Introducere

M i-a luat aproape jumătate de an să găsesc un loc unde să stau în Câmpia Bărăganului și să încep cercetarea pe teren. Într-una din căutările din februarie 2017, am cunoscut-o pe Maria la primăria din Dragoș Vodă. Maria are peste 50 de ani și lucrează la primărie încă din anii 1990. Ea a devenit persoana mea de contact care a încercat timp de două luni să-mi găsească o gazdă în sat. Dar această lungă așteptare m-a făcut să cred că nu vrea, de fapt, să mă ajute.

Voiam să găsesc un loc unde să studiez efectele financializării terenurilor arabile din România, adică achiziția terenurilor arabile de către fonduri de investiții internaționale cu scopul de a profita de pe urma arendei și a creșterii prețului pământului în timp. Încă din anii 2000, managerii de investiții au promovat terenurile arabile ca pe un activ financiar alternativ tradiționalelor acțiuni la bursă, obligațiuni, titluri de stat sau imobiliare (Clapp, Isakson și Visser 2017; Edelman, Oya și Borras 2016; Fairbairn 2014; Ouma 2016; Visser 2015). Urmând trendul general din ultimele decenii al financializării economiei globale (Arrighi 1994; Epstein 2005; Harvey 2003; Krippner 2005), investițiile în teren arabil au explodat după criza financiară din 2008. Datorită suprafețelor semnificative, a solului foarte fertil, prețurilor scăzute și subvențiilor pentru producția agricolă, România a devenit o țintă pentru investitorii financiari.

În primul deceniu postsocialist pământul era în general utilizat de către micii proprietari din mediul rural, țărani, în gospodării de subzistență și semi-subzistență. Majoritatea refuzau să-și vândă terenurile. Dar aceste gospodării erau departe de a fi fermele comerciale competitive la nivel internațional pe care și le-ar fi dorit Uniunea Europeană și Banca Mondială, instituțiile care contribuiau la finanțarea și planificarea dezvoltării României postsocialiste. Aceste instituții încurajau dezvoltarea pieței funciare fiindcă ar fi dus la concentrarea și consolidarea în ferme mijlocii și mari a pământului împărțit în urma retrocedărilor postsocialiste în proprietăți care aveau în medie 1-3 hectare, fragmentate în mai multe parcele de diferite mărimi.

De la începutul anilor 2000, însă, vânzările de teren agricol în Bărăgan și în general în România au crescut într-un ritm neașteptat de rapid, iar motorul acestei creșteri au fost investițiile străine. Fermierii locali, care au adunat parcele mici în ferme mijlocii și mari, predominant în zonele de câmpie, s-au temut și încă se tem de această „sete de pământ” a străinilor. Cei mai mulți fermieri locali arendează terenul pe care îl cultivă de la micii proprietari, iar intrarea cumpărătorilor străini pe piață deja a mărit prețul arendei și a pământului și a redus suprafețele pe care le pot arenda.

Teama aceasta este prezentă și în rândul clientelei lor politice, populiști care susțin că înmulțirea proprietarilor de terenuri cu cetățenie străină va duce la pierderea integrității teritoriale și a suveranității statul național. Viziunea se îmbină cu discursuri ‘tradiționaliste’, care afirmă că acest fenomen va duce la dispariția țăranului, depozitarul culturii române. Dar chiar și cei care aderă la discursuri ‘progresiste’ văd în dispariția țăranului pierderea suveranității alimentare și deci dependența totală de marile corporații din industria alimentară și retail pentru accesul la hrană.

Însă pentru micii proprietari, vulnerabilizați de colapsul economiei socialiste, creșterea prețului pământului a fost și o oportunitate, fiindcă le-a permis să compenseze anumite lipsuri financiare și să obțină ceva ce acum își doresc mai mult. Mi-a fost greu să găsesc o gazdă tocmai din cauza acestei forme de valoare la care locuitorii din mediu rural aspiră și care este atașată unui repertoriu de obiecte ce definesc condițiile de locuit.

Condiții

În aprilie, Maria m-a chemat la Dragoș Vodă pentru că îmi găsise o locuință. Dar și oferta asta a picat. Până am ajuns în sat proprietarii se răzgândiseră. Viceprimarul Paul s-a alăturat eforturilor Mariei în aceeași zi. Din cele trei oferte pe care le-a găsit, mi-a recomandat-o pe cea dintr-un sat alăturat din aceeași comună, singura care, spunea el, avea condiții. Am plecat nehotărât din Dragoș Vodă, gândindu-mă dacă ar fi bine să stau în  satul comunei mai depopulat și localizat la o distanță mai mare de instituțiile administrative. Pe lângă faptul că aceste instituții dețin o mare parte din informațiile de care aș fi avut nevoie, ele sunt și unele dintre cele mai importate spații sociale la sate.

Pe drum spre București, Maria m-a sunat să-mi spună că l-a convins pe tatăl ei să mă găzduiască. Mi-a zis că trebuie neapărat să stau la el pentru că are condiții foarte bune. O săptămână mai târziu, în ziua în care m-am stabilit în sat, m-a invitat la masă la ea acasă. Era bucuroasă că a reușit să-l convingă pe tatăl ei să îmi închirieze o cameră și și-a cerut scuze că a durat atât de mult timp căutarea. Mi-a zis că fiind foarte multă sărăcie în Bărăgan e greu să găsești o casă cu condiții.

Gail Kligman (1998) trecuse printr-o experiență similară în timpul cercetării de teren pe care o făcuse cu patru decenii în urmă în Maramureș. Ea își amintește cum gazda ei i-a repetat în continuu în prima săptămână că „noi nu avem condiții pentru domni” (Kligman 1998, 20). Gazda i-a mărturisit că a ezitat să primească o americancă, care cu siguranță se aștepta la mai mult decât „un pat acoperit cu o saltea de paie, o lampă cu petrol, latrină în curte și apă încălzită pe un cuptor de lemne” (Kligman 1998, 20).

Condițiile sunt de fapt un repertoriu, mereu incomplet, de obiecte mai mult sau mai puțin folositoare într-o gospodărie: un grup sanitar în interiorul casei, cu closet, chiuvetă și duș sau/și cadă, uneori și mașină de spălat, care să înlocuiască „veceul din fundu’ curții”, și vasul în care se spală atât rufele, cât și oamenii. Geamurile termopan, parchetul laminat sau, în bucătărie, chiuveta și aragazul fac parte și ele din acest repertoriu de obiecte cu valoare, precum și alte electrocasnice și dispozitive electronice: frigider, ladă frigorifică, televizor etc.

Oamenii din Dragoș Vodă, ca și gazda lui Kligman, aveau impresia că, venit de la oraș, mă așteptam ca o casă să aibă aceste condiții. În același timp și ei se așteptau de la mine să îi identific ca persoane cu astfel de condiții. Așa cum argumentează Daniela Moisa (2011) și Vintilă Mihăilescu (2010, 2014), ‘casele făloase’ sau  ‘ca în Occident’, apărute în mediul rural postsocialist, sunt mai mult decât obiecte folositoare. Ele sunt un simbol al emancipării sociale a țăranului, a transformării în domni, cum ar veni. Capacitatea de a reprezenta identitatea celor care le dețin într-o structură socială fac condițiile să fie o formă de valoare. În același timp, condițiile, ca formă de valoare, creează diferențe sociale: pe de-o parte sunt  cei care le au, s-au emancipat, și cei care nu le au, însă și le doresc. Capacitatea de a reprezenta și puterea de a crea se determină reciproc.

În zonele pe care Moisa și Mihăilescu le-au studiat, această emancipare socială simbolizată de condițiile de locuit are la bază munca depusă în străinătate. Deși relațiile sociale din sat par a fi determinate de posesia condițiilor, ele sunt doar forma socială în care munca emigranților este reificată și devine comparabilă cu cea a celor care muncesc local, indiferent de specificitatea acestor munci și a relațiilor de producție în care sunt incorporate.

Dar în Dragoș Vodă condițiile de locuit nu sunt neapărat o reificarea a muncii emigranților. Deși în sat numărul celor care muncesc în străinătate a crescut odată cu tendința generală din România – două din casele pe care viceprimarul Paul le-a găsit pentru mine aparțineau unor astfel de muncitori – acest tip de muncă nu este caracteristic. Sătenii de aici folosesc mai multe surse de finanțare a condițiilor, iar una dintre cele mai importante este vânzarea terenului arabil.

Pământ

Nu m-am gândit inițial la condițiile de locuit ca la o valoare mai importantă decât pământul pentru locuitorii din Dragoș Vodă. Până la colectivizarea socialistă, structura socială a statului român a fost definită de pământ, de cine are acces la el și la cât de mult are acces.

Odată cu retrocedările postsocialiste, pământul a redevenit o formă de valoare, cel puțin în mediul rural. Katherine Verdery (2003), de exemplu, menționează că în primul deceniu postsocialist pământul reprezenta identitatea proprietarilor ca persoane băștinașe, stăpâne pe propria lor muncă și capabile să controleze munca altora. Tot ea sugerează că această identitate este motivul pentru care în prima decadă postsocialistă țăranii refuzau să-și vândă terenul, exasperând reformatorii.

La începutul cercetării m-am concentrat exclusiv pe valoarea pământului. Dar Maria nu prea avea chef să vorbească despre pământ. De fiecare dată când încercam să inițiez o discuție despre asta îmi spunea că ea a vândut cea mai mare parte a pământului și că mai are puțin peste un hectar pe care îl arendează unui fermier. Credeam că evită să vorbească despre asta pentru că e un subiect sensibil. Doar după ce m-a rugat să-i fac poze prin casă să-i arate soacrei îmbunătățirile pe care le-a făcut am început să mă gândesc că poate condițiile sunt mai importante pentru ea decât pământul. Această ipoteză a devenit și mai clară când tot ea, dar și alți oameni din sat cu care am vorbit, mi-a spus că a vândut pământ ca să facă modificări la casă.

Pentru tradiționaliști și progresiști, deși folosesc un limbaj diferit, vânzarea terenurilor arabile este o problemă pentru că micii proprietari renunță la apartenența locală pe care acestea o reprezintă și la însăși identitatea de țăran, prin renunțarea la autonomia gospodăriei și a capacității de a subzista. Dar ei nu țin cont de faptul că pământul într-o gospodărie rurală e de mai multe tipuri. În Dragoș Vodă, în jurul casei sătenii au grădina, unde sunt cultivate legume, ierburi aromatice, copaci fructiferi sau viță de vie, utilizate în alimentație. La marginea satului au terenuri, pe care le numesc ținte, unde cultivă porumb, grâu sau lucernă, utilizate ca furaje pentru animalele din gospodărie. Aceste două categorii asigură subzistența gospodăriei. Terenurile pe care le arendează și le vând sunt cele din câmp.

Terenurile din câmp le-au asigurat micilor proprietari pentru o scurtă perioadă unul dintre factorii de producție necesari pentru a produce un surplus, pe care îl valorizau ca mărfuri în comerț și de care aveau nevoie pentru a se defini în raport cu celelalte gospodării țărănești (Wolf 1966). Liberalizările și privatizările postsocialiste însă au transformat pământul și într-o formă de valoare capitalistă. În acest context, pământul nu este o formă de valoare care reprezintă identitate socială a proprietarului. El este o formă de valoare atât timp cât proprietarul îl poate folosi pentru a produce mărfuri pe care să le vândă ca să obțină bani. Banii sunt cei care reprezintă identitatea socială în capitalism și creează diferențele dintre indivizi.

O mare parte dintre micii proprietari nu au mai putut să folosească pământul din câmp pentru a obține bani. Din cauza absenței capitalului și a forței de muncă reduse, pământul din câmp a ajuns să fie mai degrabă o povară financiară. Și, deși obținerea banilor nu era un scop în sine, imposibilitatea de a utiliza pământul a contribuit la devalorizarea sa ca formă de valoare capabilă să reprezinte identitatea micilor proprietari. Pământul era o formă de valoare care reprezenta apartenența locală a unei gospodării, autonomia ei și capacitatea de a utiliza munca altora, ceea ce nu mai e cazul. Majoritatea gospodăriilor depind de veniturile din munca salariată încă din perioada socialistă pentru acel surplus necesar integrării sociale, iar apartenența locală înseamnă că gospodăria e compusă din țărani, nu din domni.

Condițiile de locuit au devenit mai importante decât pământul. Sunt un simbol al emancipării sociale, care arată apartenența gospodăriei la modernitatea capitalistă, chiar dacă o modernitate așa cum este ea înțeleasă local prin distincția dintre țărani și domni, săteni și orășeni. Condițiile de locuit sunt o formă de valoare cu o mai mare putere de a crea diferențe sociale. Nu sunt altceva decât recodificarea simbolică a relațiilor sociale din sat, din țărani cu pământ și clăcași fără, în săteni cu condiții și săteni fără.

Bibliografie

Arrighi, Giovanni. 1994. The Long Twentieth Century: Money, Power, and the Origins of Our Times. London: Verso.

Clapp, Jennifer, S. Ryan Isakson, and Oane Visser. 2017. “The Complex Dynamics of Agriculture as a Financial Asset: Introduction to Symposium.” Agriculture and Human Values 34 (1): 179–83.

Edelman, Marc, Carlos Oya, and Saturnino M Borras, eds. 2016. Global Land Grabs: History, Theory and Methods. Abingdon: Routledge.

Epstein, Gerald A. 2005. Financialization and the world economy. Cheltenham: Edward Elgar.

Fairbairn, Madeleine. 2014. “‘Like Gold with Yield’: Evolving Intersections between Farmland and Finance.” Journal of Peasant Studies. 41 (5): 777–95.

Harvey, D. 2003. The New Imperialism. Clarendon Lectures in Geography and Environmental Studies. Oxford, New York: Oxford University Press.

Kligman, G. 1998. Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară în Transilvania. Iași: Polirom.

Krippner, Greta R. 2005. “The Financialization of the American Economy.” Socio-Economic Review 3 (2): 173–208. https://doi.org/10.1093/SER/mwi008.

Mihăilescu, Vintilă. 2011. “From Cow to Cradle. Mutations and Meanings of Rural Household in Post-socialism”. International Review of Social Research. 1 (2): 35-63.

Mihăilescu, V. 2014. ““Something Nice.” Pride Houses, Post-peasant Society and the Quest for Authenticity”. Cultura. 11 (2): 83-107.

Moisa, D. 2011. Du couteau à la maison. Pratiques et matérialités de la réussite au village de Certeze. Martor. Revue d’Anthropologie du Musée du Paysan Roumain:

Ouma, Stefan. 2014. “Situating Global Finance in the Land Rush Debate: A Critical Review.” Geoforum 57: 162–66.

Turner, T. 2008. Marxian value theory: An anthropological perspective. Anthropological Theory 8 (1): 43–56.

Verdery, K. 2003. The Vanishing Hectare: Property and Value in Postsocialist Transylvania. Ithaca: Cornell University Press.

Visser, Oane. 2015. “Finance and the global land rush: Understanding the growing role of investment funds in land deals and large-scale farming.” Canadian Food Studies / La Revue canadienne des études sur l’alimentation 2 (2): 278.

Wolf, Eric. 1966. Peasants.