Al cui e „palmaresul”? Quasi-obiecte și lupte pentru valoare

de RĂZVAN PAPASIMA

Abstract

Teoria actor-rețea (TAR) a devenit parte din antropologie în ultimele două decenii ca urmare a influențelor venite pe filiera studiilor din Știință, Tehnologie și Societate (STS), în care TAR este deseori considerată o școală în sine (Oppenheim 2007). Pe urmele lui Bruno Latour (1996) unul dintre fondatorii TAR, textul chestionează distincțiile moderne subiect/obiect, material/imaterial, individual/colectiv în contextul privatizării și al falimentului unui club de fotbal. În acest caz, eșecul privatizării funcționează ca o cutie a Pandorei, deschizând calea către o luptă surdă pentru revendicarea unei moșteniri și posesia unui obiect care înrolează, mobilizează și dezbină un oraș întreg. Textul are trei mize: în primul rând, arată cum din asocierea unor actori umani și non-umani (oameni și obiecte) este creată valoarea și cum aceasta circulă simetric și reciproc, între actori; în al doilea rând, descrie modul în care un aranjament fuzzy” (Verdery 1999) al drepturilor de proprietate devine un mod de conservare a unui bun comun; iar în al treilea rând, arată cum revendicarea unei posesii din fotbal aparent fără nicio legătură cu restul societății reproduce un întreg proces care a marcat România postsocialistă.

Podcast Sfertul Academic

Răzvan Papasima

Autor

Răzvan Papasima a urmat cursurile Școlii Doctorale în Sociologie a SNSPA și în prezent scrie o teză în care țintește ontologia finanțelor, vizând modul în care lucrurile devin active (financiare) dintr-o perspectivă istorică.  Deține un Master în Antropologie și unul în Management și Guvernare, în cadrul Facultății de Științe Politice și este licențiat în Drept. Este interesat de materialismul relațional și modul în care este influențată ordinea socială de inovațiile din drept, economie și tehnologie, iar cercetările sale pendulează la granița dintre antropologie și  Studiile Științei și Tehnologiei  (STS). Începând din 2019 este managing partner al Antropedia.

Alex Săvescu

Ilustrator

Alex Săvescu,  ilustrator și graphic designer Timișorean, a colindat câțiva ani prin Anglia, dar i s-a făcut dor de casă, așa că s-a mutat în București ca să îi treacă. Când nu ilustrează, lucrează în publicitate. alexandru-savescu.ro

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

C a ființe umane, suntem convinși că trăim într-un mediu familiar. În viața de zi cu zi suntem înconjurați de obiecte, oameni și clădiri care ne sunt bine-cunoscute și pe care credem că le înțelegem. Ce s-ar întâmpla, însă, dacă într-o dimineață ne-am regăsi într-o lume în care n-am mai recunoaște nimic? Dacă am afla că, fără a le acorda puteri mistice,obiectele pot acționa la fel ca și oamenii. Una dintre teoriile de acest tip din antropologie vine pe filiera franceză” Michael Callon – Bruno Latour și a studiilor din Știință și Tehnologie. Latour afirmă că nu putem studia relațiile sociale făcând abstracție de obiecte, adică de non-umani, fiindcă în societățile noastre există mii de astfel de locotenenți” cărora le-am delegat diverse competențe. Suntem în ceață pentru că modernitatea, înțeleasă aici ca un mod de clasificare, a refuzat sistematic să ia în considerare obiectele fiindcă este dominată de dualismul subiect/obiect.  Dar, spune Latour, a ignora faptul că moralitatea, meșteșugul, cunoașterea sau sociabilitatea nu sunt doar proprietățile oamenilor, ci ale oamenilor acompaniați de un întreg alai de obiecte, înseamnă, a studia relațiile sociale în societăți complexe precum cele ale babuinilor, dar nu în societățile umane.

Nu ne mai rămâne decât să redescoperim obiectele de lângă noi, obiecte împreună cu care ordonăm, formăm și înțelegem lumea în care trăim. Această abordare devenită cunoscută ca teoria actor-rețea (TAR), ar fi potrivită în studiile despre știință, dar în acest text, printr-o coincidență anecdotică, voi ajunge la Știința, o echipă de fotbal, iar în loc de microbi, cum i-ar fi plăcut lui Latour, mă voi uita la microbiști. Îmi propun să arăt cum falimentul unui club de fotbal, post-privatizare, a declanșat o luptă pentru moștenirea unui quasi-obiect, atrăgând după sine noi reconfigurări ale relațiilor de proprietate, care au fost asemănate unei re-colectivizări” și cum în asociere cu obiectele se creează și se redistribuie valoarea între diferiți actori.

Controversa

În anul 2015, într-o perioadă în care România era marcată de evacuări violente ale locatarilor, de proliferarea piețelor de drepturi litigioase și de scandaluri cu retrocedări supraevaluate, urmărind diverși actori care făceau, desfăceau și refăceau diverse rețele am ajuns și în lumea exotică” a fotbalului, care mi-a oferit ocazia de a vedea imaginea în stop-cadru a revendicării unei posesii. Latour (1987) afirma că o astfel de ocazie poate fi localizată în timpul controverselor asupra a ceea ce se consideră a fi reprezentarea corectă sau adevărată, pentru că atunci se exprimă valori fundamentale, reguli nespuse, nescrise și credințe. Am ajuns astfel în mijlocul unei controverse în care era implicată Știința, vechea denumire intrată în folclor a echipei de fotbal Universitatea Craiova. Clubul a avut o perioadă glorioasă din anii 70-80 când se afla sub tutela Ministerului Învățământului Public și a devenit unul dintre cele mai importante și mai iubite din România. De la data privatizării sale, în anul 1994, și până în 2014 când a fost declarat falimentul, a trecut prin mâna a cinci proprietari, fiind tranzacționat în diverse moduri, fie prin vânzare, fie dat la schimb (inclusiv pe o benzinărie), fie pe bucăți (doar jucătorii), fie în totalitate. Sediul clubului a ajuns la un moment dat în același loc cu o spălătorie auto, a retrogradat de două ori în divizia B și a fost dezafiliat mai întâi provizoriu, iar după un an definitiv, de către Federația Română de Fotbal (FRF). În perioada 2011-2013 orașul Craiova a rămas fără echipă de fotbal. Doi ani mai târziu au avut loc mai multe tatonări prin care s-a încercat resuscitarea echipei. Juriști, profesori universitari, autorități publice, arhitecți, o parte dintre suporteri, foști antrenori și fotbaliști au demarat negocieri pentru înființarea unui nou club care să continue tradiția fotbalistică a Științei – încurajați și de faptul că Federația oferise în dar un loc în Liga a II-a. „Nu e normal ca o comunitate să aibă de suferit” era justificarea pentru ceea ce presa a numit favorul făcut de FRF. Un an mai târziu, proprietarii clubului eliminat din competiție și aflat în procedură de faliment au decis la rândul lor, împreună cu o parte dintre suporteri, revenirea în fotbal. Astfel, după doi ani de pauză și negocieri, în anul 2013, Craiova avea, nu una, ci două echipe în Liga a II-a, [TEAM1] – clubul nou înființat în urma mobilizărilor –  și [TEAM 0] – clubul dezafiliat, aflat în procedură de faliment – căruia i s-a permis reînscrierea în competiție. Prima echipă a promovat în Liga I în acel sezon, iar ultima a părăsit competiția la jumătatea campionatului, dar nu înainte de a disputa un meci contra echipei noi, fapt care a condus la dezbinarea suporterilor și antagonizarea acestora, apoi a falimentat și s-a desființat. Cu toate acestea, fostul proprietar a reînființat un alt club [TEAM 2] și a anunțat că și acesta este continuatorul istoric al Științei. Împărțind denumiri identice cu „clubul mamă” – numele dat de suporteri echipei de dinaintea privatizării – aceleași culori, aceleași embleme și aceiași suporteri, cele două cluburi și susținătorii acestora au început o luptă totală pentru revendicarea unei moșteniri, care consta în cupe, trofee, liste cu victorii și poziții în clasament obținute de către jucătorii vechiului club, mai ales în epoca de glorie a anilor 70-80.

Înrolarea și mobilizarea

În perioada în care nu au avut echipă de fotbal, discursurile suporterilor abundau cu referiri la trecutul glorios al clubului. Temele nostalgice erau pigmentate cu metafore dramatice despre pierderea identității, spaime, frici și sentimente de neputință și revoltă. N-ar fi nicio exagerare dacă am spune că în perioada în care nu mai exista echipa de fotbal o adevărată criză existențială colectivă începuse să prindă contur, pentru că aceasta era parte din viața cotidiană a multora dintre locuitorii orașului. Un suporter ilustrează perfect acest tip de atașament: „Eu am fost cu taică-miu prima oară la meci, când aveam 7 ani, m-a luat pe stadion…. Aveam de gând să merg și eu cu cel mic, pentru că așa facem noi, din tată-n fiu, dar unde să-l duc, că n-aveam unde? N-aveam cum să-l fac suporter”, spunea Andrei. Suporter ești „făcut” prin acest „dus” la stadion de către tată, care funcționează ca un ritual de inițiere, prin care se transferă o legătură care trebuie performată continuu, prin prezența în tribune și prin susținerea echipei, în moduri prescrise și înscrise în infrastructura materială a stadionului. Pentru mulți dintre aceștia lipsa clubului era echivalentă și cu o dislocare a unor relații de rudenie, în care acesta avea un rol activ dublu. Pe de o parte, era un fragment dintr-o avere care se transmitea pe linie paternă, un renume împărtășit ca o moștenire de familie, ce făcea legătura între mai multe generații de suporteri, iar pe de altă parte acționa ca generator de atașamente și legături de prietenie „pe viață”, care în unele cazuri se concretizau în rudenii prin alianță sau „nășii”[1].

Foto: Suporteri mergând cu copiii la meci și importanța momentului înscrisă pe propriul corp (sursa: Budha Liviu)

În alte cazuri, suporterii invocau, printre altele, faptul că apăruse în oraș „pericolul” ca tinerii, adică cei care nu au prins perioada de glorie a vechii echipe, să susțină cluburi din alte localități sau chiar „rivale istorice”. „Aveam nevoie de echipă, începuseră să apară copii din ăștia de 10-12 ani cu tricouri cu alte echipe”. „Cei care nu au văzut lucrurile astea nu știu ce ne aștepta”, îmi spunea un alt suporter. Aceste frici arătau cât de important era clubul pentru mulți dintre aceștia sau cum aceste forme de atașament pot fi asemănate celor religioase fondate pe distincții de tipul „pur” și „impur”. De altfel, referirile la fotbal ca la o religie sunt des întâlnite mai ales în media sportivă, iar suporterii preiau aceste paralele împărțind cu generozitate jucătorilor din teren calități supranaturale, uneori numindu-i zei sau Dumnezei. „La Craiova nu e ca în alte orașe. Aici când vezi pe cineva cu tricoul altei echipe înnebunești, e o blasfemie”, îmi spunea un alt suporter.

Temerile și presiunile suporterilor au condus la intensificarea negocierilor pentru „renașterea” echipei. Întâlnirile se desfășurau în mai multe planuri, atât între suporteri, cât și între suporteri „fostele glorii” și autorități. După ce s-a ajuns la un acord și interesele tuturor participanților în rețea s-au aliniat s-a luat decizia constituirii unui club nou, iar ca formă de proprietate s-a ales un aranjament în care drepturi din componența dreptului de proprietate, precum dreptul de uz sau uzufruct erau distribuite între mai mulți actori: stema, culorile și denumirea „clubului mamă” care în opinia juriștilor făceau legătura cu trecutul rămâneau în proprietatea autorităților publice locale, care intrau în asociere, un investitor trebuia să asigure capitalul și beneficia în schimb doar de un drept de folosință al acestora pe o perioadă de 15 ani și nu putea să vândă clubul în cazul în care ar fi dorit să se retragă, având drept de proprietate exclusivă doar asupra valorii din vânzarea jucătorilor. În limbaj juridic, noua structură a proprietății era o „asigurare contra evicțiunii”, adică posesia clubului nu se mai putea pierde prin înstrăinare, ci numai jucătorii. În cuvintele unui suporter: „Clubul a redevenit al nostru”.

Cealaltă tabără a înrolat la rândul ei mai mulți actori cu scopul de a înființa o nouă echipă de fotbal. S-a propus și în acest caz o nouă formă de proprietate, prin care clubul părea a se democratiza. Drepturile de proprietate erau distribuite pe cote părți între finanțator, o asociație a suporterilor  și „alte persoane interesate”. La înființarea noului club printr-un comunicat oficial, conducerea [TEAM 2] anunța direct faptul că noua entitate continuă activitatea celei desființate și astfel se reface legătura cu „clubul mamă”. Se anunță de asemenea faptul că „s-a asigurat brandul”, mai multe steme fiind înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) și că au fost demarate mai multe procese contra clubului [TEAM 1] pentru utilizarea ilegală a denumirii clubului.

Revendicarea

Pentru  [TEAM 1] și [TEAM 2], dovedirea succesiunii din „clubul mamă” a demarat cu asocierea și mobilizarea unor actori eterogeni: suporteri, juriști, stadionul, profesori universitari, foști jucători ai clubului numiți „foste glorii”, arhitecți, jurnaliști, drepturi de proprietate intelectuală, date din arhive, embleme, denumiri, ziduri ale orașului și diverse tehnologii IT, care facilitau transmiterea mesajelor oficiale. Pentru ambele cluburi revendicarea „palmaresului” a devenit un proiect tehnic.

Lupta discursivă dintre cele două tabere a pornit din poziții inegale. Suporterii [TEAM 1] nu reprezentau în acel moment niciun caz majoritatea, ci erau mai degrabă un soi de dizidenți, în timp ce reprezentanții [TEAM 2] beneficiau și de un sprijin mai mare din partea fanilor și de ajutorul presei. Urmele luptei dintre cele două grupări se mai pot vedea încă înscrise pe zidurile orașului, care au devenit veritabili purtători de cuvânt. În timp ce [TEAM 1] a ales un discurs colectivist, „renaștem împreună”, „echipa a redevenit a orașului” [TEAM 2] s-a axat pe un discurs bazat pe respectarea proprietății private și anti-comunism, asociind echipa nou înființată și desele referiri la comunitate cu un atac la adresa proprietății private. Este elocventă în acest sens una din intervențiile în media ale finanțatorului [TEAM 2], care echivala cu proprietatea sa privată nu doar clubul și istoria ci chiar și suporterii: „Mi-a luat totul. Mi-a luat publicul, s-au folosit de istorie pentru a ne lua fanii”. Aceeași istorie se revendica de ambele tabere performativ, prin mesaje ale suporterilor prezenți la meciuri, la fel și palmaresul, prin înscrierea acelorași performanțe pe site-urile clubului.

Dar ce este „palmaresul”? Pentru suporteri „palmaresul” are mai multe semnificații. Unii afirmă că este stema și numele clubului, alții spun că acesta reprezintă victoriile și că ele aparțin celor care le-au obținut și prin urmare nu se poate tranzacționa fiindcă asta ar însemna că oricine ar putea cumpăra realizările profesionale ale altcuiva. „Ăla e istoria și toata tradiția echipei, pentru care au muncit și s-au jertfit fotbaliștii din moși-strămoși. Să-l scoți la vânzare sau să îl confiști cu japca în baza unor legi absurde e ceva strigător la cer…”, scria un suporter pe un forum de discuții special dedicat problemei palmaresului. Alții erau de părere că „palmaresul face parte din marcă” și, prin urmare, cine are denumirea, stema și culorile are automat și palmaresul. Nici jurnaliștii cu care am stat de vorbă nu au fost mai exacți: unii au fost de acord cu suporterii „face parte din marcă”, alții afirmau că nu există și că este o invenție. Nici juriștii nu au adus mai multă lumină. Hotărârile instanțelor au pendulat între decizii marcate de ambiguitate din care se evidenția dificultatea de a stabili un posesor. Există însă unanimitate în ceea ce privește faptul că palmaresul este depozitarul valorii clubului, el dă în același timp  valoare și prestigiu suporterilor atașați de acesta, într-o lume în care onoarea este mult mai mult decât un simplu cuvânt.

Foto: Team 1
Foto: Team 2

Intrat în limba română pe filieră franceză, cuvântul „palmares”  desemnează o listă cu succese, el este un quasi-obiect, cum spune Latour pe urmele lui Michael Serres (1987), un asamblaj material și imaterial, uman și non-uman din care fac parte cupele și trofeele, înscrisurile cu victoriile, statistici, recompense, marca, denumirea, „fostele glorii” și suporterii.

Poate fi transferat sau tranzacționat un astfel de obiect? Se poate printr-o quasi-moștenire precum în cazul suporterilor, dar caracteristicile sale indică mai degrabă spre ceea ce Annette Weiner (1992) ar numi „posesiuni inalienabile”.  Din cele arătate se observă că palmaresul nu este un subiect al schimburilor mundane, el circulă rar și doar în sfere restrânse ca moștenire de familie; este considerat un depozitar al cunoașterii – prin faptul că încorporează informații despre istoria clubului; necesită cunoașteri speciale pentru a fi produs, ca de exemplu abilitățile fotbaliștilor care au înregistrat victorii; producția sa este de obicei puternic masculinizată – prin fotbaliști și suporteri ca actor colectiv; este singular – în sensul că nu este produs în mari cantități; este folosit în ceremonii de autentificare sau comemorare – trofeele câștigate sunt expuse, plimbate și arătate publicului larg; este folosit pentru a da autenticitate indivizilor și colectivităților și este important atât pentru crearea, cât și pentru distrugerea ierarhiilor – ca în cazul reconfigurării formelor de proprietate ale celor două cluburi. Posesiunea sa determină valoarea clubului și a persoanelor care se identifică cu acesta, iar pe de altă parte acțiunile oamenilor determină valoarea palmaresului acesta fiind construit din victoriile jucătorilor de fotbal. În același timp, „palmaresul” reconfigurează modurile de administrare ale proprietății noilor cluburi, opunând o formă de proprietate hibridă și colaborativă, asemănătoare cu ceea ce Verdery (1999) numește fuzzy property, uneia private, individuale și exclusive. Faptul că dizidenții au devenit azi majoritari arată că o structurare neclară a drepturilor de proprietate poate fi și o modalitate de a conserva o resursă comună.

Parafrazându-l pe Latour, se poate spune că, așa cum microbii nu sunt pregătiți în confruntarea cu măsurile protective aseptice inventate de Pasteurieni, nici microbiștii imersați în relații materiale cu obiectele din lumea lor nu sunt (încă) pregătiți pentru înțelegerea limitată, care transformă proprietatea privată într-o formă ideală de a ordona lumea.

 

Bibliografie:

Latour, B. (1986) ‘The Powers of Association’, in John Law (ed.) Power, Action and  Belief: A New Sociology of Knowledge, pp. 264–80. London: Routledge and Kegan Paul.

Latour, B. (1987) Science in Action, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts.

Latour, B. (1996) ‘On Actor-Network Theory: A Few Clarifications’, Soziale Welt  47: 369–81.

Latour, B. (2005) Reassembling the Social: An Introduction to Actor-Network-Theory. New York: Oxford University Press.

Oppenheim, R. (2007) ‘Actor-network theory and anthropology after science, technology, and society’, Anthropological Theory, 7(4), pp. 471–493. doi: 10.1177/1463499607083430.

Verdery, K. (1999) ‘Fuzzy property: Rights, power, and identity in Transylvania’s decollectivization’, in Burawoy M and Verdery K (eds) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Postsocialist World, pp. 53–82. Lanham, MD: Rowman and Littlefield Publishers.

Weiner, A. (1992). Inalienable Possessions: The Paradox of Keeping-While Giving. University of California Press. Retrieved October 21, 2020, from http://www.jstor.org/stable/10.1525/j.ctt1ppcbw