Din prima seară în care am sosit în satul Dragomirești[1], județul Argeș, am auzit sunetul huruit al drujbelor ce lucrau necontenit în pădurile care înconjurau satul. La întrebarea mea, „cine taie noaptea copaci în pădure?”, gazda la care urma să locuiesc următoarele 6 luni mi-a răspuns laconic : „rudarii din Costești”. Când mi-am redactat propunerea de cercetare de teren pe care o prezentasem, conform cu uzanța locului, în fața întregului corp profesoral al Institutului de Economie și Științe Sociale din cadrul Universității Humboldt din Berlin, rudarii nu figurau ca variabilă în studiul exploatării resurselor naturale în mediul rural din România. După primele momente de panică – aveam doar cunoștințe vagi asupra acestei populații – am continuat cercetarea implicând și acest grup etnic. Printre caracteristicile de grup importante se află aceea că refuză plasarea în marea grupă etnică a romilor și se autoidentifică tradițional cu practica prelucrării lemnului. Acest grup era așezat fizic la marginea celui de-al treilea sat care compune comuna Dragomirești, către zona în care începea pădurea. Detestați de populația românească pe motiv că sunt „cei care ne taie pădurile”, marginalizați social și excluși de la restituirea pământurilor și pădurilor, rudarii constituie, după cum vom vedea în continuare, „țapii ispășitori” prin excelență.

Așezat la o altitudine de 800 m deasupra mării, pe dealurile care străjuiesc râul Argeșel, satul are o bogată tradiție în exploatarea pădurii, care cuprinde 2553 ha, în timp ce pământul arabil, care se întinde de-a lungul râului, are doar 306 ha. Pădurea a fost restituită prin legile 18/1991 și 1/2000 foștilor proprietari sau moștenitorilor lor.[2]Rudarii au fost excluși din procesul restituirii proprietăților deoarece niciunul dintre ei nu avusese în proprietate pădure înainte de 1945, asta deși întreaga lor cultură economică se baza pe realizarea de diverse obiecte din lemn, de la mobilă țărănească la mături, furci, coșuri din împletituri de nuiele și veselă de bucătărie.[3]

În următoarele luni de la sosirea mea în sat am petrecut multe ore printre rudari încercând să îi fac să înțeleagă că nu sunt nici ziarist în căutare de subiecte și nici polițist sub acoperire, ci un doctorand la o universitate străină care vrea să înțeleagă relația lor veche cu pădurea. Să cercetezi exploatarea ilegală a pădurii – cuvântul cheie fiind aici „ilegal” – nueste simplu, oriunde ai face asta. Construirea încrederii prin mici daruri, prin invitații dese la un „pahar de vorbă” și, mai ales, convingerea lor că nu sunt acolo ca să raportez mai departe ce se întâmplă în cătun mi-a permis să iau interviuri, să observ relațiile dintre ei și relațiile lor cu autoritățile locale, printre care cei mai importanți erau primarul, polițistul și pădurarul. Au fost mirați când le-am cerut să deseneze pe o folie transparentă așezată peste fotografia satelitară a întregii comune, incluzând și pădurea, locurile unde merg în pădure „să taie lemne”.[4] Cu acea ocazie am realizat că numele diverselor locuri din pădure sunt diferite la sătenii români și la rudari: proprietarii de păduri care fuseseră supuși cercetării prin aceeași metodă numeau locuri care evocau topografia sau vreun nume de sătean-proprietar de pădure ce venea probabil din depărtarea secolelor anterioare; rudarii numeau locurile după incidentele prin care trecuseră atunci când mergeau să exploateze pădurea.

Mecanisme politice, birocrați locali și țapi ispășitori

După vreo două luni de prezență necontenită în sat, timp în care stătusem deja de vorbă cu toți reprezentanții locali ai statului, cu proprietarii de pădure și cu alți localnici, era clar că unul dintre laitmotivele antipatiei populației românești față de rudari era generat de tăierea ilegală a pădurilor private. Trei scurte episoade pe care le voi povesti în continuare arată că rudarii sunt, într-adevăr, cei care taie pădurile proprietarilor români. Dar aceasta este o imagine incompletă. Cei care profită economic și politic sunt chiar angajații locali ai statului român, cei care lucrează în primărie, la poliție și pădurarul.

Pe parcursul primei luni de ședere am dezvoltat relații de încredere cu cei trei polițiști locali: doi tineri entuziaști care terminaseră nu demult școala și fuseseră repartizați în comuna Dragomirești și șeful de post, un polițist aproape de pensie, hărșit în mai multe posturi comunale înainte de a fi repartizat aici. Cum existau mai multe plângeri penale, unele depuse de proprietarii de păduri care locuiau în Pitești sau chiar în alte județe, s-a decis o descindere în pădure noaptea, când drujbele lucrau neobosite. Am ajuns la locul de întâlnire, alături de polițiști din Pitești, însă nu a fost nevoie de nici un efort în plus. După ce nopți la rând sunetul drujbelor plutea peste sat, în acea noapte era o liniște de cimitir. Era evident, nu era activitate în pădure și deci razia nu mai avea scop. A doua zi, povestind desantul ratat al polițiștilor, gazda mea îmi spune că foarte probabil rudarii au fost anunțați de polițistul mai în vârstă și au rămas acasă în acea noapte.

Al doilea episod s-a petrecut într-o dimineață. Pe la ora 4 am auzit glasurile precipitate ale gazdelor mele în bucătărie. Gândindu-mă la ce e mai rău, m-am ridicat din pat și am intrat în bucătărie. Gazda mea, gata îmbrăcată, fusese telefonic anunțată de cel care ducea vacile pe deal că rudarii erau în pădurea lui tăind de zor copaci. Nea Ion, văcarul, tocmai trecuse pe lângă ei. M-am îmbrăcat repede după ce am obținut permisiunea gazdei să mergem împreună să îi surprindem pe rudari. Între timp, gazda mea sunase la poliția din sat. Am ajuns în pădure, la locul faptei, pe la ora 6. Scena ce ni s-a deschis în față, cu trunchiuri de copaci tăiați la un metru de la sol, cu crengi răvășite peste tot și cu mirosul de rășină încă puternic plutind în aer, care spunea fără vorbe că, acolo, cu câteva minute înainte, mai mulți oameni tăiaseră vreo 7-8 copaci. Unele trunchiuri tăiate fuseseră abandonate ca și cum făptașii părăsiseră scena în grabă. La întoarcere, gazda mi-a explicat furioasă că doar polițistul îi putea anunța pe rudari că sosim. La întrebarea mea sceptică, „dar de ce rudari și nu vreun consătean român fără pădure și care nu își permitea să cumpere lemne pentru foc?”,răspunsul a venit laconic: „doar rudarii își pot aduce căruțele cu cai pe coastele astea abrupte și să și coboare cu ele pline cu lemne”. E adevărat că orășeanul din mine se îngrozise la ideea că acele coaste abrupte, cu pământul mustind de apă de la ploaia din ziua și noapte precedentă, puteau fi urcate și mai ales coborâte cu căruțe grele, pline ochi cu trunchiuri (vezi foto 1 și 2).

Foto. nr. 1.

Spre locul faptei, pe cărări înguste și mocirloase; Foto 2-3. Urmele tăierilor.

Foto 3.

În fine, ultimul episod îl are în centru pe contabilul primăriei, care va deveni, nu mult timp după acest episod, primarul comunei. Urmașul unuia dintre oamenii bogați din Dragomireștiul interbelic, acum matematician cunoscut care lucrează la un institut al Academiei Române, a făcut demersuri pentru a-și recăpăta cele 10 hectare de pădure permise ca restituire de legea 1/2000. Cele câteva incursiuni în comună și la primărie, dar și contabilul primăriei l-au convins că trebuie să vândă repede pădurea înainte să fie tăiată de rudari. A bătut palma cu firma sugerată de contabil care i-a și livrat repede în cont o parte din contravaloarea negociată a pădurii. Înainte însă ca firma să se apuce de treabă, rudarii care locuiau destul de aproape de acea zonă au tăiat, în decurs de doar câteva săptămâni, întreaga pădure. La venirea firmei de exploatare, doar cioatele mai rămăseseră martore ale existenței unei păduri în acea zonă. Plângerea făcută de către matematician la București a dat după ceva timp rezultate. Contabilul, care s-a aflat, și-a trimis finii pe care îi avea printre rudari să taie acea pădure, a fost pus sub acuzație. Între timp însă, devenise deja primarul comunei. Cei cu care am vorbit, atât din primărie, cât și cu alți reprezentanți ai statului, mi-au spus toți la unison: contabilul/primarul s-a lăcomit. Nu te joci cu cineva care știe atâta carte și care are și legături trainice cu diverse oficialități de la București.

Prima întrebare care mi-a venit în minte atunci când am aflat aceste povești a fost: cum Dumnezeu să lucrezi noaptea în pădure și să reușești să tai copaci aflați pe un aliniament ambiguu fără să tai măcar un copac din pădurea rămasă la stat? Chiar dacă știi pădurea bine, e greu să faci distincția între copacii din pădurea de stat și cei din pădurea privată. Cele două tipuri de păduri sunt separate între ele doar printr-o linie imaginară care este marcată pe alocuri cu o bulină din vopsea roșie aplicată pe câte un copac. Din imaginile satelitare și din hărțile participative reieșea destul de clar că doar pădurea privată fusese tăiată, pe când cea de stat rămăsese neatinsă.

Harta desenată chiar de actorii implicați în aceste povestiri, spune clar: pădurea privată retrocedată și tăiată se găsește chiar la marginea pădurii de stat neatinsă. Explicația este că între diverși birocrați ai statului român la nivel local și rudari s-a instituit o relație numită în antropologie patron-client. Patronul este de obicei o persoană influentă care își protejează clientul în schimbul unor servicii politice (ajută la realegerea lui, de exemplu) sau economice (primește bani și alte foloase). Clientul, în cazul de față rudarii, sunt protejați de birocrații locali în fața raidurilor poliției și primesc informații precise unde să taie fără să afecteze pădurea statului. Mai mult, câțiva săteni mi-au confirmat că mașina poliției se afla în fruntea unui convoi cu camioane încărcate cu lemne transportate fie la diverse gatere, fie la samsari, care mai departe se ocupă cu vânzarea lor în țară sau chiar peste graniță. Fără protecția mașinilor poliției, rudarii bogați – cei care dețin camioane pentru transportat lemne și care preiau lemnul de la rudarii săraci, care se expun pericolelor din pădure (accidente, să fie prinși de către proprietari și bătuți etc.) contra unor sume modice – nu ar avea impunitate. Câteodată, finii pădurarului din localitate, și ei rudari, se transformă ei înșiși în pădurari pentru a păzi pădurea statului de intruziunea rudarilor din comunele vecine, asigurând astfel protecția nașului-patron. Dacă inspecția forestieră trimisă detectează copaci tăiați ilegal, atunci pădurarul este tras la răspundere și trebuie să plătească pentru daune. Relația patron-client folosește deseori limbajul rudeniei – în cazul nostru relația naș-fin – pentru a instaura o relație inegală ca putere între patron și client.[5] Evident, la rândul lor, patronii locali au ei înșiși patroni aflați în poziții de influență politică la nivel regional sau chiar național. În acest caz, patronii locali se transformă în clienți care asigură alegerea politicienilor la nivel de județ printr-o campanie fără jenă și prin organizarea aducerii sătenilor săraci, a bătrânilor și a rudarilor la urne în ziua votului cu autocarele.[6] Deși secretarul primăriei și polițistul nu pot fi membri ai unui partid politic, atât la alegerile locale din 2004, cât și la cele din 2008 am observat implicarea cât se poate de directă a lor și a tuturor celorlalți birocrați locali în campania electorală a primarului aflat la putere. Până la urmă, alegerile sunt naționale însă alegătorii votează la nivel local sub privirea necruțătoare a birocraților neimplicați politic, dar cu puternice mecanisme de pedepsire a tuturor celor aflați la mâna lor și care s-ar opune. Fără o astfel de protecție toți cei menționați în acest capitol ar avea șanse mai mici să scape nesancționați de lege.

Concluzii

Pădurea nu este exploatată sălbatic și nesustenabil în România doar de firme străine, așa cum s-ar putea crede văzând ultimele știri din mass-media. Sunt numeroase mecanisme de exploatare ilegală a pădurii de către compatrioți aflați în poziții de putere și în strânsă legătură cu statul român, care folosesc diverse segmente de populație ca țapi ispășitori. Cazul prezentat aici (și mult mai pe larg în cartea Disrupted Landscapes) este doar un exemplu prin care populații sărace, așa cum sunt și rudarii, cu o acută lipsă de acces la piața locală a muncii, discriminați și batjocoriți, sunt folosiți ca țapi ispășitori pentru îmbogățirea unui foarte mic număr de persoane. Casele tuturor celor implicați în această poveste, unele cu câte două și trei etaje, cu curți generoase care adăpostesc mașini scumpe, vorbesc de la sine despre această lucrativă relație dintre patroni și clienți. Casele rudarilor care lucrează în pădure sunt dărăpănate, cu una-două camere, cu curți mici care nu adăpostesc decât eventual unul sau doi cai și o căruță (vezi foto 4 și 5).

Foto 4: Casă de rudar sărac. Foto 5: camioane ale unor rudari bogați.

Când am ajuns în sat, în aprilie 2014, dealurile dimprejur erau acoperite cu o pădure deasă. Când am terminat cercetarea, în noiembrie 2016, dealurile pământii mai susțineau doar ici și colo câte un copac prea tânăr pentru a fi tăiat. Morala: cei dezavantajați și pădurea pierd în fața puternicilor birocrați ai statului român.

[1] Cum multe dintre descrierile si analizele prezentate în acest capitol și în cartea din care ele au fost extrase prezintă situații la marginea legalității am ales ca numele așezărilor din text să fie anonimizate. Vezi pentru detalii, Ștefan Dorondel, Disrupted Landscapes. State, Peasants and the Politics of Land in Postsocialist Romania, Oxford and New York, Berghahn, 2016.

[2] Nici acest text și nici cartea pe care el se bazează nu discută legea 247/2005.

[3] Ion Chelcea, Țiganii din România. Monografie etnografică. București, Editura Institutului Central de Statistică, 1944.

[4] Pentru detalii privind această metodă și ce presupune ea vezi Greg Brown, Marketta Kyttä, Key Issues and Priorities in Participatory Mapping: Towards Integration or Increased Specialization?. Applied Geography 95, 2018: 1-8.

[5] Pentru o mai detaliată înțelegere a relației patron-client și exploatarea ilegală a pădurilor vezi Ștefan Dorondel, ”They Should be Killed!”. Forest Restitution, Ethnic Groups and Patronage in Post-Socialist Romania, în D. Fay și D. James (eds.), The Rights and Wrongs of Land Restitution. ‚Restoring What Was Ours’, Oxon, New York, Routledge, 2009, pp. 43-66.

[6] Pentru detalii vezi Tatjana Thelen, Stefan Dorondel, Alexandra Szöke, Larissa Vetters, ‘The Slip has Been Rubbed from Their Eyes’: Social Citizenship and the Reproduction of Local Hierarchies in Rural Hungary and Romania. Citizenship Studies 15(3-4): 513-527.