Domnul Vasilescu coboară grăbit din taxi ținând în mână o servietă și cu pași mari se îndreaptă spre curtea unei clădiri cu trei etaje. „Aici stăteau <samsarii> de drepturi litigioase. Aici, chiar aici, în față… Acum nu mai e nimeni”, murmură urcând scările. Deschide ușa, intră în clădirea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), se uită în stânga, în dreapta, și o ia înainte. Din spatele unui birou imens de primire se aude o voce răgușită: „Hmm… Unde mergeți? Pentru registratură în dreapta, luați bon de ordine”, un jandarm îl redirecționează rapid. Bonul e unul dintre puținele moduri de a interacționa semnificativ cu instituția. Îndată ce bonul se află în mâna sa, la un ghișeu apare o funcționară care îi explică ce trebuie să facă. La telefon a sunat uneori săptămâni la rând, dar nu i-a răspuns nimeni, nici măcar o dată. Mai trebuie completată o cerere, e ultima. Pe masa din încăpere sunt resturi de hârtie cu diverse înscrisuri, unele mototolite, altele nu, lăsate de persoanele care au trecut pe aici înaintea sa. Urme-indicii menite să îl ajute pe domnul Vasilescu să navigheze pe acest teren, precum semnele lăsate în urma lor de exploratorii care se aventurează pe cărări neumblate. Domnul Vasilescu aruncă un ochi curios pe unele dintre ele, apoi scoate dosarul său din geantă, îl verifică filă cu filă, murmurând sacadat ceva aproape neinteligibil… „…de moștenitor”, „…de naștere”, „… căsătorie”, „..deces”, „…ordin”, „…notarială”, ”Încheiere…”, „Sentința civilă….” și „Decizia…”. Ca o incantație menită să dea putere hârtiilor prin care trece. „Nu am coală. Aș avea nevoie de o coală albă, vă rog!”. Se întoarce la masă și scrie cu litere mari: „ÎN ATENȚIA SERVICIULUI TITLURI” și imediat pe rândul următor: „CERERE”. Scrie îngrijit, subliniind cuvintele care i se par importante. ”E gata!”, zâmbește încântat. Apoi verifică din nou documentul. ”Nu e bine”. Pentru Cererea de valorificare a punctelor în numerar, trebuia formular tip. Se reorientează, recompletează și se îndreaptă spre ghișeu cu cererea în mână. „Sunteți beneficiar sau mandatar?”. „Beneficiar”. ”Pentru mandatar este nevoie de procura specială, duplicat sau copie legalizată”. „Nu, nu, sunt beneficiar”. „Ați bifat pe verso documentele pe care le depuneți?” Domnul Vasilescu se așază din nou la masă, răsfoiește iar dosarul, bifează în formular, re-verifică și re-depune.
Cazul domnului Vasilescu reprezintă ultimul act din saga restituției, unul din zecile de mii de dosare de revendicare care au fost înregistrate la ANRP începând cu anul 2005. Parte din procesul lung de privatizare a proprietății statului, restituirea a debutat în România o dată cu Legea fondului funciar 18/1991, fiind urmată de Legea 10/2001, care viza regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 8 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Cele două acte normative au reprezentat pilonii măsurilor de restituire a proprietății private, dar efectele lor au fost mult mai complicate decât s-au așteptat inițiatorii lor.
În acest text descriu comprimat munca de re-asamblare a proprietății private din hârtii și practicile evaluatorii care stau la baza acordării despăgubirilor în bani, a reconversiei drepturilor în acțiuni sau a compensațiilor în puncte. Mă refer aici doar la ceea ce Legea 10/2001 a numit „măsuri reparatorii”, adică mă uit la cazurile în care restituirea imobilelor naționalizate nu mai era fizic posibilă, din varii motive. Urmăresc efectele inscripțiilor birocratice, ceea ce Bruno Latour numea inspirat „cel mai disprețuit dintre obiectele etnografice” (Hull 2012), pentru a descrie (evident, incomplet) cum un proiect tehnic de privatizare a devenit o acțiune de capitalizare (Muniesa et.al 2017) și o formă de pedagogie financiară. Câteva întrebări ghidează acest demers: Cum recompun birocrații din acte diverse drepturile de proprietate privată, cum sunt reasamblate construcții sau terenuri din hârtii și cum le atribuie diverși actori valoare economică? Ce „obiecte” apar în acest proces, cum devin tranzacționabile sau atrag investiții? Pentru mai multă claritate, firul narativ urmărește acest proces jalonând patru concepte: economisire, abstractizare, valorizare și capitalizare.
Economisire și abstractizare
În 2007, când dosarul domnului Vasilescu a ajuns pentru prima dată la ANRP, a fost luat în primire la parterul clădirii, la registratură, de unde a fost mutat la subsol, la arhive. Dosarul a primit un număr de înregistrare și a rămas acolo până în 2010, când i-a venit rândul la analiză. Un consilier l-a preluat și a început să-l verifice. În timp ce diverse acte au fost considerate valide (acte de stare civilă, acte privind construcția, chitanțe privind impozitul, etc.) s-a constat că nu existau documente suficiente care să se dovedească „calitatea de fost proprietar” a solicitantului. Dosarul a ajuns la etajul 1 al clădirii ANRP, unde un alt consilier a întocmit un raport în care specifica faptul că are nevoie de completări. Domnul Vasilescu a primit telegrafic vestea. Apoi liniște.
„Prin 2010, am aflat că nu se transmiseseră completările de către primărie. Am mers încoace și încolo după acte, am ajuns să fac eu ceea ce trebuiau să facă alții. Am avut și ghinion, schimbări de denumiri stradale, numere inexistente, încurcături… ”, se plângea dl. Vasilescu. Dacă ar fi fost complet, dosarul său ar fi trecut de la primul consilier care l-a luat în primire la un șef serviciu și apoi la directorul direcției de Lege 10, apoi ar fi ajuns la etajul 2, pe masa Comisiei, care ar fi stabilit cu ajutorul unui evaluator cuantumul despăgubirilor. Când dosarul este incomplet, acest circuit este întrerupt, ca un re-start dat unui computer, pentru a fi apoi reluat din nou. Consilierul face o adresă care e trimisă prin poștă către solicitant sau către camera notarilor, arhive, primarie și alte instituții care ar putea procura „dovezile”. Când aceste completări ajung la ANRP, funcționarul (poate fi același, poate fi altul) le verifică și în multe cazuri observă că acestea sunt incomplete, din diverse cauze. Fie documentele solicitate nu există, fie instituțiile respective nu știu de unde să le procure, fie procurarea lor este extrem de dificilă, fie alte interese se suprapun (sau se opun) și astfel este îngreunată colectarea actelor. Când sunt identificate, documentele „în completare” intră din nou în acest circuit iterativ. Cele mai multe dosare au în medie două sau trei „reveniri”, cum le spun funcționarii. Același dosar vine, așteaptă să acumuleze noi dovezi, reintră în circuit, iese, așteaptă din nou, reintră și tot așa, ani la rând.
Până aici, cel puțin, un lucru e clar: în ANRP tehnologia omniprezentă este hârtia. Documente mai noi și mai vechi trebuie să fie citite, analizate, interpretate, multiplicate, adunate, scăzute, împărțite pentru a li se stabili o valoare și pentru a li se atașa o persoană sau mai multe. Toate aceste hârtii reprezentând certificate de naștere, acte de succesiune, testamente, acte de căsătorie, șamd. devin în dublu sens active. Pe de o parte, în sens cât se poate de pragmatic, ele mediază o re-semnificare economică, în acest caz, de alocare a unor resurse și intră astfel într-un proces de „economisire”, ceea ce generează o exacerbare a articulării lor calculative (Muniesa 2014, 39) iar, pe de altă parte, devin o infrastructură prin care construcții și pământuri circulă sub formă de ”titluri”, adică drepturi la bani din despăgubiri, acțiuni sau puncte de compensare.
Ritmul circulației hârtiilor a reprezentat însă o problemă pentru mulți solicitanți, iar domnului Vasilescu i-a lăsat impresia că „mori cu dreptul în mână”. Această expresie, des întâlnită printre persoanele implicate în procesul restituirilor poate părea o metaforă reușită a așteptării (și a disperării), însă este și o descriere involuntară, sociologică chiar, a unei realități. Toate tranzacțiile economice implică schimburi de drepturi[i]. Ceea ce diferă însă între aceste tranzacții este gradul de articulare a drepturilor implicate. Așa cum spune dl. Vasilescu, dreptul este „în mână”, în niciun caz în altă parte. Nu este nimic fictiv, nimic imaginat sau intangibil, fiindcă dreptul său presupune un substrat material care faceposibilă înregistrarea, manipularea și conservarea informațiilor pe care le conține[ii]. Servieta cu diverse hârtii a domnului Vasilescu, conține vehiculul narativ – dosarul – care traduce relațiile de rudenie și acte de stare civilă în dreptul la o creanță (datorie) a statului sau în fluxuri de numerar viitoare, ca în cazul investitorilor în drepturi litigioase.
Pe parcursul timpului, mai multe evenimente au afectat circuitul hârtiilor. De exemplu, noul Cod Civil (intrat în vigoare în 2011) a vizat direct eliminarea ultimelor restricții privind vânzarea datoriilor (mă refer aici la ceea ce juriștii numesc retractul litigios), pentru a permite, printre altele, băncilor să-și tranzacționeze creanțele către firmele de recuperare. Efectele acestei devieri tehnice s-au repercutat în procesul restituirii prin apariția așa-zisei „piețe gri” a drepturilor litigioase. (De)Reglementarea a dat startul unei veritabile goane după drepturi, iar în cursă s-au înrolat rapid o varietate de actori, investitori, conectați politic sau nu, și alte persoane cu sau fără legături directe cu restituirile (avocați, intermediari, notari, evaluatori etc). Atracția acestor „experți ai încurcăturilor” (Callon 2005) a generat însă efecte și în rândul solicitanților. După spusele unui înalt funcționar din ANRP: „Oamenii nu mai voiau nici proprietățile înapoi, voiau despăgubiri de la ANRP”.
Valoare și Capital Valorizare și Capitalizare
Dosarul dl. Vasilescu s-a blocat la ANRP în perioada de accelerare a restituirilor (2005-2011) care a debutat o dată cu adoptarea Legii nr. 247/2005. Premierul de atunci și inițiatorul legii, Călin Popescu Tăriceanu, aducea ca argument în motivare faptul că „avem în vedere, pe de o parte, soluționarea definitivă a problemei proprietății în sensul reparării unei mari nedreptăți istorice, iar, pe de altă parte, să dăm valoare proprietății”. [iii] Așadar, valoarea trebuie „dată” de cineva. De cine? Cum?
Actul normativ făcea pentru prima dată referire la o serie de aspecte tehnice ale procesului, impunea folosirea Standardelor Internaţionale de Evaluare, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, pe lângă înființarea Fondului Proprietatea (FP)[iv]. Din acest moment, acordarea despăgubirilor depinde de un raport de evaluare realizat de un evaluator membru al Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România (ANEVAR).
Apărută în 1992, ANEVAR a fost înființată de un grup de ingineri interesați de o schimbare în carieră post-89. Având cunoștințele tehnice necesare, aceștia au devenit actori cheie în evaluarea întreprinderilor, mai ales în timpul privatizărilor din anii ’90 și au căpătat gradual importanță și în alte domenii, mai ales datorită faptului că asociația s-a înrolat destul de repede într-o rețea internațională de evaluare și a dobândit relativ rapid recunoaștere externă. Implicarea ANEVAR în restituiri a fost crucială mai ales după 2005 când evaluarea proprietăţii imobiliare, ca instrument al managementului riscului în creditarea ipotecară devenise normă. Rădăcinile acestei schimbări se regăsesc în AcordulBasel (Basel II) care introducea în același an (2005) obligativitatea adoptării Standardelor Internaţionale de Evaluare ale activelor, argumentul fiind acela că numai dacă băncile evaluează proprietăţile, luate ca garanţie, pe o bază consecventă, se pot efectua comparaţii ce privesc fluxurile financiare ale acestora. ANEVAR preluase deja aceste standarde ca obligatorii și erau tratate ca „suport științific și metodologic” atât pentru pregătirea evaluatorilor cât și pentru realizarea rapoartelor de evaluare[v].
Suntem pe tărâmul capitalizării, înțeleasă aici în sensul lui Fabian Muniesa ca mod de a lua în considerare ceva – în special, valoarea sa – dintr-un anumit unghi. Atenția se mută în acest caz asupra practicilor capitalizării, a operațiunilor prin care valoarea devine ceva ce se obține, în mod obiectiv printr-un calcul. Fabian Muniesa (2014) afirmă că noțiunea de „evaluare”, așa cum este folosită în practica profesională financiară înseamnă, nici mai mult nici mai puțin decât, a contabiliza sau a calcula valoarea, deci a o „lua în considerare”, într-o manieră activă și practică, în scop economic, ceea ce implică de la sine o acțiune, face ceva în lume, adică este performativă[vi].
În procesul restituirii stabilirea valorii despăgubirilor depindea inițial de clarificarea „costului de înlocuire net” (CIN), fiind vorba despre lucruri care nu mai puteau fi restituite. Odată ce această valoare devenea cunoscută, un evaluator putea stabili alte trei tipuri de valori pentru un lucru, valoarea dovedită, valoarea estimată și valoarea orientativă, în funcție de existența sau inexistența anumitor acte sau de capacitatea sa de a calcula valoarea unui bun comparând prețurile tranzacțiilor încheiate la un moment dat, în trecut.
Valoarea este în aceste cazuri actualizată și prin aplicarea unor coeficienți „de uzură” meniți să cuantifice trecerea timpului sau urmele undelor de șoc ale mișcărilor plăcilor tectonice, ca în cazul construcțiilor care au trecut prin cutremurul din 1977. Actele doveditoare ale existenței dreptului de proprietate sunt astfel asociate cu infrastructuri publice, – precum racordarea la rețeaua de electricitate, la instalațiile de gaze, la canalizare –, cu amenajările sau îmbunătățirile private – precum faianța și parchetul. Toate aceste rețele care multiplică actorii și amestecă natură și cultură, drepturi la moștenire și diferite infrastructuri sunt luate în calcul și pot crește sau pot scădea valoarea compensațiilor dar, în același timp, produc o nouă realitate care alege ce este și ce nu este valoros.
În paralel, Fondul Proprietatea s-a materializat ca soluţie pentru restituirea la „valoarea reală” a proprietăţilor confiscate iar când a fost listat la bursă (în 2011), drepturile de creanță ale unora dintre solicitanți au fost transportate într-un cadru mai formal, și mai calculat (Callon și Muniesa 2005). Despăgubirile în acțiuni au cristalizat revendicările ca obiecte financiare și au devenit din ce în ce mai complexe necesitând o articulare fină a mai multor limbaje: matematic, comercial, juridic sau computațional (Muniesa 2014). Din nou, ritmul în care s-a desfășurat această translație i-a făcut pe mulți să-și vândă drepturile de compensare în acțiuni (iar mai târziu în puncte) pe baza unor acorduri bilaterale, așa numitele piețe OTC (over-the-counter) cum se întâmpla și în piața drepturilor litigioase.
Eu imediat cum am auzit numele de Fond, după ce se întâmplase cu FNI-ul (Fondul Național de Investiții), am zis, gata, s-a terminat. Am vândut acțiunile imediat ce am găsit cumpărător, numai să iau ceva, fiindcă mi-era frică că ne vom trezi iar cu o mare leapșă (…) Am vândut la 0,3 lei pe acțiune, dar am luat ceva…. Acum îmi dau seama că puteam să iau mai mult, R.B, persoană despăgubită.
Când scriu acest text, o acțiune la Fondul Proprietatea este cotată la 1,9160 lei, iar Valoarea Actuală Netă (VAN)/acţiune este de 2,6656 lei, practic de 9 ori mai mult decât a încasat R.B, ar spune un analist financiar. VAN este însă un indicator utilizat pentru a estima valoarea unei acțiuni în funcție de valoarea actuală a fluxurilor de numerar viitoare asociate acelei acțiuni. Calculul său se bazează pe metoda fluxurilor de numerar actualizate (DCF – Discounted Cash Flow), una dintre cele mai utilizate metode de evaluare a investițiilor, care implică proiecția fluxurilor de numerar viitoare generate de un activ și aplicarea unei rate de actualizare pentru a determina valoarea actuală a acestor fluxuri de numerar.
În timp, noi actori au fost atrași de promisiunea de a-și valoriza și diversifica activele la Fondul Proprietatea, iar moralitatea de prim rang („repararea unei nedreptăți”) a fost înlocuită treptat de imperativul moral al finanțelor, acela de a nu lăsa banii să „stea inactivi” într-un cont de economii (De Goede 2005).
Am devenit investitor la FP prin banca unde avem contul de pensie. Mi-au venit mai multe oferte de a investi banii pe are îi aveam în cont, în mai multe fonduri. Nu aveam o sumă mare, dar se adunase ceva. Am fost contactat de către un specialist al băncii, am discutat și m-a convins să investesc. Înțeleg că merge binișor, T. D, pensionar, investitor FP.
După 2013, rapoartele de evaluare în stabilirea despăgubirilor au fost înlocuite de așa numitele „grile notariale” și de compensarea în puncte. Acestea reprezintă la bază analize de piață realizate tot de evaluatori ANEVAR și au devenit lingua franca calculatorie în acodarea compensațiilor, într-un moment în care restituirile erau marcate de scandaluri de corupție și supraevaluări.
Compensarea în puncte a născut, însă, noi oportunități de investiții care au implicat cadre de tranzacționare variate, precum în cazul Fondului de investiții Alpha Quest, pentru care punctele de compensare reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât „forme de diversificare a activelor”.
Am investit în aceste puncte, plătind un discount de 40-45% față de valoarea nominală și investind practic în anuități. Ca și în cazul acțiunilor FP înainte de listare, am încercat prin această investiție să aducem o transparentizare a acestei piețe, Ovidiu Fer, reprezentant al fondului Alpha Quest și fost candidat pentru bordul Fondul Proprietatea.
Print screen. Pagina de prezentare a fondului Alpha Quest.
În timp ce pentru investitori „punctele” reprezintă posibilitatea de a achiziționa o creanță de la stat, cu nimic diferită de o obligațiune garantată, adică o investiție sigură, cu profit mare, persoanele îndreptățite au fost prinse în jocul evaluării, refuzând compensațiile pe care le considerau subevaluate și îndreptându-se către instanțele de judecată cu scopul de a obține o nouă evaluare.
Printscreen site avocat. Calcul de evaluare aparținând unei persoane îndreptățite privind estimarea valorii compensației.
Pe ce se bazează aceste metode și tehnici de evaluare? Pe capitalizarea timpului? În cazul nostru, tehnica fluxurilor de numerar actualizate (DCF) este prospectivă, îndreptată spre viitor, cea a costului de înlocuire net (CIN) este retrospectivă, orientată spre trecut. Prima extrage valoarea unui bun din fluxurile de capital pe care bunul le va produce în viitor, adică din ce va fi, a doua extrage valoarea din fluxurile de capital pe care bunul le-ar fi produs, adică din ce a fost sau ar fi putut să fie. Cum spunea Pascal Blanqué, director de investiții al diviziei de gestionare a activelor unui important grup bancar internațional și autor al cărții „Valeur, temps et capital – Une théorie de l’économie évolutive” (2019): „Dacă se pare că înlocuim bunuri, cantități și materie fizică – și acest lucru se întâmplă adesea – înlocuim întotdeauna timp, valori temporale, materie temporală, unități de memorie și durată”. Capitalizarea devine liantul care leagă viitorul și trecutul într-o singură realitate. Cercul este astfel închis.
Capitalizarea necesită, în primul rând, reconfigurarea lumii care trebuie capitalizate, iar această reconfigurare este parțial juridică (Muniesa et al., 2017). Ea este însă și un act de interpretare. Lucrurile sunt detașate din contextele lor sociale anterioare și atașate unor rețele care le indexează ca active financiare. În acest proces, birocrații care asamblează drepturi și evaluatorii care stabilesc „valori” sunt ingineri semiotici. Travaliul lor constă în a asigura reprezentativitateasemnelor pe care le produc, de a le face lizibile și de a le garanta succesul, în timp ce solicitanții le pun la dispoziție „recuzita” cu care această comunitate epistemică performează re(in)stiturea proprietății private printr-o revendicare continuă a unor fluxuri de capital viitoare.
Nu toți solicitanții fac schimb de drepturi, acțiuni sau puncte și nu toate persoanele pe care le-am întâlnit sau cu care am vorbit calculează cu aceleași unități de măsură, nu toate persoanele au aceeași capacitate de a evalua un drept sau de a aprecia valoarea unor puncte, dar atât cei care o fac cât și cei care nu o fac, atât cei care acceptă rezultatele evaluărilor cât și cei care le contestă în instanțe, cultivă în acest proces practici care multiplică o realitate creată de finanțe.
Bibliografie
de Goede, Marieke (2005). Virtue, Fortune and Faith: A Genealogy of Finance. University of Minnesota Press.
Hull, Matthew S., (2012) Documents and Bureaucracy. Annual Review of Anthropology, Vol. 41, pp. 251-267, 2012, Available at SSRN: https://ssrn.com/abstract=2158244.
Muniesa, Fabian, Liliana Doganova, Horacio Ortiz, et al. (2017). Capitalization: A Cultural Guide. Capitalization: A Cultural Guide. Paris: Presses des Mines.
Muniesa, Fabian (2017). On the Political Vernaculars of Value Creation, Science as Culture, 26:4, 445-454.
Muniesa, Fabian (2014). The Provoked Economy: Economic Reality and the Performative Turn (1st ed.). Routledge.
Callon, Michel (2007). ‘What does it mean to say that economics is performative?’ in MacKenzie D., Muniesa F. and Siu L. (eds) Do economists make markets? On the performativity of economics, Princeton: Princeton University Press.
Callon, Michel and Fabian Muniesa (2005). ‘Economic markets as calculative collective devices’, Organization Studies 26(8): 1229–1250.
[i] Acest fapt nu înseamnă că nu pot exista drepturi care nu sunt de vânzare (dreptul la viață, la nume, la reputație, la secretul vieții private. etc.) și nu înseamnă automat că toate transferurile de drepturi sunt și tranzacții economice.
[ii] Din acest unghi, restituirea proprietăților, reprezintă o oportunitate de a chestiona distincția – oare e prea mult spus ontologică? – dintre producție și finanțe și tot ce mai e pe lângă, real/fictiv, tangibil/intangibil sau material/imaterial. De exemplu, „piața drepturilor litigioase”, ar putea fi asociată lumii ficțiunilor, în sensul „capitalului fictiv” à la Marx, iar dreptul „mărfurilor fictive” à la Karl Polanyi.
[v] ANEVAR a funcționat fără a avea un statut clar reglementat de legislația internă timp de aproape două decenii, acest fapt fiind remediat prin OG 24/2011 care definea activitatea de evaluare astfel: „Prin evaluare, în sensul prezentei ordonanțe, se înțelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport”.
[vi] Conceptul de performativitate al cărui autor este filozoful John L. Austin a făcut carieră în antropologia economică, și nu numai, în ultimele decenii. Austin a găsit o diferență între limbajul constatativ, care descrie lumea, și limbajul performativ, care acționează. Exemplul clasic este cel al ofițerului de stare civilă, care prin formula „vă declar soț și soție”, acesta nu doar descrie actul căsătoriei, ci îl înfăptuiește. Această idee i-a inspirat pe o serie de sociologi și antropologi precum Michael Callon, Fabian Muniesa, Yuval Millo și Donald Mackenzie să privească economiștii ca pe niște ofițeri de stare civilă, care influențează direct ceea ce se întâmplă în economie, mai degrabă decât să o descrie pur și simplu. Pe scurt, argumentul lor este că ceea ce numim „legi economice” nu au efect decât atunci când realitatea economică a fost modificată în mod deliberat pentru a se conforma acestora.
