Etnografie, antropologie, literatură

de RALUCA PERNEȘ

Abstract

Cercetarea etnografică este marca și metoda prin excelență a antropologiei. Ca atare, ea este folosită pentru obținerea de date de cercetare ce vor fi utilizate pentru a fundamenta perspective teoretice și pentru a produce un tip specific de înțelegere a lumii sociale. Dar etnografia poate fi, de asemenea, și este deseori una dintre cele mai productive, autentice și bogate surse de documentare pentru ficțiunea literară – și nu doar în sensul că mulți scriitori practică o formă neprofesionalizată de etnografie când se documentează.
De la cazurile deja clasice, precum Laura Bohannan/Elenore Smith Bowen sau Nigel Barley la exemple contemporane, precum literatura lui Dan Lungu, Adrian Schiop și Raluca Nagy cercetarea etnografică este (ocazional) recunoscută ca făcând mai mult decât să contribuie la producerea de știință socială. Ea este o fereastră către lume, o formă privilegiată de acces la viețile și experiențele altor oameni, deseori foarte diferiți de noi înșine, o oportunitate de a explora într-o bogăție de detalii fără pereche umanitatea noastră comună, un mijloc de a construi reciproc înțelegere și empatie între cele două părți prezente la actul cercetării etnografice.

Podcast Sfertul Academic

Raluca Perneș

Autoare


Raluca Perneș este antropolog, sociolog și UX researcher. A studiat la Universitatea Babeș-Bolyai, Central European University și University College London. În 2009-2010 a făcut cercetare etnografică în Ghana. Interesele ei de cercetare sunt centrate în jurul temelor de inegalitate socială, stat, cetățenie și pluralism legal.

Evelin Bundur

Ilustratoare

Evelin Bundur deseneaza mereu cu atentie la detaliu, balansând pertinent între figurativ și abstract. Rezultatul este de fiecare dată surprinzător și familiar în același timp, un colaj între precizia unui designer metodic și exprimarea liberă a unui ilustrator empatic. Freelancer de mai bine de 5 ani, Evelin abordează în ilustrație sau design grafic temele preferate ce includ lumea naturală, contextul urban și relatiile interumane. www.instagram.com/evelinbundur

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

L a lansarea de carte de la Cluj a cărții lui Dan Lungu, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, una dintre cititoare a vrut să afle de la autor cum de știa așa de multe despre dieta iguanelor. În roman, una dintre protagoniste, Laura, româncă plecată să lucreze în Italia, ajunge la un moment dat să muncească ca îngrijitoare a iguanelor Dante și Beatrice. „Le dădeam mult broccoli, morcov, dovlecel, mazăre, dar și piersici, după care se dădeau în vânt. Le plăceau de asemenea enorm florile de trandafir și hibiscus. E incredibil ce chestii puteau să bage în ele, ba chiar erau indicate. Nu refuzau nici strugurii, ananasul, pâinea sau brânza.” (Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, 2014, p. 252) Pentru cei care îl știau pe Dan Lungu și drept sociolog și etnograf, răspunsul a fost puțin surprinzător: știa ce mănâncă iguanele, desigur, pentru că povestea era inspirată dintr-o situație reală.

Cercetarea etnografică este marca și metoda prin excelență a antropologiei. Ca atare, ea este folosită pentru obținerea de date de cercetare ce vor fi utilizate pentru a fundamenta perspective teoretice și pentru a produce un tip specific de înțelegere a lumii sociale. Dar etnografia poate fi, de asemenea, și este deseori una dintre cele mai productive, autentice și bogate surse de documentare pentru ficțiunea literară – și nu doar în sensul că mulți scriitori practică o formă neprofesionalizată de etnografie când se documentează.

Cercetarea etnografică este (ocazional) recunoscută ca făcând mai mult decât să contribuie la producerea de știință socială. Ea este o fereastră către lume, o formă privilegiată de acces la viețile și experiențele altor oameni, deseori foarte diferiți de noi înșine, o oportunitate de a explora într-o bogăție de detalii fără pereche umanitatea noastră comună, un mijloc de a construi reciproc înțelegere și empatie între cele două părți prezente la actul cercetării etnografice. Tocmai aceste însușiri sunt cele ce aduc etnografia în vecinătatea imediată a ceea ce poate să facă, cu alte instrumente, literatura.

Una dintre dilemele muncii de teren privește bogăția de informații pe care etnograful ajunge să le culeagă și asupra cărora reflectează. Munca de scriere a textului etnografic presupune filtrarea dramatică a detaliilor care pot fi incluse, ghidat de argumentele teoretice pe care le urmărește munca cercetătorului, dar și, pragmatic, din motive de concizie. La final, toată densitatea informației etnografice este cea care face posibilă înțelegerea și scrierea textului antropologic, dar în sens strict tolba de detalii a antropologului rămâne în continuare abia atinsă. Din interiorul profesiei, odată procesul încheiat cu scrierea textelor, autorul este invitat să treacă mai departe, la următoarea cercetare, la următoarea analiză, în vreme ce multe dintre cele mai interesante și cele mai surprinzătoare elemente ale cercetării de teren încheiate nu și-au găsit vreo cale de a fi deveni vizibile unui public.

Ca rezultat al acestei tensiuni, istoria antropologiei este presărată cu texte ce apar drept complementare celor academice, în care autorii revarsă surplusul cercetării etnografice, dând glas tuturor istorisirilor ce nu și-au găsit loc în contextul explicit profesional și făcându-le totodată imediat accesibile unui public mai larg.

Un astfel de text, devenit clasic, dar citit în continuare cu plăcere de ochii contemporani este „Return to Laughter”, semnat Elenore Smith Bowen și apărut în 1954. Cartea a fost scrisă de Laura Bohannan pe baza experienței ei de cercetare dintre anii 1949 și 1953 în rândul grupului etnic Tiv din Nigeria de astăzi. Subtitlul cărții este „Un roman antropologic”, dar Bohannan a ales inițial să o semneze cu un pseudonim, de teamă că publicarea unui astfel de text risca să îi compromită cariera academică. Deși prezentat de autoare ca ficțional, textul se prezintă ca o relatare a cercetării desfășurate de un antropolog. Bohannan petrece câteva luni cu membrii unei comunități Tiv, învățând limba de la zero și făcând față dificultăților ridicate de diferența culturală radicală. Autoarea simte pe rând empatie, simpatie, dar și frustrare și furie față de colaboratorii ei de pe teren, în timp ce navighează procesul tot mai dificil de a rămâne pe o poziție cât mai neutră, în fața dificultăților vieții care se împletesc cu cercetarea ei etnografică. Textul poate fi citit în cel puțin două chei. Pe de o parte este o relatare extrem de realistă a experienței de cercetare etnografică, cu experiențele viscerale de poziționare și repoziționare față de subiecții cercetării, mai cu seamă într-un context cultural foarte diferit de cel al cercetătorului. Cartea expune cu o sinceritate răvășitoare, deseori inconfortabilă și asumată aceste tensiuni, cu mai bine de un deceniu înainte de publicarea postumă a jurnalului lui Bronislaw Malinowski, bazat pe cercetările de teren făcute de acesta în Insulele Trobriand în anii primului război mondial. Malinowski exprima în jurnalul său simțăminte nu foarte diferite – cu marea diferență că el nu a autorizat publicarea jurnalului propriu. Pe de altă parte, romanul deschide larg o fereastră unui public deseori nefamiliarizat cu natura muncii antropologice înspre mecanismele interioare ale acesteia și face accesibilă lumea tribului Tiv unor cititori care este puțin probabil că ar fi avut acces la ea prin intermediul textelor antropologice academice.

În 1983, Nigel Barley a publicat prima și cea mai celebră dintre cărțile sale percepute drept texte de popularizare a antropologiei, intitulată „The Innocent Anthropologist”. Cartea este bazată pe cercetarea etnografică a lui Barley între membrii grupului etnic Dowayo din Camerun și, scrisă pe un ton de un umor debordant, oscilează cu succes între a aborda dilemele centrale ale muncii etnografice și prezentarea pe un ton ușor a năpastelor vieții de zi de zi ce se abat atât asupra antropologului pe teren, cât și asupra subiecților săi. Diferențele de coduri culturale care constituie mecanismul central al incidentelor relatate de Barley și sursa principală a umorului lui nu doar că există în cantitate nelimitată dar, în ciuda pregătii profesionale și a experienței, continuă să rămână de neanticipat pentru antropolog. Acesta se găsește ba în scaunul dentistului cu dinții extrași de un mecanic, ba proprietar a sute de căpățâni de salată verde ajunse la maturitate în același timp, dar și șocat de faptul că cercetarea de teren este doar în proporție de 1% ceea ce i se spusese că va fi; în restul timpului, protagonistul organizează, se deplasează, socializează, este bolnav și, mai cu seamă, așteaptă. Cartea folosește cu certitudine, ca mecanism narativ, simplificări și exagerări, dar este fără îndoială unul dintre cele mai evocative texte despre munca etnografică, fiind în același timp întrutotul captivant pentru cititorii nespecialiști.

Acest tip de prime tentative de prezentare a cercetărilor antropologice unui public mai larg, prin texte așa-zis de popularizare și în general prin lucrări de ficțiune despre munca de cercetare de teren au fost urmate de texte literare în sensul mai clasic al cuvântului. Acestea beneficiază de același tip de revărsare a „surplusului” etnografiei înspre alte platforme, fie sub forma de date factuale provenind din cercetări, fie, mai difuz, prin aplicarea lentilei antropologice pentru înțelegerea și reprezentarea lumii sociale în ficțiune. Din marginea câmpului antropologie, o serie de asfel de texte literare au fost scrise încă din anii 1950 și 1960 de Barbara Pym, ai cărei protagoniști în mai multe romane au fost antropologi, iar începând din anii 1960 de Ursula Le Guin, fiica antropologului Alfred Kroeber, a cărei perspectivă antropologică răzbate din romanele ei science fiction sau de ficțiune speculativă.

Ultimii ani au adus și în spațiul românesc astfel de texte de ficțiune ale căror autori sunt antropologi și etnografi cu cariere academice, ale căror cărți folosesc perspectiva antropologică sau direct datele cercetărilor lor etnografice.

În 2013, Adrian Schiop a publicat romanul „Soldații. Poveste din Ferentari”, a cărui acțiune se petrece în paralel cu munca autorului de documentare etnografică pentru o teză de doctorat în antropologie despre manele. Aflat la al treilea roman, Schiop descrie într-un interviu raporturile dintre realitate și ficțiune din cărțile sale ca fiind 50%-50% în primele două romane și 70% realitate și 30% ficțiune în „Soldații”. Posibilitatea controversei este asumată de la bun început, având în vedere tipurile de marginalizare pe care le riscă protagoniștii. În roman, protagonistul, antropolog ce face cercetare în Ferentari, are o relație cu un bărbat rom, sărac, într-un context care stigmatizează homosexualitatea. Publicând cartea, autorul este conștient de asemenea de alte riscuri pe care și le asumă: „Spaima că mă expun prea mult, că mă arunc prea tare cu unele afirmaţii. Mi-a fost de asemenea teamă că nu o să le placă colegilor mei de la doctorat, majoritatea activişti romi, că or să-mi reproşeze viziunea prea negativistă şi unele afirmaţii prea tranşante, prea dure. Ceea ce nu s-a întîmplat […].” (Dilema veche, nr. 576, 2015) Șase decenii mai târziu, motivele pentru care Laura Bohannan a ales să-și publice cartea sub pseudonim rămân la fel de valabile.

Raluca Nagy, a cărei carte „Un cal într-o mare de lebede” a apărut în 2018, folosește experiența trăită a antropologului într-o scriitură mai puțin direct autobiografică. Protagonista romanului, Rosalyn, se mută pentru o vreme la Tokio (la fel ca autoarea), unde se găsește față în față cu diferența culturală radicală, ceea ce prilejuiește o serie de reflecții și exerciții de introspecție. Distanța între cele două lumi este redusă prin adoptarea unei forme de scriitură tipic japoneze – shishosetsu – care disrupe structura narativă tipic occidentală în favoarea uneia mai puțin formalizate, care seamănă cu o alăturare de vignete etnografice. Lentila antropologului navighează pe străzile metropolei japoneze, printre personajele asiatice, europene, sau la diferite stadii între aceste două intervaluri, construind și reconstruind sensuri despre lume și despre sine. Într-o lume care asaltează atât de multe simțuri în atât de multe feluri, ancorarea în propriul corp nu mai este ea însăși posibilă, reprezentând doar o altă sursă de dezrădăcinare și de stânjeneală. Alteritatea culturală este îndelung alienantă înainte ca reconfigurările să se poate petrece, înainte ca punctele stabile să devină posibile și vizibile din nou.

Toate romanele lui Dan Lungu sunt infuzate de realism și bogate în detalii etnografice. Dintre ele, însă, romanul „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, apărut în 2014, e acela care expune în cele mai numeroase și dense detalii un set de experiențe de viață care reprezintă obiectul explicit al cercetărilor sociale în perioada recentă. Migrația temporară la muncă în străinătate este prezentată în roman din ambele perspective – atât aceea a migranților, preponderent femei care fac muncă de îngrijire în Italia, cât și aceea a familiilor și mai cu seamă a copiilor rămași acasă în România, într-o așteptare prelungită treptat, cu un final neclar. Inspirată din experiențele de viață relatate autorului, cartea a fost percepută de publicurile diferite ca având mize și puncte tari diferite. Pentru unii, relatarea experienței migrantului pare redundantă, fiind, în esența ei, aceeași, repetată în milioane de cazuri, cu foarte puține dintre detalii diferite, în timp ce punctul forte al scriiturii literare este povestea copilului rămas în țară. Pentru alți cititori, aceste povești de migrație, din ambele perspective, oferă o bogăție de detalii etnografice, acel tip de descriere densă, cum a fost etichetat de Clifford Geertz, care, chiar dacă ficționalizat, ne dă un acces needitat și nemediat la o experiență umană fundamentală.

Atunci când scriem texte de antropologie academice, vignetele etnografice sunt cele desemnate să evoce nefiltrat fragmente ale realității de pe teren, dar edităm în mod necesar, conform unui tipar relativ consistent, experiențele de cercetare. Literatura bazată pe etnografie reprezintă o șansă de a recupera și de a face publică o parte ea însăși foarte valoroasă a muncii antropologului, inclusiv datorită faptului că este imediat accesibilă unui public mai larg. Pentru cititor, toate aceste tipuri de texte, fie că sunt antropologice, fie că sunt ficțiune literară sau ficțiune literară bazată pe cercetate antropologică, pot să aibă puterea magică de a înfățișa și de a materializa lumi noi, de a ne introduce în spații și în minți în care nu am fi avut altminteri acces. Acest tip de experiență în sine are puterea de a ne modela perspectiva asupra lumii și relațiile pe care le construim cu ceilalți.