„(…) aproape tot ce fac și gândesc este un rezultat al acestor distincții de clasă. Toate noțiunile – de bun și rău, de plăcut și neplăcut, de amuzant și serios, urât și frumos – sunt noțiuni ale clasei de mijloc” (Orwell, 1937)

Mirosul, deși odată cu mersul biped își pierde din importanța pentru supraviețuire, este încă un indicator care ne ferește de pericole – de la mirosul mâncărurilor în putrefacție, care ne sunt nocive, la situații potențial riscante (miros de gaz, fum). Rolul biologic al sistemului olfactiv este de a decoda informația chimică purtată de moleculele odorantului prin neuronii olfactivi periferici responsabili cu traducerea în semnale electrice trimise ulterior către creier. Fiecare neuron comunică cu alți neuroni prin semnale electrice creându-se astfel o rețea vastă de procesare a semnalelor periferice, astfel încât simțul mirosului funcționează pe baza unui cod combinatoric. Deschidem frigiderul, adulmecăm moleculele volatile, simțim miros înțepător, creierul înțelege prin asociere că are loc undeva un proces de putrefacție, identificăm sursa și astfel evităm o toxiinfecție. Însă ce se întâmplă cu mirosurile pe care le considerăm neplăcute și care nu corespund unui pericol real? Și dacă mirosul are doar o funcție biologică, de ce interpretăm atât de diferit universurile olfactive care ne înconjoară? Printr-o analiză a angrenajelor culturale ale simțului olfactiv, reiese că percepția olfactivă este în cele mai multe cazuri o reacție a educării nasului, și nu una biologică – majoritatea asonanțelor și disonanțelor olfactive sunt socializate (exemplele abundă – de la mirosul brânzei cu mucegai, apreciat prin asociere cu sursa și nu în sine, la cel produs de muncile fizice, care repugnă în funcție de contextul social, la mirosul bătrâneții, al imigranților, al parfumurilor etc). Deranjul provocat de mirosul Celuilalt devine, astfel, nu un motor de apărare biologic, ci o somatizare a constelațiilor pe care le pot lua sinele, corpul, moralitatea și relațiile de putere.

Mirosul este acolo unde prejudecățile ascunse pot fi găsite, sociologul Georg Simmel denumind mirosul ca fiind simțul antisocial par excellence. Cercetarea tezei mele de doctorat pornește de la ipoteza că mirosul este (mai ales) un construct social și cultural și, prin urmare, semnificațiile atribuite aromelor sunt dependente de dobândirea unor moduri de „diferențiere” olfactivă învățate. Prin miros, atât ceilalți cât și spațiile sunt reduse la o esență olfactivă. Astfel, „mirosul natural” devine „miros social”.

Ce rol are mirosul în construcția identității (a unei persoane, a unui spațiu, a unei comunități, a unei culturi)? În ce mod sunt apropriate discursurile hegemonice despre dezideratele olfactive? Care sunt implicațiile factorului olfactiv în discuțiile despre clasă, statut și capital? Cum se aplică mirosul (mai precis dezgustul olfactiv) ierarhiilor clasei, rasei, vârstei și genului?

Omul este o ființă mirositoare în pofida rutinelor de curățare, mirosul fiind singurul simț pe care nu îl putem opri. Hiperatenția la mirosul corporal este născută din ideea că prin natura noastră olfactivă ne ofensăm unii pe alții, că invadăm spațiul personal al celuilalt prin emanațiile proprii. Patologizarea normalității corporale obligă la un control strict al mirosurilor.

Studiile arată că obsesia mirosului propriului corp a fost intensificată exponențial odată cu apariția reclamelor care ne spun că mirosim urât (în special gura, axila, genitalele) și că este esențial un control al emanațiilor corporale pentru o bună integrare în societate – cea vestică în acest caz, idealul american fiind reprezentat de un individ capabil de autocontrol, simbolizat de un corp curat și fără miros (MacPhee, 1992). Eșecul provocat de o îngrijire precară reprezintă tema principală în publicitatea anilor `20-`30 din Statele Unite. Un exemplu elocvent este apa de gură Listerine. Acest produs se folosea încă din 1870 ca antiseptic în case și spitale, devenind la începutul anilor `20 apă de gură, fără nicio schimbare a substanței, doar a modului de folosire. Datorită noii utilizări, profitul producătorului, Lambert Pharmaceutical Company, a crescut de la 100.000$ pe an în 1920 la peste 4 milioane $ în 1927. Pentru a promova nevoia apei de gură, una dintre reclame înfățișa o fată frumoasă, talentată, educată, bine îmbrăcată, care se uita în oglindă și se întreaba de ce nu este niciodată mireasă, ci doar domnișoară de onoare – motivul invocat de reclamă: îi miroase gura (lucru pe care nici prietenii, nici oglinda nu i-l pot spune). Halitoza (respirația urât mirositoare) devine, astfel, pe de o parte, o barieră în interacțiunile sociale, iar pe de altă parte, prin nume, o condiție medicală care poate și trebuie să fie tratată.

Produsele de igienă se promovau în general prin folosirea unei problematici sociale pregnante în acel moment. Rata șomajului în perioada Marii Crize din 1929 fiind în creștere, pierderea locului de muncă reprezenta o preocupare majoră. Prin urmare, reclamele la Listerine sugerau că poți fi dat afară inclusiv din cauza faptului că nu folosești apă de gură. Acest fapt induce și ideea conform căreia nu sistemul e de vină pentru situația economică, ci propria persoană, mirosurile pe care le emană. Alienarea propriilor corpuri era următorul pas firesc. Cleanliness Institute of the Association of American Soap and Glycerine Producers ilustrează în reclame parabole ale primei impresii – un bărbat care nu trece interviul de angajare și care își face mustrări de conștiință pentru că a neglijat să facă baie de dimineață, să se bărbierească și să își schimbe lenjeria. Morala reclamei? Este respect de sine în săpun și apă; când ești curat, aparențele sunt în favoarea ta. Se observă, de asemenea, că reclamele ținteau problemele genderizat: bărbații aspirau la un job, femeile la un bărbat.

Societatea ideală vestică este însă inodoră și deodorizată, fapt amplificat de lumea înconjurătoare înfățișată de Hollywood, care există doar în văz și auz. Mirosurile plăcute, atunci când apar, nu încurajează doar reveria, însă, ci sunt arme ale seducției și vrăjirii sub forma parfumurilor. Aceste mirosuri produc și reproduc diferențele de gen și clasă. Sexualizarea femeii în reclamele de la parfumuri era un fapt obișnuit. Acestea transmiteau mesajul că treaba femeii era să fie atractivă, căci ea era cea aleasă, nu bărbatul. În jurul femeii date cu parfum trona o aură de absurditate. Femeile care nu miroseau dulce și frumos, erau trădătoare ale idealului feminității și obiecte ale dezgustului (se inducea ideea că femeile miros natural urât, a fluide neplăcute, precum sângele menstrual). Stereotipurile legate de mirosul femeilor erau generate și întărite de ordinea patriarhală, care asocia anumite categorii de femei cu diferite mirosuri (lucrătoarele sexuale, miros urât – putain, în franceză din latină putridus -, menajerele, care trebuie să miroasă a naturalețe, soțiile și mamele a mâncare, dar date cu parfum la ocazii speciale (discret), femme fatales a mirosuri grele și condimentate). Reclamele la parfumuri puneau accent pe efectul scontat, și mai puțin pe originea aromelor. Inițial, parfumurile feminine erau denumite Beautiful, Passion, Joy, Lumiere, Mystere, White Shoulders, White Linen, în timp ce parfumurile bărbătești erau Boss, Brut, Imperiale, Toro, Eau Sauvage, Aramis, Polo. Pe măsură ce s-a conturat ideea că femeile își pot potența atractivitatea prin parfumuri, au apărut denumiri precum Obsession, Poison, Evil, Panthere, cu descrieri precum: poartă-l pentru a atrage pe cineva cu inteligența peste medie. Totuși, chiar dacă femeia era cea care încerca să seducă, bărbatul își impunea seducția. În anii `60, sloganurile unor parfumuri celebre masculine care epatau imagini ale unei masculinități exagerate erau, pentru a aminti doar câteva: 007 gives men license to kill… women; She won’t? By George, she will!; Veriga lipsă dintre bărbat și animal; minunat pe un bărbat, dacă îndrăznește.

Reclamele la parfumuri nu au contribuit doar la legitimizarea violenței simbolice și la diviziunea de gen, ci au justificat apartenența la o elită culturală, o comunitate internațională a bogăției și discriminării. În 1709, un parfumier francez a propus ca fiecare clasă să aibă un parfum specific – un parfum regal pentru aristocrați, un parfum burghez pentru clasa de mijloc și un dezinfectant pentru săraci. „Mirosul bogăției” este recognoscibil într-un parfum. Celebrele signature scents (Chanel no. 5, Hypnotic Poison – Dior, ș.a.m.d.) sunt ușor identificabile în grupurile care fac din miros un marker ar distincției de clasă și pentru care decadența parfumurilor „ieftine” este un prilej de selectare a companiei.

Pentru contextul european, mirosurile asociate „periferiei” capitalismului – vârstnici, imigranți, persoane fără adăpost, grupuri care sunt considerate a nu fi „rentabile” în sistemul neoliberal, au un miros care ni se spune că ar trebui estompat. Deunăzi mi-a apărut pe Facebook o știre despre modalitățile prin care putem încerca să suprimăm mirosul bătrâneții (despre care se preciza că „este neplăcut pentru ceilalți”). Tot de curând, o primărie din București se plângea de mirosurile pestilențiale produse de un grup de persoane „murdare”. Unele dintre comentarii se aliniau aceleiași direcții: „Oamenii fără adăpost chiar put și sunt focar de infecție. Nu trebuie să-i urâm pentru asta, dar nici nu avem cum să ne facem că nu vedem și nu mirosim”. Un influencer s-a filmat în aeroport plângându-se de mirosul provocat de imigranți (pe care îi identifica a fi pakistanezi) și exemplele pot continua.

Problema mirosurilor urâte care trebuie eradicate prin îndepărtarea sursei care le provoacă este o temă recurentă, regăsită atât la nivel individual, de la discursurile despre „nespălații” din autobuze, aeroporturi, spații publice în general, cât și la nivel instituțional, atunci când, de exemplu, autoritățile locale vor să curețe anumite zone de mirosurile pestilențiale provocate de comunități „poluatoare”. Curățenia este văzută de clasa de mijloc ca o obligație socială, cu accent pe social, căci murdăria, cel mai adesea, este discutată dintr-o perspectivă în care devine pericol pentru altcineva, și nu în sine pentru cei „murdari”. Recunoașterea clasei cuiva în funcție de mirosul care îl înconjoară sau cu care este impregnat are loc deoarece individul îi percepe pe ceilalți și valoarea lor prin mirosuri. Securitatea clasei de mijloc este dată de faptul că nu are miros – sau invers, cei care nu au miros sunt înfățișați ca aparținând clasei de mijloc, poate și datorită faptului că poziția de clasă este definită de retragerea din muncile „producătoare de miros” pe care alții le fac. În timp ce toate ocupațiile conțin atât elemente atrăgătoare, cât și neatrăgătoare, unele forme de muncă sunt în mod clar mai „murdare” decât altele – având activități sau responsabilități care, de obicei, sunt considerate a fi dezgustătoare, degradante și/sau rușinoase.

Vocabularul „purității” claselor de mijloc și de sus este articulat peste discursurile curățeniei și salubrizării. Astfel, unul dintre cele mai mari proiecte de dezvoltare ale modernității impus vreodată este cel al curățeniei ca salvare socială (Le Breton, 2020). Hegemonia curățeniei a fost impusă și instrumentalizată pentru a justifica disciplinarea subiecților subordonați în numele civilizării și al dezvoltării urbane. Putem vorbi de o coerciție instituționalizată care invocă un sistem de valori care stabilește doar unele mirosuri ca fiind acceptabile și care contribuie la demarcarea unor spații sau persoane ca fiind vulgare. Politicile igienei au avut drept scop, pe de o parte, neutralizarea murdăriei, a mirosurilor urâte, eradicarea condițiilor nesanitare și crearea unei infrastructuri mai bune pentru coabitare. Pe de altă parte, aceste politici au dus în numele progresului la controlul și suprimarea unor straturi sociale asociate cu haosul. Astfel, igiena a fost întotdeauna un instrument convenabil pentru a lupta cu alți oameni  – americani scandalizați de murdăria europenilor, naziști care invocau mirosul evreilor (foetor judaicus – duhoarea înnăscută a evreului – a fost un laitmotiv al discursului antisemit), musulmani considerați ca fiind suspect de curați, muncitori cărora li se oprea accesul în diverse medii dacă nu îndeplineau standardele de curățenie.

Pentru Hyde (2006), fiecare pas din istoria măsurilor de sănătate publică pentru încurajarea igienei personale, răspândirea îmbăierii și eradicarea murdăriei este întotdeauna și neapărat o formă de control politic, o modalitate de a împărți oamenii în două lumi, o lume înaltă a rafinamentului și o lume inferioară, detestată. Pentru Vestul modern, definiția curățeniei pare inevitabilă, universală și atemporală, dar de fapt este o creație culturală complicată și o lucrare în continuă desfășurare. Nasul este adaptabil și educabil – iar clasele superioare sunt învățate să le repugne mirosurile care vin cu o igienă precară spre medie și consideră că oamenii „urât mirositori” sunt vinovați de aceste mirosuri. A mirosi ca un om este o abatere – scopul este inodoritatea sau mirosul sterilizat sau sintetic – ca un fruct exotic (mango, papaya, fructul pasiunii) sau o prăjitură (vanilie, ghimbir, cocos).

Mirosul este un vehicul politic, un mediu pentru exprimarea loialităților și a luptelor de clasă. Periferia și enclavele defavorizate au fost mereu clasificate în Occident ca fiind mirositoare, duhnind a sărăcie și grosolănie. George Orwell este un fin observator al mirosurilor. În Drumul spre Wigan Pier, face una dintre afirmațiile cele mai puternice în analizarea diferențelor olfactive de clasă: „Secretul distincției de clasă în Vest în patru cuvinte: „’clasa de jos miroase’”. Astfel, mirosul ierarhizează clasele sociale. Munca burgheză este intelectuală, nu are miros; urmele de transpirație repugnă pentru că sunt asociate cu munca fizică (Douglas, 1966). Soluția? Dezodorizarea și sanitizarea claselor muncitoare (pentru a atinge idealul transparenței olfactive). Rolul dezgustului este foarte puternic în menținerea ierarhiei sociale și politice. Când clasele de jos nu mai sunt invizibile (în mijloace de transport în comun, spații publice, cu ocazia unor proteste/ revolte)  constituie mai degrabă surse intruzive de îngrijorare și anxietate, iar disprețul se reconstituie într-o formă diferită – se îndreaptă către/se transformă în groază, dezgust, aversiune, frică, ură. Mirosul claselor de jos apare în relație directă cu anxietatea pe care o generează în clasele superioare – când sunt „out of place”  – au miros, când sunt „safely in place” – nu au miros. Ele sunt înfățișate în principal nu ca ignorante, leneșe, bețive, neoneste, ci ca murdare. Clasele de sus, care au fost definite (s-au autodefinit ca) a fi non-poluatoare, se simt amenințate de duhoarea claselor muncitoare, poluatoare.

Mirosul cuiva pare a fi o creație a Celuilalt, în fapt, simțul olfactiv este manipulat și afectat de credințele noastre – de exemplu marca parfumului ieftin este cine îl poartă. Însă doar pentru că un miros este social construit, nu înseamnă că nu e acolo – clasele muncitoare ar putea mirosi cu adevărat, independent de dorințele și credințele claselor de mijloc, însă clasele de jos sunt murdare din necesitate, nu din alegere.

Caracterul mirosurilor considerate a fi urâte nu este aproape niciodată contextualizat, judecând condițiile sociale și economice precare, ci este asociat cu un aspect moral ambiguu al persoanei/ grupurilor/ activităților care provoacă acel miros. Articolul de față discută câteva dintre ideile cu care m-am întâlnit în studiul mirosului și al dezgustului olfactiv, un prim cadru care ne poate ajuta să gândim (mirosim) și altfel alteritatea, printr-o reflecție asupra propriilor praguri de toleranță olfactivă (și asupra originii sociale a acestor praguri).

Bibliografie

Douglas, M. (1966). Purity and Danger, Frederick A. Preager, New York

Hyde, A. (2006). Offensive Bodies, pp 95–112 in The Smell Culture Reader, (ed)Drobnick, J. New York: Berg.

MacPhee, M. (1992) Deodorized Culture: Anthropology of Smell in America, Arizona Anthropologist, 8(0), pp. 89–102

Le Breton, D. (2020 [2006]). Sensing the World. An anthropology of Senses. New York: Routledge