Despre nerecunoaștere și izolare în Abhazia

de ROMELIA CĂLIN

Abstract

În Republica Abhazia, un stat cu recunoaștere internațională limitată, considerat de comunitatea internațională parte din Georgia, viața de zi cu zi este o reflexie a situației geopolitice a țării, dominată de incertitudine și ambiguitate. Deși are toate componentele unui stat (președinte și parlament unicameral ales prin votul cetățenilor, guvern, pașapoarte) și un grad ridicat de legitimitate internă, Abhazia folosește rubla rusească, limba rusă, iar pentru a putea călători în afara granițelor în state care nu îi recunosc, cetățenii acestei țări sunt nevoiți să folosească pașapoarte rusești. Lipsa recunoașterii îi face pe oamenii obișnuiți să se simtă excluși printr-o includere și nu doar strict dintr-o infrastructură politică internațională, ci mai ales dintr-un tip de accepțiune universală a unei vieți normale. Ce înseamnă să trăiești într-un loc ce nu figurează pe hărțile internaționale? Și în ce fel nerecunoaștrea politică pătrunde în sfere personale din viața cotidiană?

Podcast Sfertul Academic

Romelia Călin

Autoare

Romelia Călin este pasionată de spațiul post-Sovietic, prin care îi place  să investigheze etnografic lumi mai puțin (re)cunoscute. Meditează uneori la efectele pozitive ale izolării. A studiat sociologie la Universitatea din București și dezvoltare internațională și antropologie socială la London School of Economics și la Universitatea din Cambridge.

Cristina Barsony

Ilustratoare

Cristina Barsony lucrarează ca ilustrator freelancer specializându-se la Londra în ilustrare de carte. A realizat ilustrații pentru mai multe cărți pentru copii si nu doar. Este fascinată de stampele japoneze Ukiyo-e și degrădinile botanice de unde își găsește inspirația, dar și de interconectivitatea dintre lumea vegetală si cea umană. Cand nu desenează, lucrează miniaturi de porțelan sub formă de bijuterii. www.cristinabarsony.com

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

Î n Abhazia, un stat cu recunoaștere internațională limitată, aflat pe țărmul estic al Mării Negre, între Rusia și Georgia, situația geopolitică este atât de integrată în textura vieții de zi cu zi, astfel încât atunci când oferă direcții de orientare locuitorii regiunii fac referință la cele două granițe, îndrumându-i pe cei care întreabă să meargă spre Psou (denumirea punctului de trecere de la granița cu Rusia) sau spre Gal (regiunea de la granița cu Georgia). Această modalitate de a relaționa cu un loc, pe lângă faptul că este influențată de dimensiunile reduse ale teritoriului – Abhazia este o fâșie aproximativ de mărimea Dobrogei, situată între mare și munții Caucaz –sugerează și o conștientizare acută a importanței relațiilor pe care țara le are cu cei doi vecini, între care este plasată, și de ale căror poziții în sistemul de relații internaționale depinde în totalitate.

În plus, această conștientizare este încărcată afectiv. Într-o seară în care mă plimbam pe faleza din Suhum împreună cu un grup de prieteni, câțiva dintre aceștia au început să facă glume despre direcția în care mergeam, comentând că nu ar trebui să ne îndreptăm spre Sochi, orașul din Rusia aflat chiar lângă granița cu Abhazia, pentru că nimic bun nu are cum să vină de-acolo. Însă, s-a dovedit a fi o situație complicată, deoarece în cealaltă direcție era Georgia, țară de care Abhazia s-a separat în 1993, în urma unui conflict armat și cu care în prezent nu are relații diplomatice. Astfel că cineva a propus să ne învârtim în cerc. Chiar dacă totul era doar o glumă, și noi am continuat să ne plimbăm de-a lungul falezei, ironia prezentă în situație dă măsura felului în care locuitorii acestui teritoriu își percep poziția în spațiu: ca fiind izolați, dar o izolare pe care într-o bună măsură o și aleg, deoarece o percep ca cea mai bună variantă dintre cele existente.

Am locuit în Suhum, în mai multe intervale de timp, între 2012 și 2019, în total pentru o perioadă de aproximativ 11 luni. Ca antropolog, am discutat despre viețile lor și speranțele de viitor, atât personale, cât și legate de statul în care trăiesc, cu cât mai mulți dintre cei pe care i-am întâlnit în această perioadă. În acest podcast vreau să arăt cum viața de zi cu zi a abhazilor este o reflexie a situației geopolitice a țării, dominată de incertitudine, ambiguitate și nerecunoaștere. Am pornit de la teoria recunoașterii, elaborată de filozoful Axel Honneth (1995), conform căruia recunoașterea este o nevoie umană vitală și nu ține doar de drepturi și relații legale, având și o dimensiune socială, ce afectează includerea într-o comunitate, precum și o latură emoțională. Am căutat astfel să investighez efectele pe care o recunoaștere politică limitată a statului le generează la nivelul vieții cotidiene a celor ce trăiesc în interiorul acestuia.

Istoria conflictului între Abhazia și Georgia are legătură cu modul în care acest teritoriu a fost integrat în construcția Uniunii Sovietice, când inițial, pentru zece ani, până în 1931 Abhazia a fost o republicăsovietică separată, pe același plan cu celelalte republici sovietice, ca apoi statutul să-i fie diminuat la cel de republică autonomă, în interiorul Republicii Sovietice Socialiste Georgiene. Acești zece ani au rămas punctul de referință la care s-au raportat constant cerințele de independență ale Abhaziei, atât în perioada sovietică, cât și în momentul colapsului URSS. Când Georgia și-a declarat independența față de URSS, în 1991, Abhazia a încercat o reîntoarcere la statutul de republică separată, ceea ce a dus la declanșarea războiului. Conflictul a fost în egală măsură despre identitate etnică și națională, dar și despre importanța economică a zonei. Pentru URSS, Abhazia a reprezentat o faimoasă și populară destinație turistică și una dintre locațiile preferate ale liderilor sovietici – Stalin avea chiar câteva case de vacanță în regiune. În societatea georgiană Abhazia este încă rememorată ca un paradis pierdut.

În urma războiului, aproximativ jumătate din populația Abhaziei sovietice, în mare majoritate etnici georgieni, au fost expulzați din cauză că au luptat sau au susținut trupele georgiene. În apărarea lor, abhazii pe care îi știu susțin că dacă georgienii ar fi câștigat războiul, același lucru s-ar fi întâmplat cu ei. Abhazia a rămas însă un teritoriu cu o componență etnică extrem de diversă. Etnicii abhazi reprezintă aproximativ 50% din populație, restul fiind formată din armeni, georgieni, ruși, greci. Abhazii au propria limbă, indigenă din Caucaz, aparținând unei familii separate de cea georgiană. Limba și denumirile toponimice sunt parte importantă din conflictul politic, iar în acest podcast folosesc versiunile folosite de către interlocutorii mei abhazi. Datorită diversității etnice însă, limba ce se vorbește în spațiul public este rusa.

Abhazia are toate componentele unui stat (președinte și parlament unicameral ales prin votul cetățenilor, guvern, pașapoarte) și un grad ridicat de legitimitate internă, dar folosește rubla rusească, iar pentru a putea călători în afara granițelor în state care nu îi recunosc, cetățenii acestei țări sunt nevoiți să folosească pașapoarte rusești.

Conform dreptului internațional Abhazia este un stat de facto, cu recunoaștere internațională parțială. După 15 ani de independență nerecunoscută, în 2008, în urma conflictului dintre Georgia, Osetia de Sud și Rusia, și ca urmare a unui joc geopolitic legat de recunoașterea internațională a provinciei Kosovo, Federația Rusă devine primul stat membru ONU ce recunoaște Abhazia și Osetia de Sud ca independente. Această recunoaștere a fost urmată de încă alte câteva din partea unor state membre ale comunității internaționale, majoritatea în urma negocierilor cu Rusia, ultima venind din partea Siriei în 2017.

Ca prizonieri ai sistemului actual de relații internaționale, cum se percep și se denumesc mulți dintre reprezentanții elitei abhaze cu care am discutat de-a lungul timpului, atitudinea pe care am întâlnit-o la majoritatea interlocutorilor mei este de a aștepta și spera că evenimente globale vor reseta alianțele și relațiile de putere existente în prezent între statele lumii. O glumă recurentă a ministrului de externe al Abhaziei, între 2010-2011, Maxim Gvindjia, era să își prezinte pașaportul abhaz atunci când călătorea în state care nu îi recunoșteau țara și să răspundă mirării vameșilor spunând că acesta este pașaportul unei țări noi, cu care sistemul lor nu a fost încă updatat. Am întâlnit această atitudine optimistă la majoritatea interlocutorilor mei abhazi, în ciuda faptului că în același timp percep sistemul internațional ca având standarde duble, lăsându-i pe ei pe dinafară din cauză că sunt localizați în sfera de interes a Rusiei.

Până pe 26 august 2008, când, neașteptat, abhazii s-au trezit într-un stat recunoscut de Rusia, familia cu care am locuit în Suhum îmi povestea că trăiau constant cu frica unui nou conflict, că uneori se trezeau noaptea cu atacuri de panică legate de începutul unui nou război. Ceea ce este tratat în dreptul internațional, conform rezoluțiilor ONU, ca o ocupație – deoarece armata rusă se află pe teritoriul Abhaziei – este acceptat de către reprezentanții statului abhaz și perceput de către locuitori ca o garanție a securității lor, deoarece armata rusă ar interveni în cazul în care Georgia ar încerca să invadeze Abhazia, așa cum majoritatea își amintesc că a început războiul.

De multe ori, în discuții, interlocutorii mei abhazi se arătau ofensați de faptul că presa internațională preia necritic viziunea Georgiei asupra statului lor. Abhazii pe care i-am cunoscut sunt mândri de statul lor, cu atât mai mult cu cât l-au construit de-a lungul anilor 90, într-o perioadă pe care localnicii și-o amintesc ca „blocada”, când exista un embargou la nivelul statelor membre CSI – organizație ce include principalele state post-sovietice – și niciunul dintre aceste state nu avea relații comerciale cu Abhazia, nici măcar Rusia. Posibilitatea de călătorie a locuitorilor Abhaziei era de asemenea limitată, granița cu Georgia era o zonă de conflict, monitorizată de trupele ONU, în timp ce granița cu Rusia era închisă bărbaților din Abhazia între 16 și 65 de ani, deoarece Rusia se temea că aceștia se vor înrola voluntari în războiul pe care îl ducea în acea perioadă cu Cecenia. Din cauza asta,femeile, care conform culturii patriarhale abhaze sunt limitate la a avea în principal roluri domestice, au fost cele care, putând să treacă granița mai ușor decât soții lor, și-au asumat rolul de susținător al familiei, mergând în Rusia, unde vindeau verdețuri și mandarine și de unde se întorceau cu produse de larg consum ce nu se găseau în Abhazia.

Locuitorii Abhaziei sunt conștienți că relația cu Rusia și recunoașterea oferită de aceasta ține de propriile interese ale acestei țări, însă pentru cei mai mulți reprezintă singura legătură cu lumea din afară și își dau seama că nu au de ales decât să intre în această relație pentru supraviețuire și protecție. După recunoașterea din 2008 Rusia a început să ofere ajutor financiar Abhaziei, astfel că în jur de 70-80% din bugetul țării este finanțat direct din Rusia, pe lângă investițiile private și influxul de turiști ce vin de-acolo, însă în cea mai mare parte fără să fie impozitate, și care susțin economia Abhaziei, altfel bazată pe agricultură de subzistență. Cu toate că majoritatea abhazilor cu care am vorbit nu își doresc să devină parte din Rusia și refuză să aibă orice fel de dialog cu oricine le consideră statul o marionetă rusească, ei singuri spun că au ajuns într-un punct în care relația lor financiară cu Rusia seamănă cu cea a unui dependent de droguri cu dealerul său și că dacă au reușit să supraviețuiască unui război, nu e sigur însă dacă vor supraviețui ca stat în timp de pace.

În analiza unui caz similar, al unui alt stat fără recunoaștere internațională, Ciprul de Nord, antropologul Rebecca Bryant și jurnalistul Mette Hatay (2020), folosesc conceptul de aporie pentru a descrie paradoxul de a percepe același lucru ca real și fals în același timp. Potrivit celor doi autori, locuitorii Ciprului de Nord trăiesc în realitatea propriului stat, în funcție de legile căruia își organizează cotidianul, însă sunt permanent însoțiți de o senzație de incertitudine deoarece realitatea lor nu este considerată „reală” de restul lumii, așa că ei înșiși nu o pot lua complet în serios.

În Abhazia incertitudinea nu este atât de intens resimțită, mai ales după recunoașterea Rusiei, cu toate că mulți dintre interlocutorii mei își pun problema despre ce s-ar întâmpla în condițiile în care Rusia și Georgia ar începe să aibă relații mai bune și atunci Rusia nu va mai fi interesată în a sprijini Abhazia. Fundamental însă pentru cei cu care am discutat este sentimentul că sunt refuzați de către comunitatea internațională, nu doar ca cetățeni, cărora li se neagă niște drepturi esențiale (de liberă circulație, de acces la educație și sănătate de calitate în afara țării lor) de către restul lumii, în care ei ar vrea să fie integrați, dar și ca oameni. Foarte des am auzit plângeri de la abhazi tineri, care cu pașapoarte rusești, pe care le folosesc pentru a călători în scopuri educaționale sau turistice în state ce nu recunosc Abhazia, aplicaseră la vize pentru diverse țări europene, vize ce le fuseseră refuzate. De fiecare dată motivele erau văzute ca având legătură cu faptul că pașapoartele erau emise în Suhum, Abhazia, și fiind parte dintr-o strategie comună a vestului de a îi izola. Aporia, paradoxul, nu se manifestă prin a nu-și lua statul în serios, ci prin oscilația între independența dorită, ceea ce presupune a trăi în izolare, și necesitatea unei relații cu Rusia, de dependență în acest caz, pentru a putea avea legături cu lumea din exteriorul țării lor, relație ce îi izolează și mai tare, pentru că le este taxată de către comunitatea internațională.

Izolarea în sistemul de relații internaționale este resimțită și ca o lipsă de perspectivă de viitor, o suspendare în timp, pentru abhazii pe care îi știu. Tania și Astamur, gazdele mele pe parcursul șederilor în Suhum, și-au pus de nenumărate ori problema de a se muta cu familia în Rusia, în Moscova, unde Tania are rude din partea tatălui, cetățean și etnic rus, iar Astamur a lucrat ani buni în perioada sovietică, înainte de război. Se gândesc că pentru cei doi băieți de 13 și 10 ani ar fi mai bine să aibă acces la educație de calitate, activități extracuriculare și oportunități de viitor ce derivă din asta. În cei șapte ani în care am continuat să îi vizitez, weekendurile și le petreceau des în Sochi (Rusia), oraș aflat la două ore distanță de Suhum, unde mergeau la cumpărături în mall, sau în spații special amenajate cu locuri de joacă. Mulți dintre părinții pe care îi știu se plâng constant că în țara lor nu există niciun fel de activități pe care le pot face cu cei mici, pentru că statul nu are bani să investească în așa ceva. Însă Astamur refuză să plece cât timp mama lui este încă în viață. În plus, amândoi se gândesc că nu vor să-și crească cei doi copii într-un loc unde riscă să-și piardă limba și cultura abhază. În cei șapte ani în care am continuat să îi vizitez Tania și Astamur se confruntă cu aceeași dilemă. Până în acest moment au rămas pe loc, în Suhum, și așteaptă momentul, despre care sunt siguri că va veni, ca un soi de profeție, când Abhazia va fi recunoscută, iar atunci oportunitățile pe care le vor avea în țara lor vor fi similare cu cele pe care își imaginează că le au cetățenii altor state recunoscute.

Poate că auto-izolarea, nu ca escapism, dar ca mod strategic de acțiune, ca în Abhazia, este o temă potrivită de reflecție în 2020, un an în care mulți dintre noi s-au confruntat cu o izolare pe care nu am mai trăit-o până acum și care este necesară pentru a ne proteja unii pe ceilalți, precum și comunitățile din care facem parte, în contextul actualei pandemii de coronavirus.

Referințe:

Bryant, R., și Hattay, Mette. 2020. Sovereignty Suspended. Building the So-Called State. University of Pennsylvania Press.

Honneth, A. 1995. The Struggle for Recognition. The Moral Grammar of Social Conflicts. Polity Press.