fbpx Skip to main content

Ilustrație de Alexandra Cărăvan

Seniorii piețelor - Vârstnicii ca agenți ai spiritului târgoveț

de Florin Dumitrescu

Abstract

În cadrul unor cercetări etnografice efectuate în piețe agroalimentare din România, acest articol evidențiază rolul de intermediatori sociali jucat de vârstnici în contextul agropiețelor și al interacțiunii rural-urban. În final, lucrarea atrage atenția asupra efectelor violente de excluziune socială pe care gentrificarea piețelor le are asupra acestei categorii vulnerabile de vârstă.
Podcast Sfertul Academic

Florin Dumitrescu

Autor

Florin DUMITRESCU este lector la Universitatea Transilvania din Brașov (Facultatea de Litere, Departamentul de Literatură și Studii Culturale). Teza de licență și disertația de master (Universitatea București) tratează retorica publicitară. Doctoratul în sociologie (SNSPA/POSDRU, coordonator prof. Vintilă Mihăilescu) îl încheie cu o teză de antropologie a consumului, publicată apoi sub titlul Tradiții la superofertă. Între socoteala din agenție și cea de la raft (Cartier, 2015). Ca autor unic publică, printre altele, Bâlciul Universităţii. Redescoperind spiritul târgoveţ în Bucureştiul postsocialist (Humanitas, 2013) și Retorica sloganului. Manual de copywriting în limba română (Integral, 2019). Interese de cercetare: piețe și târguri, spații publice, mărțișorari, culturi juvenile, frivolitate tactică.

Alexandra Cărăvan

Ilustratoare

Alexandra Cărăvan este ilustratoare și designer grafic, ce ilustrează cu scopul de a trăi constant magia și fericirea pe care le simțea când era mică în mijlocul tumultului vieții de adult. Prin munca ei dorește să împartă aceste sentimente și cu restul oamenilor, de orice vârstă. Este adesea inspirată de mâncare, natură și mai ales de motanul ei, Tanosz.

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

Sunt șapte ani de când cercetez, ca antropolog, piețele agroalimentare. În ultimele două veri, grație unor rezidențe de studiu, am reușit să realizez etnografii complexe ale unor piețe și târguri din Transilvania.

Dar, încă din anii premergători, dedicați observațiilor fragmentare de teren, am constatat că marii actori comerciali și politici targetează piețele ca fiefuri ale vârstei a treia. Piața e locul pensionarilor – se postulează de multă vreme în marketing (cu completarea implicită: supermarketul e locul adulților activi). 

Totuși, dacă ar fi să captăm un instantaneu într-una dintre piețele marilor orașe, am putea-o surprinde plină deopotrivă de tineri, adulți activi și copii. Desfășurându-mi cercetările de teren vara, în perioada vacanței mari, am fost uimit de numărul copiilor din piețe. În plus, o piață trendy precum Oborul, precum și târgurile tematice de tipul celor de la Muzeul Țăranului, îi atrag tot mai mult pe tinerii hipsteri și eco-bio-alternativi.

Cu toate acestea, impresia că vârsta a treia predomină piețele nu este greșită. De ce? 

Există diferențe între timpul pe care îl petrec în piață cei mai tineri și cei mai vârstnici, între intensitatea experienței târgovețe în cazul unora și al celorlalți etc. Cei mai tineri „fac piața” în grabă, cu focus pe aprovizionare și economia coșului zilnic. Cei mai vârstnici sunt mai dornici de socializare și de petrecerea timpului liber. Ca atare, dacă ne-am imagina interacțiunea indivizilor cu corpusul social al pieței sub formă de cicluri, am constata că vârstnicii – de ambele părți ale tarabei – realizează ciclurile cele mai ample și mai intens participative. 

Acest model teoretic este trasat de antropologa Judit Bodnár, care, etnografiind o piață budapestană, a surprins mai multe niveluri de manifestare, în funcţie de ritmurile impuse de prezenţa şi activitatea participanților. Există un nivel superficial, al trecătorilor grăbiţi, care se opresc doar sporadic la cumpărături, dar care cadenţează cotidian viaţa pieţei cu prezenţa lor. Există apoi niveluri de interacțiune din ce în ce mai inerţiale. Negustorii ambulanţi au apariţii marcate sezonal sau legate de anumite evenimente. Negustorii stabili, cu tarabe rezervate sau cu prăvălii, marchează cu o pregnanţă majoră piaţa. La capătul axei se situează negustorii sau precupeţii în vârstă, a căror memorie cuprinde piaţa într-o panoramă temporală de mare amplitudine. Judit Bodnár definește spiritul târgoveț al unei piețe ca suprapunerea sincronică a diverselor straturi de intensitate a interacțiunilor sociale; și, diacronic, ca memorie pe care acestea o transmit de-a lungul generațiilor, realizând un peisaj specific.

Rezultă de aici că piețarii cu vechime sunt depozitarii, continuatorii și legatarii acestui spirit al pieței, care poate fi considerat tradiție endemică și încadrat în filonul târgoveț-festiv al culturii populare, cu tot registrul aferent de practici, ritualuri și norme. 

(Ar fi de amintit, în acest sens, că piața de vechituri din Saint-Ouen de lângă Paris a fost declarată „zonă protejată pentru atmosfera sa”; și că piața multiseculară Campo deʼ Fiori din Roma, ținută dintotdeauna într-un spațiu liber, neconstruit, este declarată monument de patrimoniu imaterial.)

Cercetările mi-au revelat că, deopotrivă, clienții congeneri ai acestor piețari, integrați mai mult sau mai puțin în aceleași rețele de rudenie sau de interes economic, participă la realizarea totalității faptului social pe care îl constituie piața.

În general, piețarii trecuți de vârsta pensionării fac parte din categoria așa-numiților grădinari (celelalte două categorii fiind fermierii profesioniști și revânzătorii-transportatori).

Grădinarii sunt gospodari tradiționali, continuatori ai stilului de viață bazat pe economia de subzistență. Ei comercializează surplusul producției din propria gospodărie familială. Este genul de activitate pe care ei înșiși îl numesc „autoaprovizionare” (cu un termen datând din perioada socialistă). Specific pentru ei este că nu folosesc „acoperitori” (solarii sau sere) și că nu „stropesc” culturile cu îngrășăminte sau contra dăunătorilor.

Vica (85 de ani) din satul Liviu Rebreanu: vinde numai joia în piața Năsăud. Când am făcut cunoștință cu ea, avea pe tarabă castraveți, ceapă, cimbru și mărar-bețe.

Elisabeta (85 de ani) are gospodăria la marginea Zalăului. Când am cunoscut-o, avea pe tarabă țelină (căpățână + frunze) și diverse conserve de casă din legume și fructe. Vine încă din anii ʼ70 în Piața Centrală din Zalău: la început sporadic; apoi, din momentul pensionării (acum 30 de ani), zilnic. A apucat toate amplasamentele succesive ale pieței, până la stabilirea acesteia în actuala hală. 

Nea Prodan (75-80) din Adunații-Copăceni (Giurgiu) vinde în Piața Miniș din Titan (București) două soiuri de salată și diverse alte legume (dovlecei, ridichi, ceapă, albitură etc.). Vine la piață o dată la două-trei zile. 

Saveta (70+) din Liviu Rebreanu prepară pâine și patiserie pentru târgul săptămânal al producătorilor locali din Bistrița; dar etalează la stand și legume cultivate pe lotul propriu (castraveți, fasole păstăi și ceapă etc.). 

O caracteristică larg răspândită la cei din generația lor este îmbinarea, în decursul anilor activi, a mai multor activități. Încadrați fie în cooperative agricole, fie în unități productive de stat, ei nu au întrerupt activitățile din gospodăria proprie, reușind să perpetueze tipul de economie țărănească tradițională, cu toate practicile și habitusul de clasă moștenite de la generațiile anterioare. Conform lui Vintilă Mihăilescu, acest tip de „gospodării difuze” deținute de „muncitori-gospodari” au fost „întărite tocmai în cei mai grei ai ultimului deceniu” de socialism (Mihăilescu: 30-31). Strategia lor descurcăreață a constat în a combina o slujbă sigură, dar mai puțin remunerată, cu o activitate economică alternativă care permitea câștiguri suplimentare. Aceasta din urmă era, evident, comercializarea la piață.

Pensionarea, departe de a însemna retragere, le-a adus timpul disponibil mersului la piață. Unii dintre ei au recunoscut, mai mult sau mai puțin explicit, că sunt „dependenți” de piață, de relațiile cu clienții și cu ceilalți comercianți.

Elisabeta din Zalău vine zilnic în piață cu un autobuz care o lasă la 8 dimineața în stația apropiată; și pe care îl ia înapoi spre casă la ora 11. Cele trei ore cotidiene la tarabă o „țin în viață” (după cum declară).

Vica din apropierea Năsăudului are multă treabă, deoarece crește și animale. Ritmul său de mers la piață este săptămânal, dar este și ea legată afectiv de această îndeletnicire.

Nea Prodan din județul Giurgiu obișnuiește să le acorde „bonusuri” și „oferte” (cuvintele lui) clienților fideli. O dată mi-a oferit atâtea legume „bonus”, încât a ieșit pierdere. I-am atras atenția, dar a lăsat de la el, bravând. Deși nu o declară fățiș, dă de înțeles că nu merge la piață pentru bani, ci pentru plăcerea socializării.

În primele zile de observație în piața Decebal din Bistrița, am surprins un dialog care m-a pus pe gânduri, între un cumpărător și un piețar (ambii – trecuți de 65 de ani). Cumpărătorul întreabă: „Cum dai castraveții?” Piețarul îi spune prețul și așteaptă cu talerul adânc în mână, ca să afle cât are de cântărit. La care cumpărătorul: „Ah, nu! Nu cumpăr, am vrut să știu cu cât se mai dau, că am pus și eu castraveți, la mine-n grădină”. 

Mie, pe moment, mi s-a părut nepoliticos și contrar eticii comerciale să întrebi prețul, fără intenția de a cumpăra. Mă așteptam la o ripostă nervoasă din partea cealaltă a tarabei.

Al doilea moment de uimire a venit când l-am auzit pe piețar că, departe de a fi deranjat de nepolitețe, răspunde extrem de cordial. Discuția a continuat pe un ton amical. Vorbeau destul de tare, ca pentru a fi auziți și a atrage și alți interlocutori. Auzeam frânturi de conversație în grai bistrițean, din care deslușeam unele cuvinte-cheie, precum răsad, sămânță, teren. Era evident că își împărtășesc experiențe și sfaturi grădinărești. La un moment dat, un bărbat corpolent (circa 60 de ani), cu aspect mai orășenizat, care mergea cu sacoșe grele în urma soției, s-a oprit în dreptul celor doi și le-a spus ceva ca o glumă (nu am auzit ce), provocând reacția lor ilară. Apoi și-a continuat drumul, replicând peste umăr la remarcile ironice ale celorlalți doi. 

Am tot constatat apoi cu timpul, verificându-mi-se ca o concluzie, că bărbaților mai în vârstă le face plăcere să-și etaleze, cu voce tare și cu atitudini exteriorizate, cunoștințe de agronomie/zootehnie, dar și din alte domenii tehnice, de la mecanică auto la construcții. 

Mai prețioasă decât vânzarea unui kilogram de castraveți, pentru piețarul de la Decebal părea să fie extinderea rețelei de cunoștințe având același ethos comunitar. Deși separați de tarabă, cei doi se situează simbolic de aceeași parte a acesteia; relația lor încadrându-se în registrul sociabilității primare. Observând plăcerea cu care piețarul s-a lansat într-un discurs expert, adresat practic tuturor celor de față, am ajuns să îmi basculez opinia și să consider că, în bună măsură, întrebătorul este cel care i-a făcut o favoare celui întrebat. 

Desigur, toată această scenă reprezenta un schimb de favoruri simbolice plus căutarea de a stabili o relație de întrajutorare și reciprocitate de tip maussian.

O astfel de relație de lungă durată ajunge, treptat, să înfrângă frontiera fizică a tarabei. În primele zile de teren în Năsăud, nu reușeam să disting dintr-un anumit grup de bărbați (majoritatea peste 60 de ani) care este piețarul și care clienții, întrucât toți se găseau (la propriu) de aceeași parte a tarabei. Apoi m-am obișnuit cu astfel de „coruri bărbătești”, asimilabile și cu niște „sfaturi ale bătrânilor”, în care piețarului i se acordă rolul central, ca unui conducător de comitet ad hoc. Dezbaterile sunt rostite cu voce tare, ca pentru a fi auzite de restul lumii din piață. 

Femeile au un fel mai discret de a se întâlni în preajma tarabei, asemănător cu o șezătoare sau cu o tacla între vecine la gard. Și tematica diferă. De obicei, femeile își împărtășesc sfaturi de gospodărie și își fac confidențe. De asemenea, este rolul celor mai vârstnice și mai experimentate să conducă adunarea. 

În mica și cocheta piață a Independenței din Bistrița am descoperit un ecosistem social aparte, dominat de femei: atât piețărese, cât și cliente. Specificul de gen își pune amprenta pe spiritul târgoveț al pieței, pe care l-am resimțit mai blând, mai generos, mai „matern”. Aflasem despre cartierul cu blocuri de patru etaje din zonă că este locuit mai ales de familii de funcționari, profesori și militari la pensie. Încerc să găsesc aici o explicației a atmosferei tihnite, ușor burgheze a pieței, vizitată de cliente pretențioase, uneori exigente, care primesc din partea piețăreselor o solicitudine jovială, dezarmantă. Am surprins între cele două părți ale tarabei o confruntare urban-rural (cucoană versus țărancă): schimb de rețete, de sfaturi și tips-uri de preparare etc. care aduc împreună cele două lumi – satul și orașul – într-un adevărat comerț al ideilor.

Un obicei deopotrivă în piețele transilvănene și în Oborul bucureștean este ca o prietenă (de obicei, pensionară) să stea în dreptul tarabei fără să cumpere, ci doar ca s-o țină de vorbă pe piețăreasă („să-i țină de urât”). Pe lângă rolul social-colocvial, această practică îl îndeplinește și pe acela de nadă pentru cumpărătorii din preajmă, curioși să afle „ce se dă”.

Unii dintre participanții la aceste sfaturi ale bătrânilor au cu ei o sacoșă, care denotă intenția de a cumpăra. Dar este clar că, dincolo de motivul târguielii, mersul la piață constituie rutina lor cotidiană, un mod de a socializa și de a petrece timp de calitate împreună, care face din piața agroalimentară un așa-numit loc terț (third place), împlinindu-i astfel menirea de agora populară. 

Teoria locurilor terțe (parcuri, cafenele, bistrouri etc.) este dezvoltată de sociologul Ray Oldenburg, care le definește a fi mai mult decât simple spații de petrecere cotidiană a timpului liber: ele capătă rolul unor forumuri de deliberare civică și de reafirmare a spiritului democratic „la firul ierbii”

O importantă caracteristică a piețelor este vocația sociabilă pe care o are spațiul dintre rândurile de tarabe. Aceste intervale de tranzit sunt consacrate întâlnirilor mai mult sau mai puțin planificate. Aici se discută zeci de minute, chiar și ore, de la mici „combinații” de afaceri până la subiecte mundane, lejere, de timp liber. Este încă un loc terț al orașului, frecventat mai ales de către vârstnici, în care tensiunile provocate de instabilitatea economică se atenuează prin discuții deliberative, consfătuiri de întrajutorare „de tip sindicalist” sau simplu haz de necaz. 

Când i-am relatat aceste constatări, Radu Dreptate, directorul Direcţiei Servicii Sociale din cadrul Primăriei Bistriţa mi-a răspuns cu o frază revelatoare: „Piața este un club social pentru pensionari.”

Printre altele, Radu Dreptate administrează un Centru de zi pentru vârstnici, aflat în apropierea unui fost vad comercial al Bistriței. Rezum mai jos relatarea directorului Dreptate:

Pe bulevardul Independenței, în zona fostului magazin Big, pe fostul drum către moară, se statornicise o piață informală. În secolul trecut, țăranii opreau aici și vindeau din căruță sau din portbagaj legume, fructe, dar și produse animale. Se cumpăra direct cu sacul, lumea făcea rezerve în casă. Era o zonă intens frecventată de bunicii și părinții noștri. Piața nu mai e de mult, Bigul s-a închis și el, dar vârstnicilor le place să vină în continuare aici, să se plimbe și să socializeze. Acum merg la biserică (îmi arată nou construitul lăcaș de cult), în parc (se vede în spatele bisericii) și, mai nou, la Centrul de zi pentru vârstnici construit de primărie: clubul de care bunicii orașului aveau nevoie (amplasat dincolo de părculeț).

Această poveste venea parcă să îmi demonstreze teoria. Dacă vârstnicii au continuat să se întâlnească în situl vechii piețe, chiar și în absența funcției economice a acesteia (desfacerea – respectiv aprovizionarea – cu produse agricole); înseamnă că există o funcție non-economică a pieței, cel puțin la fel de importantă pentru ei. Înseamnă că între ei se stabiliseră relații sociale semnificative, pe care le-au păstrat în timp și care îi leagă afectiv de situl fostei piețe.

Am apreciat tot ce a construit municipalitatea pentru pensionari: parcul, biserica, clubul. Dar nu mi-am putut abține un gând: oare nu ar fi fost mai pe placul lor să se fi păstrat fosta piață improvizată de pe bulevardul Independenței?

Curând, însă, aveam să descopăr că marțea se ține în apropiere, într-o parcare din spatele blocurilor, un târg informal de vechituri și „industriale”. O zi pe săptămână, tot cartierul se animă și se încarcă cu o veselie vitală, marcată totuși de un aer de nostalgie. Toate vârstele sunt prezente, dar nucleele de tip „sfatul bătrânilor” sunt cele care coagulează întreaga participare. Era exact confirmarea de care aveam nevoie pentru a-mi testa teoria: târgul de marți moștenește și continuă în mod natural tradiția târgoveață a vechiului vad din bulevardul Independenței. Această întrunire săptămânală dintre negustori și cumpărători (uneori rolurile interschimbându-se) are toate caracteristicile unui fapt social bine încastrat în viața cartierului. Cu siguranță, autoritățile cunosc fenomenul și îl tolerează, însă îl țin dosit după blocuri. El rămâne într-o zonă underground, a zvonurilor și a contactelor personale. Probabil este genul de manifestare de care edililor le e rușine, ca de ceva retrograd și „kitschos”. 

În general, piețele tradiționale par să fie privite de municipalitățile din România ca manifestări rușinoase, retrograde, „ca la țară”. Dosirea piețelor în spatele unor edificii fățoase, destinate comerțului „modern” și „civilizat”, tendință tipică perioadei socialiste, a fost urmată, în ultimele decenii, de un val de gentrificări barbare, sub același stindard al modernizării. Noile hale brutaliste, de tip mall, îi exclud pe foștii piețari și cumpărători, mai ales prin taxele mari, care conduc la creșterea prețului produselor. Treptat, noile spații comerciale ajung să adăpostească revânzători/transportatori și firme de desfacere en detail, care se adaugă ca o verigă în plus pe lanțul de aprovizionare producător-consumator. Produsele cumpărate de la astfel de intermediari anodini devin articole oarecare, ca de supermarket, deprivate de povestea originii lor, desprinse de terroir și de profilul uman al producătorului.

Amenajarea noilor hale, mai apropiată de logica supermarketurilor, inhibă și descurajează relaționarea firesc umană, interacțiunile de tip taclale, între rândurile de tarabe. Noile piețe gentrificate, lipsite de vocația sociabilă a locurilor terțe, au o răceală neutră care le apropie mai degrabă de non-locurile teoretizate de George Ritzer (supermarket, fast-food, terminal de aeroport etc.). 

Pericolului gentrificării i se adaugă și concurența neloială a super- și hipermarketurilor, care fagocitează vadurile comerciale trasate istoric de piețe. 

Acestor amenințări urbanistice li se adaugă și cele economice, care privesc dificultatea crescândă a micilor producători (în majoritatea lor, grădinari vârstnici, dependenți de piață) de a supraviețui în contextul actual. Tot acest mănunchi de cauze acționează violent asupra vârstnicilor, de ambele părți ale tarabei, ca factori de excluziune socială. Este în pericol nu doar piața ca sursă de aprovizionare cu produse proaspete și ieftine, ci și piața ca loc terț, de socializare și divertisment accesibil pentru vârstnici, ca spațiu al comerțului de idei și ca zonă de intersectare culturală și solidarizare rural-urban.

Pe plan internațional se înregistrează un reviriment al piețelor tradiționale, încadrat într-o tendință în expansiune, parte a unor ample mișcări internaționale (Downshifting, Degrowth, Slow Food). Acestea vizează recuperarea unui mod de viață apropiat de natură, în cadrul strategiei globale de prevenire a crizelor economic-ecologice și alimentare.

În acest context, seniorii piețelor, cu bagajul lor de experiențe și moșteniri culturale ale trecutului, sunt experții cei mai calificați în a implementa viitorul. 

 

Bibliografie

Bodnár, J. (2004) „Asamblînd piaţa: transformările sociale ale spaţiului public şi sfîrşitul iluziilor despre economia secundară în Budapesta postsocialistă” (Lăţea, P., trad.) în Chelcea, L. și Mateescu, O. (coord.) Economia informală în România: Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989. Bucureşti: Paideia, pp. 194-205.

Caillé, A. (2000) Critica rațiunii utilitare (Badiu, I., trad.). Cluj-Napoca: Dacia.

Dumitrescu, F (2022): „Merem la piață! O etnografie a agropiețelor din Bistrița și Năsăud” în Cosma, V.S. și Modoc, E. (coord.) Culese din rural. Sibiu: Editura ULBS, pp. 69-134.

Mauss, M. (1993) Eseu despre dar (Lupescu, S., trad.) Iași: Institutul European.

Mihăilescu, V. (2018) Etnogeneză și țuică, București: Polirom.

Oldenburg, R. (1989) The Great Good Place: Cafes, Coffee Shops, Bookstores, Bars, Hair Salons, and Other Hangouts at the Heart of a Community, Cambridge: Da Capo Press.

Ritzer, G. (2010) Globalizarea Nimicului (Popescu, R., trad.), Bucureşti: Humanitas.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.