Introducere – Ce este totuși acapararea pământurilor?

Subiectul acaparării pământurilor capătă o relevanță deosebită în contextul unei policrize care pare a devora tot ce ne înconjoară, punând în pericol însăși existența noastră pe această planetă.  Acapararea pământurilor reprezintă expresia perfectă a tensiunii dintre natură și economie. Pământul ca mediu, ca loc de apartenență și ca sursă de identitate este juxtapus cu pământul ca resursă sau creator de profit. Termenul de acaparare a pământurilor pare că se explică de la sine. Gestul foarte violent pe care îl implică ”„acapararea” sugerează forța, controlul sau chiar nedreptatea. Deși nu există un acord asupra unei definiții stricte, în general, acapararea pământurilor se referă la controlul prin cumpărare sau închiriere a unor suprafețe vaste de teren în detrimentul comunităților locale. Termenul-cheie aici este ideea de control – și este important să subliniem faptul că acapararea pământurilor nu este doar o chestiune de proprietate sau despre dreptul la proprietate. Acesta este motivul pentru care este dificil să se contabilizeze cât de mult pământ este acaparat, deoarece proprietatea nu este singurul lucru care contează. După cum vom vedea, atunci când luam în considerare nu atât cine deține pământul dar, mai mult, cine îl controlează de fapt, acest lucru scoate la lumină faptul că terenurile pot fi susceptibile de a fi acaparate chiar și atunci când cel care acaparează terenurile nu este proprietarul de facto.

Departe de a fi un termen neutru, acapararea pământurilor are o încărcătură politică, sugerând un dezechilibru al puterii, și de-a lungul timpului a fost folosit de diverse mișcări sociale pentru drepturile țăranilor pentru a atrage atenția asupra efectelor multiple și greu de ignorat ale fenomenului. Există mari îngrijorări cu privire la impactul asupra mediului, deoarece agricultura intensivă practicată pe aceste terenuri comasate vine la pachet cu o multitudine de efecte asupra mediului: degradarea solului, poluarea surselor de apă sau pierderea habitatului și a biodiversității din cauza utilizării monoculturilor. Există, de asemenea, preocupări socio-economice, deoarece acapararea pământurilor perturbă profund comunitățile locale, ducând adesea la strămutări și la erodarea legăturilor sociale și a patrimoniului cultural. Aceasta creează ceea ce Tania Li numește “populații în surplus”, oameni care nu mai au un mijloc de subzistență din pământ, dar care nu pot găsi un loc de muncă în altă parte, fiind astfel forțați să migreze. Acest lucru se adaugă fluxului constant de lucrători precari și duce la dispariția lentă  sau căderea în sărăcie a comunităților rurale.

Deși se aseamănă cu perioadele anterioare de îngrădire a pământurilor, acapararea terenurilor apare ca un fenomen distinct, care a luat amploare de la criza alimentară din 2008 încoace. Acesta este discutat mai des în contextul Sudului global, și pe bună dreptate, având în vedere că țări precum Brazilia, Indonezia, Etiopia și altele sunt țintele principale ale unor proiecte ample de acaparare și consolidare a terenurilor. Dar cum rămâne cu Europa? Cu siguranță, țările din Europa sunt predominant făptași, dar, după cum se pare, ele sunt și ținta acaparării pământurilor, în special țările din Europa de Est. Cu toate acestea, procesul este mult mai puțin cercetat și înțeles în acest context specific. Și acesta este un punct crucial, deoarece acapararea pământurilor, așa cum este ea definită în mod normal, se manifestă diferit în această regiune.

Crearea nedreptății – Acaparatori de terenuri, mari și mici

Una dintre principalele imagini pe care le avem despre acapararea pământurilor și modul în care funcționează  are în centru marile corporații, fondurile internaționale de investiții sau companiile străine, care vin și cumpără toate terenurile dintr-o regiune. Este       povestea clasică a lui David și Goliat. Și deși este o poveste adevărată, și nu vreau să minimalizez această tendință, deoarece este cazul în multe părți ale țării, nu este singura poveste a modului în care are loc acapararea pământurilor în România – sau, mai degrabă, este doar o parte a poveștii. Accentul pus pe ideea că străinii vin să ne ia pământurile este, uneori, folosit pentru a abate atenția de la problema reală. Este acapararea pământurilor o problemă doar atunci când o fac străinii? Sau este vorba mai degrabă de violența asociată și de nedreptatea comisă în acest proces? Acest tip de discurs este de multe ori preluat rapid de retorica populistă de dreapta, în care pământul este echivalat cu corpul națiunii, trebuind să fie conservat și protejat în numele unor idealuri șoviniste. Vedem acest discurs folosit de politicienii populiști care mimează grija față de țărani, pozând în apărători ai micilor producători, dar care, în același timp, își îngrașă propriile buzunare cu contracte dubioase. Cu toate acestea, nu este surprinzător faptul că populațiile rurale se uită din ce în ce mai mult la politicienii de dreapta pentru salvare. Aceștia sunt singurii care acordă atenție tensiunilor și realităților dure ale ruralității, chiar dacă fac acest lucru doar pentru a capitaliza aceste nemulțumiri pentru propriul câștig politic, în loc să abordeze cu adevărat problemele de fond existente în spațiul rural.

Munca de teren mi-am desfășurat-o în principal într-un un sat situat în apropierea Huedinului. Fiind un sat mic și izolat, acesta captivează prin frumusețea sa naturală uluitoare și atmosfera bucolică. În afară de mașini, accesul în sat se face în principal cu trenul; cu toate acestea, gara este situată la o oră de mers pe jos, pe drumuri noroioase și pe poteci forestiere. Satul a avut în trecut 900 de locuitori, dar astăzi au mai rămas doar aproximativ 80, majoritatea fiind bătrâni.  Interesant este faptul că, în timpul pandemiei, satul a cunoscut un aflux neașteptat de nou-veniți, ceea ce a insuflat o nouă viață comunității sale în declin. În ciuda dimensiunilor sale reduse, satul apare surprinzător de animat. Are o asociație țărănească cu o bancă de semințe și găzduiește o modestă piață duminicală, deși trebuie spus că piața este mai mult un pretext pentru socializare și discuții în comunitate decât pentru comerț. Foarte puțini oameni din sat mai practică agricultura și doar o mână de oameni mai cresc animale.

Majoritatea pământurilor sunt deținute sau închiriate de ciobanul local, care controlează aproximativ 80% din terenurile din sat, adică aproximativ 200 ha. O parte din terenuri le-a cumpărat, o parte le închiriază de la localnici și de la composesorat. S-a născut în sat dar, așa cum au precizat mulți dintre săteni în timpul discuțiilor noastre, tatăl său nu era din împrejurimi, ci din Sibiu. Turma lui este formată din 2000 de oi și, după cum mi-a spus, numai la o asemenea dimensiune poți fi viabil financiar. Gospodăria lui se află la capătul satului, aproape de vechile grajduri sătești. Situarea sa în afara satului pare să reflecte statutul său în cadrul comunității – acela de străin.

Deși am folosit acest sat ca studiu de caz principal, am luat interviuri cu țărani din întreaga regiune, iar poveștile lor se aseamănă de multe ori. Discutând cu țăranii despre pământurile lor, a devenit evident că în majoritatea satelor există una sau două persoane care au pus încet mâna pe majoritatea pământurilor din zonă. Sentimentele față de acești acaparatori locali sunt de multe ori contradictorii. Pe de o parte, aceștia nu sunt niște corporații fără chip, ci antreprenori locali care trăiesc ca parte a comunității. Pe de altă parte, a fost clar că această apropiere în relații a fost de multe ori exploatată în încercarea de a acapara cât mai mult pământ posibil. Unele relatări vorbesc despre modul în care acaparatorii folosesc terenuri pe care nu le dețin, fără să aibă acte, și în unele cazuri, fără să ceară permisiunea. Acest lucru era justificat prin faptul că proprietarii nu erau de găsit. În alte cazuri, sătenii erau despăgubiți cu daruri în natură, cum ar fi un miel de Paște, fără a avea de fapt un contract formal de închiriere. Alții au povestit despre diverse metode de a-i forța pe oameni să își închirieze terenurile. O persoană intervievată a dezvăluit că una dintre metodele folosite pentru a o forța să închirieze a fost invadarea culturilor sale de către o turmă de animale. Aceasta a făcut ca închirierea terenului să fie singura opțiune viabilă, deoarece nu îl putea folosi altfel. O altă persoană a povestit despre dificultatea de a ajunge la terenurile sale, deoarece câinii de la stână au făcut drumurile nesigure. Amenințările, presiunile și umilințele i-au făcut pe mulți să renunțe și să accepte să își închirieze terenurile de cele mai multe ori la valoarea care le-a fost oferită, nu după o negociere reală.

Am început să investighez acapararea pământurilor ca o problemă de justiție de mediu (environmental justice), încercând să văd dincolo de clișee și narațiuni prestabilite. Justiția de mediu aduce în prim plan necesitatea distribuției echitabile a beneficiilor și problemelor de mediu. De asemenea, contestă dinamica puterii și pledează pentru procese decizionale incluzive. Folosesc acest concept tocmai pentru a cerceta intersecționalitatea factorilor sociali, economici și de mediu, recunoscând că comunitățile marginalizate sunt adesea cele mai afectate de degradarea și injustițiile de mediu.

După cum putem vedea, procesul de acaparare a pământurilor este de multe ori violent, iar pentru mulți țărani, acesta a stârnit sentimente de furie față de nedreptatea pe care o trăiesc, dar și de resemnare, deoarece mulți s-au simțit neputincioși în fața a ceea ce li s-a întâmplat. Iar sentimentul de injustiție nu este perceput doar ca fiind îndreptat împotriva lor ca indivizi, ci și împotriva comunității lor. De exemplu, mulți săteni se plângeau că ciobanul din sat folosea grajdurile satului, construite de comunitate înainte de colectivizare, fără să plătească chirie. Sau unii susțineau că, în timp ce el devenea din ce în ce mai bogat, acest val de bogăție nu se întorcea în comunitate, care era lăsată să decadă încet-încet.

Pământurile – aceeași veche problemă

Această stare de fapt nu a apărut în ultimii ani. Mai degrabă, face parte dintr-un proces care a început chiar înainte de decolectivizare. Pentru a înțelege situația actuală, trebuie să privim înapoi la istoria acestor comunități rurale. Este bine cunoscut faptul că procesul de colectivizare a fost caracterizat de constrângere și perturbare a lumii rurale. Cu toate acestea, transformarea țăranilor în muncitori a fost realizată doar parțial în timpul regimului comunist, iar procesul a continuat și chiar s-a intensificat după 1989. Satul pe care l-am studiat a fost unul dintre primele care au fost colectivizate, iar mulți dintre săteni susțin că acesta este motivul pentru care a fost, de asemenea, unul dintre primele care au fost depopulate după sau chiar înainte de Revoluția din 1989. În timpul comunismului, țăranii au fost transformați încet-încet în țărani muncitori, în special bărbații, care lucrau ca tractoriști sau la fabricile din apropiere.

După Revoluție, terenurile au fost retrocedate proprietarilor anteriori. A fost o încercare de a restabili o realitate socială care exista înainte de 1950, dar simpla întoarcere a ceasului nu putea anula efectele anilor de colectivizare. Restituirea terenurilor a fost necesară, dar nu a avut rezultatul scontat. Pământul a devenit, în urma retrocedărilor, foarte fragmentat, ceea ce, în mod paradoxal, a pregătit terenul pentru viitoarele acaparări de pământ, deoarece țăranii nu puteau să își câștige existența din micile parcele pe care le-au primit, ca să nu mai vorbim de faptul că nu dispuneau de mijloacele necesare unei agriculturi moderne. Tranziția la capitalism a generat o criză a reproducerii sociale a țărănimii recent împroprietărite, ceea ce a dus la o pierdere a valorii pământului. Având în vedere că mulți dintre ei erau deja integrați în munca salariată, abandonarea câmpurilor și migrarea lentă spre orașe a fost      într-adevăr opțiunea cea mai ușoară. Astfel, avem o populație de țărani care a pierdut deja o mare parte din cunoștințele tradiționale în timpul perioadei socialiste, un pământ      extrem de fragmentat și un proces de restituire care a durat ani de zile, creând multe ambiguități cu privire la cine deține ce teren. După 30 de ani, majoritatea satelor se află încă într-un proces de cadastrare al terenurilor și, în multe cazuri, există încă confuzie cu privire la limitele proprietăților. Acest context a pregătit contextul pentru apariția unei clase de fermieri antreprenori, unii făcând parte din vechea nomenclatură, care au profitat de contextul prielnic, acaparând treptat cât mai multe terenuri.

Bunuri comune, vechi și noi

Așadar, există vreo formă de rezistență la aceste transformări? În ciuda faptului că mulți se simt neputincioși în fața acaparării pământurilor, unii țărani se raliază vechii instituții a “composesoratului”, considerând-o un mijloc potențial de a menține vie comunitatea sătească. Composesoratul, bun comun tradițional (commons), este o entitate juridică pentru gestionarea comunală a terenurilor în Transilvania, reinstaurată după 50 de ani de abolire în timpul comunismului. Proprietatea funciară în cadrul composesoratului este colectivă și indivizibilă, fiecare membru moștenind un procent din teren în funcție de contribuția sa sau a strămoșilor săi, care se transmite exclusiv descendenților de sex masculin. O mare parte din terenurile composesoratului este formată din păduri, care asigură fiecărui membru o cotă anuală de lemn de foc în funcție de procentul avut. În plus, composesoratul organizează adunări generale, unde toți membrii pot vota cu privire la diverse chestiuni ce țin de composesorat. În urmă cu câțiva ani, composesoratul satului era pe moarte, cu puțin interes pentru organizarea de întâlniri sau pentru administrarea sa. Totuși, a apărut o nouă conducere care a reorganizat composesoratul și le-a readus la viață. Aceștia susțin că vechile bunuri comune au fost create tocmai pentru a preveni fragmentarea terenurilor, care face ca terenurile să fie atât de susceptibile la acaparări. Deoarece terenul nu poate fi vândut sau scos din proprietatea comună, acesta rămâne sub controlul comunității. Desigur, asta nu înseamnă că nu există tensiuni inerente. Cu toate acestea, viziunea despre ceea ce ar putea fi vechiul composesorat, împărtășită de oamenii care l-au reinstaurat în sat, este aceea a unei instituții care poate fi mijlocul de organizare directă a comunității, pe principiul autoguvernării.

Un alt caz interesant de organizare comunitară provine dintr-un alt sat care experimentează  cu noi forme de bunuri comune. Proiectul se numește ALPA – Acces la pământ și operează  cu conceptul de bănci de pământ, inspirat de Terre de Liens din Franța.Băncile de pământ sunt inițiative colective prin care terenurile agricole sunt cumpărate și scoase de pe piața speculativă, fiind puse la dispoziția fermierilor agroecologici prin arendă pe termen lung.  ALPA un proiect de solidaritate țărănească, iar scopul său este de a facilita accesul la terenuri pentru fermierii agroecologici, care practică o agricultură mai puțin intensă și mai sustenabilă. Acesta se concentrează nu doar pe transferul de terenuri, ci și de cunoștințe tradiționale, care promovează practicile durabile și principiile agroecologice.

Atunci când vine vorba de acapararea pământurilor, una dintre cele mai îngrijorătoare probleme este schimbarea practicilor agricole și a utilizării terenurilor. De obicei, acapararea pământurilor perturbă profund modelele locale de producție alimentară și delocalizează sistemul alimentar local. Aceasta este legată de procesul de de-țărănizare (de-peasantisation), care se referă la transformarea țăranilor în muncitori și la dizolvarea comunităților rurale. Acest lucru are consecințe semnificative nu doar la nivelul schimbărilor societale, ci și asupra ecologiei locale. Cum se întâmplă acest lucru?

Prin concentrarea controlului asupra terenului într-o singură mână, peisajul încetează să mai reflecte interdependența istorică dintre oameni și natură, care l-a modelat de-a lungul generațiilor. În schimb, acesta devine o manifestare a unei logici productiviste care vede natura doar ca pe o resursă ce trebuie exploatată în scopul obținerii de profit. Natura nu este, desigur, în afara lumii umane sau, mai degrabă, oamenii nu se pot imagina pe ei înșiși în afara naturii. Acesta este motivul pentru care țăranii au acționat din punct de vedere istoric ca ocrotitori ai pământului, având grijă de sol cu gândul la generațiile viitoare. Cultivarea pe parcele mici, cu utilaje mai puțin intensive, rotația parcelelor, utilizarea îngrășămintelor organice, cum ar fi gunoiul de grajd, cultivarea mai multor specii de plante împreună (policultură), reproducerea semințelor tradiționale, acestea sunt doar câteva dintre practicile pe care le-am găsit încă utilizate de țăranii din regiunea pe care am studiat-o. Aceste practici tradiționale contribuie la strategiile de adaptare la schimbările climatice prin promovarea unor tehnici agricole care sunt mai bine adaptate la condițiile locale și mai puțin dependente de inputurile externe. Prin menținerea acestor metode consacrate, țăranii joacă un rol crucial în menținerea echilibrului ecologic al planetei noastre și în asigurarea sustenabilității pe termen lung a agriculturii. Acesta este motivul pentru care proiecte precum ALPA reprezintă un răspuns la tendința de de-țăranizare, în special având în vedere diferența reală de generații care există în prezent în mediul rural. Având în vedere că populația tânără migrează deja către zonele urbane și la sate populația rămasă este tot mai în vârstă, agricultura țărănească este în real pericol de dispariție.

Revenind la inițiativa ALPA, proiectul nu numai că problematizează problema succesiunii și a accesului la terenuri, care, în contextul acaparării pământurilor, devine critică pentru continuarea unui model țărănesc de agricultură, dar oferă, de asemenea, un model interesant pentru viitoarele intervenții politice privind securitatea sau suveranitatea pământurilor. Proiectul s-a născut dintr-o nevoie reală de politici care să abordeze problema micilor fermieri și, deși se află încă la început, potențialul său real constă exact în crearea unui model pentru viitoare inițiative care pot fi organizate la nivel local.

În timp ce discursurile de dezvoltare pot pleda pentru agricultura industrială și consolidarea terenurilor ca singura cale viabilă pentru progresul agricol, această perspectivă nu ia în considerare abordările alternative, sustenabile, care pot oferi rezultate la fel sau chiar mai promițătoare. În plus, comodificarea continuă a existenței țărănești ignoră mijloacele de trai persistente, înrădăcinate în subzistență și autosuficiență. Aceste moduri de viață non-standard și neuniforme pun în discuție principalele trăsături ale modernității, subliniind natura complexă și rezilientă a comunităților țărănești în contextul  socio-economice aflat în schimbare, oferind totodată soluții esențiale pentru combaterea crizei climatice prin practici sustenabile și autonomie locală.

***

Acest articol se bazează pe cercetarea realizată în cadrul proiectului „Doing Environmental (In)justice: A Theory in Praxis – Ecojust”. Proiectul a fost finanțat prin fonduri PNRR, în baza contractului de finanțare nr. 760077/23.05.2023, CF 133/15.11.2022. (https://grants.ulbsibiu.ro/ecojust/)