăcut surprinsă să mă vadă, m-a dus imediat la unchiul și mătușa ei, care m-au și primit cu drag în casa lor, copiii lor fiind cu toții plecați în Austria. Reveniseră peste vară, în vacanță, dar camerele lor erau din nou goale, și prezența mea a prelungit puțin bucuria de a avea casă plină. Mi-au intuit foarte bine, încă din tren, tristețea și deruta, și au făcut tot ce le-a stat în putință să mă simt bine la Ruscova.

Maria, pe de altă parte, locuia cu soțul și cei doi copii. Ne-am fi descurcat și dacă stăteam la ei, dar era mai mult spațiu dincolo. Altfel, am fost împreună mai tot timpul petrecut la Ruscova, lucru pe care l-am apreciat, ea având destul de multă treabă în gospodărie. S-a acomodat extraordinar de bine cu rolul de „interpret” când ceilalți vorbeau în ucraineană. Dar în general vorbeam română, iar a lor era, cum spuneam, foarte curată, ceea ce m-a ajutat – chiar ardeleancă fiind, româna moroșenilor îmi cerea acomodare (cuvinte trunchiate, argou, melodie și accent diferite).

Și datorită Mariei, care mi-a devenit rapid ca o prietenă mai mare, și familiei și vecinilor ei, m-am simțit extraordinar de bine la Ruscova. Aproape de la o zi la alta mi s-a părut că fac, în sfârșit, ce trebuie, că exact de-asta mă apucasem de antropologie. Mi-a părut rău că eram mult prea avansată cu cercetarea și calendarul doctoral ca să mai schimb lucrurile radical și să mă dedic în totalitate minorității ucrainene. M-am concentrat tot pe tematicile care mă preocupau în cadrul cercetării, cele legate de turism, migrație și alte feluri de circulație, așa cum se văd și înțeleg ele sub umbrela conceptului „mobilities”, adică un continuum (neoliberal) al deplasării de oameni şi bunuri.

Mi-am folosit tot timpul rămas cercetării de teren la Ruscova: restul toamnei, după care m-am întors de două ori, în ianuarie și în vara lui 2006. Am luat-o încetișor, încercând, înainte de toate, să mă familiarizez cu satul, cu limba pe care oamenii din jurul meu o vorbeau – am înțeles că era mai degrabă un dialect de ucraineană, cu accent polonez sau lituanian, în funcție de lingvistul care se pronunța; dialectul includea și multe cuvinte românești. Mi s-a părut extraordinar că oamenii din Ruscova trăiau din start în trei limbi, cea oficială – română, ucraineană literară învățată la școală și cea vorbită – propriul lor dialect de ucraineană. În plus, fiecare dintre cele trei sate (Ruscova, Repedea și Poienile de sub Munte) cu particularitățile sale, fonetice și lexicale.

Deși ei își spuneau ucraineni, în textele de specialitate pe care le citeam (Handloik 1999, Vişovan 2001) erau fie ruteni, fie huțuli, populații adesea confundate. Rutenii sunt un grup etnocultural care trăiește de secole în Ucraina, România (Maramureș și Bucovina), Cehia, Slovacia și Polonia. Huțulii sunt tot o populație slavofonă, preponderent stabilită în Carpați. Aproape invizibili și discriminați de românii din satul vecin – Leordina, ruscovenii nu erau etichetați nici ruteni, nici huțuli, nici măcar ucraineni, ci „ruși”. Dar exact această versatilitate etnică, lingvistică și culturală este un factor esențial în succesul lor migrator, transformând atât dinamicile discriminatorii, cât și raportul de putere majoritate (română) – minoritate (ucraineană).

Migrația masivă de muncă în străinătate a început și la Ruscova, ca în alte locuri din România, în anii ’90. Inițial construită pe o diaspora pre-existentă încă din anii ’70 în Statele Unite ale Americii și Austria, s-a diversificat geografic pe parcurs, fie pe principiul cercurilor concentrice (Diminescu 2003) – de exemplu, din Austria în Germania –, fie al oportunităților economice – Italia și Spania. Când am ajuns eu la Ruscova, la mijlocul anilor 2000, în Austria, Belgia și Elveția existau deja sate de ucraineni pur și simplu transpuse cu totul, inclusiv cu biserica.

„Dacă n-aș ști că sunt în Austria, aș zice că sunt la Ruscova”, mi-a povestit mătușa Mariei, gazda mea, despre vizitele ei la copiii plecați. Am avut ocazia să-i întâlnesc un nepot, stabilit tot în Austria, dar care venise cu soția la Ruscova în vacanța de iarnă din 2006. Eram pentru a doua oară pe teren, de data asta într-un peisaj de carte poștală, totul acoperit de zăpadă; am prins perioada dintre Crăciunul și Boboteaza pe rit vechi – cu două săptămâni mai târziu față de sărbătorile ortodoxe.

Religia penticostală, însă, este cea care a avut un rol esențial în fenomenul migrației, atât în valurile pioniere din anii ’70, cât și în perioada post-comunistă. Ortodoxia de rit vechi fusese majoritară, dar coexista, din anii ’70, cu diverse culte neo-protestante (penticostal, baptist, adventist). Fiul Mariei începuse să frecventeze biserica penticostală în locul celei ortodoxe de rit vechi. Mama lui a făcut legătura între această nouă afiliere și vizita recentă a băiatului la verii lui din Austria. Oportunitățile de mobilitate și interconexiune (Appadurai 2005 [1996]: 35) pe care rețeaua penticostală le facilita erau tentante pentru un tânăr preadolescent.

Prin migrație, statutul ruscovenilor s-a schimbat tot mai mult. Din variabilele care descriu capacitatea migrantului de a fi influențat de context, vorbitul unei limbi străine este poate cea mai importantă (Bădescu 2005). Pre-migrație, limba maternă era lipsită de potențial, ne-o dovedește și zicala: „Cu ucraineana treci (doar) podu’!” (în speță, din Ruscova până la Leordina, satul vecin, majoritar românesc). Cealaltă utilitate a limbii ucrainene era la micul comerț/trafic transfrontalier. Un exemplu este cel cu aur, practică rezervată exclusiv femeilor, când spălau rufele la râu, cu ajutorul unui sistem de sfori între cele două maluri, românesc și ucrainean. Putem considera această activitate un fel de pionierat al mobilității, care este structurală într-o zonă de frontieră, datorită poziției geografice, dar mai ales a adaptabilității economice care vine la pachet cu geografia.

Odată cu migrația, capacitățile lingvistice și de adaptare au devenit vizibil mai mari față de cele ale vecinilor români. Muncind preponderent în construcții, migranții ucraineni se regăseau adesea în echipe cu polonezi sau cu alți slavi din Europa de Est și aveau din start un avantaj. Româna, pe de altă parte, le facilita învățarea unor limbi locale celor care alegeau să muncească în Belgia, Elveția, Italia sau Spania. Per total, navigau poate mai ușor oportunitățile lumii globalizante decât vecinii români. Succesul lor migrator i-a împins pe ruscoveni chiar spre Leordina, în căutare de teren pentru casele nou construite. Au fost primiți cu reacția „Vin rușii!”, apoi, încet-încet, acceptați și respectați. Ceea ce ne dovedește, dacă mai era nevoie, că identitățile și statusurile sociale sunt adesea reconfigurate în funcție de contextul și reușita socio-economice.

În vara lui 2006 am ajuns la Ruscova în cadrul unui alt proiect, care se ocupa în paralel de studiul turismului cultural si maparea căminelor culturale din toată țara; am avut mai puțin timp pentru Maria și familia ei. Dar, deși nu m-am mai întors la Ruscova de mai bine de cincisprezece ani, am ținut legătura în continuare.

Fiul Mariei și-a mai vizitat verii în Austria, dar până la urmă a ajuns să lucreze în construcții în Belgia. A devenit din angajat antreprenor și s-a stabilit la Bruxelles împreună cu soția. Fiica Mariei a studiat tot în Belgia. Maria, apoi soțul ei, au petrecut mai întâi câteva veri în Belgia, după care s-au mutat și ei acolo, să fie aproape de copii. Calendarul li s-a inversat, din veri petrecute în Belgia și restul anului la Ruscova, în veri la Ruscova și restul anului în Belgia. Ultima dată i-am văzut pe toți la Bruxelles, în primăvara lui 2017, când Maria aștepta emoționată să devină bunică – iar fiul ei, preadolescentul de altădată, tată.

Fiica Mariei se pregătea de pe atunci să plece în Statele Unite, unde a locuit câțiva ani, după care s-a „relocat” în Danemarca. În afară de ea, cu toții sunt, în continuare, la Bruxelles. Contrar trendului, pandemia nu i-a întors la Ruscova/în România, nu le-a afectat aproape deloc munca în Belgia. Nici cealaltă dinamică actuală a migrației, care pare că a revenit parțial la modelul de acum douăzeci de ani, în care bărbații erau la muncă în străinătate, iar femeile în România, cu copiii, nu pare să-i fi atins deocamdată. Sunt mulțumiți cu viața lor la Bruxelles, împreună, și își păstrează optimismul în vremurile astea tulburi.

Mă bucur că am o apropiere atât de intimă și profundă cu Maria și familia ei – de altfel, singura din cercetarea mea de doctorat care a rezistat peste ani. Am folosit această șansă de a-i spune, pe foarte scurt, povestea.

 

Bibliografie

Appadurai, A., 2005, Après le colonialisme. Les conséquences culturelles de la globalisation (Modernity at Large. Cultural Dimensions of Globalization, University of Minnesota Press, 1996), Paris, Payot et Rivages.

Bădescu, G., 2005, Romanian labor migration and citizenship, în D. Pop (ed.), New Patterns of Labour Migration in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, Public Policy Center.

Diminescu, D., 2003, Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines, Paris, Editions de la Maison des sciences de l’homme.

Handloik, V., 1999, In der stillen Welt von Kriworivnja, « Geo », 7.

Vişovan, S., 2001, Interferenţe româno-ucraineene în toponimia Maramureşului.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.