Introducere
Fumul greu se simte în tot cartierul. Vine de la cauciucurile care sunt arse pentru a se extrage din ele sârmă, dar și de la plasticele arse pentru că nu mai au unde să fie depozitate. Printre locuințe, câinii cartierului se plimbă nestingheriți. Casele sunt sărăcăcioase, mai degrabă improvizate. Am ajuns în cartier acum șapte ani, atunci când am început un teren de cercetare pentru o durată mai lungă de timp. Inițial plănuit pentru un scurt interval, am tot revenit pentru a înțelege lumea oamenilor de acolo și cum sau dacă migrația a schimbat ceva în viața lor.
Ceea ce m-a frapat încă de la început când am sosit nu a fost doar sărăcia oamenilor, cât mai ales diferența dintre cartier și zonele adiacente. Intrarea în cartier era ca un fel de intrare într-o zonă interzisă. Aici se oprea asfaltul și canalizarea, începea murdăria și sărăcia. Cartierul contrastează aproape organic micului dar bogatului oraș transilvănean care a cunoscut în ultimii treizeci de ani investiții masive. Atât încât a început să fie dat tot timpul la televizor ca exemplu de „așa da” într-o Românie care își tot caută sensul. Și bugetul orașului a tot crescut, și investițiile în urbe s-au tot făcut, dar mai puțin pentru „țigani”.
Cartierul este chintesența eșecului nostru ca societate – incapacitatea de a oferi o viață mai bună unor concetățeni în ciuda multor promisiuni și fonduri destinate sărăciei. Povestea cartierului nu este doar o poveste de neintegrare economică a celor săraci, cât și una despre rasism și lipsă de înțelegere umană. Și despre faptul că migrația poate însemna pentru mulți ceea ce nu le oferă România – ceva mai multă bunăstare și uneori chiar mai multă recunoaștere umană.
Un cartier segregat
Povestea cartierului a început încă din timpul comunismului. La marginea orașului Delușor (un nume fictiv ales) erau o sumedenie de case sărace ale romilor. Însă la vremea respectivă, partidul încercase, și până la un punct reușise să îi integreze economic mai bine și să le ofere o anumită constanță în viață. Mulți din cartier lucrau la fabrica de pielărie din localitate – vestită în toată țara, alții la ciorapi. Pe vremea aia, spun cei mai în vârstă, nu exista să nu lucrezi, „erai luat de pe stradă și dus la muncă”. În fabrică mulți aveau cele mai dificile și murdare slujbe – în special la fabrica de piele, la secția de tăbăcărie, acolo unde „erau numai țigani”, cum spunea Maria, prietena noastră din cartier, cea care ni l-a arătat și care ne-a prezentat multor cunoscuți și prieteni de-ai ei. Romii lucrau și la curățenia orașului sau la fabrica de lemn comunistă – CPL-ul din localitate. Deși săraci, copiii mergeau la școală iar salariile, deși mici, veneau în fiecare lună. După 1990, în ciuda entuziasmului general al societății românești, locurile de muncă au dispărut rapid. Deși fabrica de ciorapi a mai mers o perioadă, lucrurile au început să scârțâie, la un moment dat chiar, în lipsă de bani, oamenii au primit ciorapi în loc de salarii, iar locurile de muncă s-au redus simțitor. Combinatul de prelucrare a lemnului aproape s-a închis și el, iar o parte a fost preluat de o firmă internațională, care după ce l-a privatizat, a redus numărul de locuri de muncă. La fel, fabrica de piele, altădată mândria orașului, se închide după anii 2000. În toți acești ani romii și-au pierdut locurile de muncă rapid. Bruma de sprijin pe care statul comunist a oferit-o dispare. Cartierul însă crește pe măsură ce timpul trece. Vin persoane sărace atât din împrejurimi cât și din oraș – ultimii fiind romii delușoreni care își improvizează o locuință după ce își vând pe nimic apartamentele, din cauza dificultăților financiare. Viața oamenilor din cartier este grea. Fără slujbă, muncind din când în când în construcții, colectând sticle de plastic sau fier vechi de pe la sate, sau lucrând pe salariu minim în fabricile locale de textile, oamenii nu pot oferi o viață decentă familiilor lor, nicicum să își pună la punct locuințele sărace, în cele mai multe din cazuri, insalubre. Adeseori se duc la români de unde mai capătă de muncă și primesc câte ceva în schimb, o formă de muncă neînregistrată și privită ca fiind degradantă social. Copiii încep să abandoneze școala încă de timpuriu iar analfabetismul crește. Cea mai tânără parte a populației orașului este din ce în ce mai deprivată în contextul în care în oraș încep să vină investiții foarte mari care schimbă masiv economia locală – nu și viața lor. Dar viața multora începe să se schimbe odată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Deși statul român nu a vrut, nu a putut, sau nu a știut ce să facă cu săracii României, aderarea la UE a făcut ca migrația să poată fi accesibilă tuturor. Iar viața oamenilor se îmbunătățește nu datorită condițiilor mai bune în oraș sau datorită sosirii multinaționalelor, marotele uzuale ale discursului politicienilor români din ultimii 30 de ani, ci datorită banilor aduși din afară.
Migrația – un salt în necunoscut
Migrația din Delușor nu a început însă cu romii. Cei dintâi au fost sașii, care au emigrat către Germania încă din timpul comunismului. Din aproximativ 4.000 de persoane câți erau înainte de 1990, au mai rămas în jur de 400, dintre care mulți provenind din familii mixte. Apoi au migrat românii, mai ales către Spania, în anii 2000. A fost contextul în care granițele țărilor din Uniunea Europeană s-au deschis cetățenilor români, atunci când puteai să pleci fără să mai ai nevoie de viză. Pentru mulți delușoreni, Spania a fost o șansă în urma unui deceniu de transformări dureroase în care oamenii și-au pierdut locurile de muncă și speranța de mai bine. Migrația către Spania a antrenat mare parte dintre delușorenii care nu aveau un loc de muncă, sau care considerau că salariile erau prea mici. A fost o migrație organizată în mare parte prin rețele de migrație, în care cei migrați deja își ajutau prietenii și rudele „de acasă” să plece și să își găsească un loc de muncă „afară”. Romii însă au plecat mai târziu, cândva după anii 2010. A fost o migrație mult mai dezorganizată față de cele precedente, orientată către Franța, Italia, Grecia, Germania, Belgia și Anglia. Mulți aveau munci stradale și trăiau adesea precar, uneori din mila oamenilor. Romii nu au migrat prin rețele de cunoscuți, rude sau prieteni și nici nu „au prins” contextul propice din Spania când erau multe locuri de muncă. Chiar dacă unii au găsit de lucru în Germania sau Spania, uneori slujbe bine plătite, aceștia sunt mai degrabă indivizi singulari și nu fac parte din rețele mai largi de migrație, precum delușorenii care au emigrat în Spania înaintea lor. Pentru câțiva ani de zile însă, această migrație dispersată, adesea precară, începe să aducă în cartier banii de care mulți aveau atâta nevoie. Oamenii încep să își renoveze sau să își repare casele, construiesc băi, își cumpără aparatură electrocasnică. Cartierul începe să se schimbe în sensul în care casele încep să arate mai bine – dar altfel totul rămâne la fel – drumurile de pământ, lipsa unor utilități publice esențiale, sărăcia celor care nu au reușit să migreze.
Migrația a mai făcut ceva poate mai important decât să aducă o infuzie de bani în localitate. A creat așteptări. De câte ori discutam cu oamenii care au fost plecați, simțeai o schimbare de ton. „Ce oameni buni sunt grecii!”, spunea o romnie care fusese in Grecia cu o vară înainte. Altă femeie spunea cu mândrie, de curând: „Copilul meu a fost pus la tabela de perete cu copii model, in Anglia, copilul meu! A învățat engleză repede, fără să îl ajute nimeni!”. Și exemplele pot continua – de la ajutoarele sociale primite în Franța și sprijinul autorităților pentru a găsi un loc de muncă, până la modul în care sunt tratați de către respectivele autorități. „Acolo ești tratat ca om”, spun migranții adesea. Nu întâmplător, ei discută aceste experiențe personale într-o comparație permanentă cu modul în care erau și încă sunt adesea tratați în România. Un ultim exemplu, din timpul pandemiei, este de altfel edificator. Mihaela amintește cum băiatul ei a primit de la școală o tabletă. „Dar nu mergea”, spune ea. Când a arătat învățătoarei și inclusiv a filmat cu camera telefonului faptul că nu mergea, aceasta a răspuns: „Lasă că știu eu cum sunteți voi ăștia”. Mai târziu, și-a adus Mihaela aminte, a venit poliția să vadă dacă mai aveam tableta. Tonul revoltat al ei contrastează flagrant cu experiențele pozitive pe care migranții și le amintesc din perioadele cât au fost plecați, în care au fost tratați „ca oameni”…..
Se mai întorc sau nu?
Aceste experiențe noi și viața pe care o pot avea în străinătate dau multora un nou sens în viață. Chiar dacă migrația este o experiență adesea dificilă, romii din cartier au de ales între o viață grea în străinătate și viața segregată din România în care ofertele de muncă sunt foarte proaste iar condițiile de locuit improprii. În multe din cazuri, această condiție contrastantă din țară și de afară a făcut ca în ultimii ani din ce în ce mai mulți să rămână în Franța. Anchoring (ancorarea) (Grzymala Kazlowska 2018) este un termen care denotă situațiile în care migranții reușesc să își stabilească o viață în anumite localități, adesea prin sprijinul unor instituții sau persoane. În cazul multor migranți din cartier, aceștia au beneficiat de anchoring printr-un francez care și-a făcut o misiune de salvare spirituală din a-i ajuta să își înscrie copiii la școală, să facă cerere de ajutor social și să își găsească de lucru. Pentru multe familii din cartier el a fost o mană cerească pentru că le-a întocmit dosarele și cererile adresate autorităților. Ca urmare, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți ajung să se stabilească „afară”, ajutați fiind de acea persoană. În cazul altor migranți, ei au reușit să își găsească de muncă pe termen lung și în Anglia, Germania, Spania sau Italia și cel mai adesea și-au dus și familiile cu ei. Proiectul de întoarcere, cel puțin pe termen mediu, nu mai este neapărat previzibil pentru mulți, dar cei care sunt antrenați în proiecte de migrație temporară cel mai probabil vor reveni sau vor rămâne mai mult în Delușor. Dar într-atât de benefică financiar este migrația, și atât de sărace veniturile romilor în acest oraș relativ bogat din România, încât este greu previzibil că migrația se va opri prea curând.
Epilog – Demontând mituri
Literatura despre migrație din ultimii ani a analizat critic sau celebrator faptul că migrația poate deveni un factor de dezvoltare în țările mai sărace (Portes 2010). Faptul că nivelul remiterilor la nivel global a crescut enorm însă, nu este văzut de mulți analiști ca o dovadă că țările sau regiunile unde ajung remiterile vor fi mai dezvoltate pe termen mediu sau lung. Din acest punct de vedere, cazul migrației romilor din Delușor este exemplificator. Migrația lor nu conduce la dezvoltarea orașului, cât mai degrabă la investiții în case, iar la nivel general, la o altă atitudine față de poziția lor socială, aceștia reacționând vocal la modul în care au fost și sunt încă adesea tratați. Inclusiv tendința actuală prin care copiii încep să meargă mai mult la școală pare să fie mai degrabă influențată de migrație și de orizontul nou care se deschide copiilor în străinătate, comparația cu copiii rudelor plecate, etc., decât de politicile autorităților locale, sau școlii din localitate care să știe cum să se aplece cu mai multă atenție și prețuire către copiii de romi. Acest lucru din nou nu înseamnă că pe termen mediu copiii vor rămâne în Delușor în contextul veniturilor scăzute și a calității execrabile a vieții din cartier.
De altfel, discursurile publice continuă să fie esențialiste când fac referire la romii săraci. Poate cel mai des întâlnit este că romii nu muncesc. Ceea ce „scapă” acestui tip de discurs este că romii săraci, sau cei mai mulți dintre ei, muncesc, și ar trebui să le fie recunoscută munca (adesea informală) – colectare de fier vechi, curățenie publică, munca în curte „la români”, munca adesea „ad-hoc” sau munca mai mult sau mai puțin calificată, drept muncă decentă. Acest lucru l-am observat tot timpul pe teren, observație care a fost întărită și de experiențele multora care fuseseră plecați.
Un al doilea discurs, cel puțin la fel de puternic este acela că romii săraci nu sunt educați, iar educația lor precară este un obstacol major în calea unei integrări economice mai bune. Însă mai mulți romi din localitate au relatat cum au încercat să ducă rude sau prieteni în fabricile în care lucrau și au fost refuzați de conducere, deși ei înșiși erau apreciați la locul de muncă și în mod normal nu ar fi trebuit să fi fost probleme cu cei recomandați de ei. Într-un alt caz, o tânără care căuta de muncă a fost refuzată de mai toate firmele de confecții și în final, printr-un concurs de împrejurări, a reușit să obțină un loc de muncă. Nu numai că nu a fost o greutate pentru firmă, ci a devenit o muncitoare-model; în câteva luni era lucrătoarea din mâinile căreia ieșeau produsele finale, supervizând calitatea produselor. În fine, poate cea mai puternică critică a acestei aserțiuni, de inabilitate a romilor să muncească este aceea că ei muncesc în străinătate în număr mare. Atunci, de ce oare „nu vor” să muncească în România, dar muncesc „afară”? Aceste situații devoalează de fapt eroarea judecăților noastre de valoare, inclusiv eroarea politicilor publice care susțin aceste puncte de vedere.
În fine, o ultimă observație se referă tot la educație, care este văzută din prisma acelorași discursuri simplificatoare (și simpliste) drept panaceul situației dezastruoase în care se află mare parte din cetățenii României, iar vinovați sunt tot romii, pentru că, nu e așa? Ei „nu vor să învețe”. Dar de ce, atunci, se duc copii romilor la școli în străinătate? De ce vin toți cu dorința de a fi mai respectați? Poate că reforma în domeniul integrării romilor săraci nu ar fi trebuit începută în primul rând cu romii săraci, ci începută printr-o viziune complet diferită referitoare la aceștia și a cauzelor pentru care viața lor este cea care este. Poate că de fapt problema nu este în primul rând la ei, ci la noi; nu în cartierul sărac, ci în birourile administrației locale și a celor care fac politici de incluziune socială.
Bibliografie
Grzymala-Kazlowska, G. 2018. From Connecting to Social Anchoring: Adaptation and ‘Settlement’ of Polish Migrants in the UK, Journal of Ethnic and Migration Studies 44(2): 252-269.
Portes, A. (2010) Migration and Development. Reconciling Opposite Views, Ethnic and Racial Studies 32(1): 5-22.