Ilustrație de Maria Hodor
Trupele paramilitare din Ungaria, 2011: câteva reflecții asupra unei etnografii antifasciste
de Manuel Mireanu
Abstract
În 2011, câteva grupări maghiare de extremă dreapta au inițiat o campanie violentă împotriva persoanelor rome din diferite sate din estul țării. Textul este o rememorare a interacțiunilor mele cu această campanie, atât în calitate de cercetător, cât și de activist. În general, campania a folosit discursul „criminalității țigănești” ca un termen umbrelă pentru o serie de idei rasiste și ultranaționaliste despre puritatea maghiară. Persoanele rome erau considerate „periculoase”, și „inferioare”. Povestesc două întâmplări din acel an. Prima este de la un protest împotriva unei procesiuni a grupurilor de extremă dreapta în satul Hejőszalonta. Trupele paramilitare au organizat un marș pe străzile localității, susținând că vor pune capăt la ceea ce au numit „teroarea romilor”. Cea de-a doua poveste are loc în Gyöngyöspata, unde câteva grupuri paramilitare de extremă dreapta au organizat o „tabără de antrenament”, cu scopul declarat de a apăra localnicii împotriva romilor.
Podcast Sfertul Academic
Manuel Mireanu
Autor
Dumitru-Alin Savu este doctor în antropologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative cu o lucrare despre practica și experiența homeschooling în București atât din perspectiva părinților cât și a copiilor. Tot în cadrul SNSPA a absolvit programul masteral de antropologie cu o disertație privind timpul liber al copiilor cu activități extracurriculare din București. Publicațiile sale urmăresc experiența copilăriei urbane; modul în care această experiență este în interdependență cu educația și aspirațiile de clasă ale familiei; provocările etice, deontologice și metodologice legate de implicarea copiilor ca participanți deplini la cercetare. Interesele actuale de cercetare vizează experiența copilăriei, relația familiei și a copiilor cu statul din perspectiva alegerii educației, alternative educaționale și impactul lor social, comunități de practică educaționale în România. În prezent este cercetător în cadrul Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală din București.
Maria Hodor
Ilustratoare
Maria Hodor este un artist și designer grafic în vârstă de 21 de ani care, în prezent, locuiește în
București. Pasiunea ei pentru artă a început de mică de la vârsta de șase ani. Portofoliul ei
include atât expoziții de grup, cât și expoziții personale în Constanța și București. Maria
explorează lumea printr-un joc zglobiul al culorilor și a laitmotivelor ludice, amintind de povești
fără sens și basme. Prin utilizarea diferitelor medii, atât tradiționale, cât și digitale, ea aduce
elemente contrastante, unice operelor sale de artă, care sunt puternic influențate de lumea
suprarealistă a imaginației unui copil.
Daniel Popa
Actor Podcast
Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.
‘Aceasta este povestea (non)interacțiunii mele cu grupurile paramilitare maghiare de extremă dreaptă, în timpul „războiului” lor împotriva romilor din zona rurală a Ungariei în 2011. Mai întâi, puțin context: am început să cercetez extrema dreaptă maghiară în 2009. Aveam, în principal, două motive pentru a face acest lucru: pe de o parte, eram interesat de modul în care oamenii se constituie în grupuri care sfidează monopolul statului asupra violenței și îndeplinesc sarcini de securitate, cum ar fi apărarea satelor, a cartierelor și a altor spații publice; pe de altă parte, doream să îmi folosesc cercetarea pentru a înțelege și a contribui la limitarea ascensiunii ultra-naționalismului și a neonazismului în Ungaria și în alte țări.
Până la evenimentele prezentate aici, participasem ca observator la mai multe mitinguri de extremă dreaptă, precum și la numeroase demonstrații așa-numite antifasciste. De asemenea, am adunat informații despre istoria dreptei extreme în Ungaria. Mă informasem cu privire la acțiunile și declarațiile unora dintre aceste grupări la acea vreme, când, într-adevăr, erau destul de active. După 2006, Ungaria a fost martora unei creșteri puternice și îngrijorătoare a activității extremei drepte. Partidul politic Jobbik ajunsese în parlament, iar grupul paramilitar Magyar Gárda („Garda Maghiară”) patrula pe străzile mai multor orașe.
Pe atunci, practicile lor includeau atacuri la adresa evreilor și a comunității LGBTQ+, idei hiper-naționaliste și iredentiste cu privire la Ungaria Mare și, ocazional, unele remarci despre imigranți. Cu toate acestea, principala preocupare a extremei drepte maghiare de la începutul deceniului eraașa-numita „criminalitate țigănească”. Acest discurs este construit în jurul ideii că populația romă ar fi predispusă la a comite infracțiuni (mărunte). Discursul folosește exemple din diverse infracțiuni comise de persoane rome, pentru a crea panică și indignare morală.
Un pic de teorie: Jobbik și organizațiile paramilitare care se aflau sub umbrela sa foloseau povestea crimelor comise de romi pentru a răspunde cererilor de securitate venite din partea populației non-rome. Aceste grupuri se concentrau pe cazurile în care oamenii se simțeau sătui de creșterea percepută a infracționalității romilor și, în același timp, considerau că statul este incapabil sau nu dorește să facă nimic în acest sens. Oamenii solicitau securitate, iar paramilitarii erau gata să o ofere.
Această ofertă de securitate avea valențe de extremă dreaptă. Discursul „crimei” a fost folosit drept umbrelă pentru o serie de idei rasiste și ultranaționaliste despre puritatea și onestitatea maghiară. Persoanele rome erau considerate „paraziți”, „inferiori” și nedemne de a fi numite „maghiari”.
Mai mult decât atât, cererile de securitate ale oamenilor erau întâmpinate cu o disponibilitate pentru violență extremă, care a mers mână în mână cu ura și ignoranța tipice extremei drepte. Această dimensiune ideologică explică de ce oamenii au ales să susțină grupurile paramilitare care s-au înarmat și au sfidat autoritatea statului. În această perspectivă, rolul cel mai important l-a jucat discursul care a acuzat populația romă atât pentru infracțiunile mărunte, cât și pentru cele grave din mediul rural. A fost cheia de boltă a întregului edificiu ideologic care a reunit cererile de securitate ale localnicilor cu dorința grupurilor de extremă dreaptă de a furniza securitate și de a acționa violent.
Din punct de vedere economic, zona rurală maghiară, în special la est de Budapesta, era precară, nu avea o infrastructură de stat adecvată, lipsind inclusiv forțele de poliție. De-a lungul anilor, a fost martora unor atacuri rasiste împotriva populației rome. Așadar, grupurile de extremă dreaptă puteau activa acolo mai liber decât în marile orașe. Între 2008 și 2009, de exemplu, au fost peste 40 de atacuri în mediul rural maghiar împotriva persoanelor rome, atacuri în urma cărora au murit șase persoane.
Contra-manifestația de la Hejőszalonta
În continuare, voi povesti două episoade care reflectă ascensiunea forțelor militariste de extremă dreaptă din Ungaria în primăvara anului 2011. În primul episod, grupurile Jobbik și Magyar Gárda au inițiat o campanie împotriva „terorii [rome]”, după ce s-a presupus că o femeie din localitate a fost ucisă de către un bărbat rom în satul Hejőszalonta. Campania a polarizat micul sat, stârnind vecinii unii împotriva celorlalți. Comunitatea romă s-a trezit vizată și hărțuită zilnic de către ceilalți localnici. Totul a culminat cu un așa-numit „marș comemorativ” organizat de cele două grupuri menționate mai sus, în cadrul căruia câteva sute de persoane au mărșăluit prin localitate, purtând torțe și simboluri ultranaționaliste și strigând sloganuri rasiste anti-romi. Acest marș a fost contracarat de un protest organizat în același sat de mai multe organizații de romi, grupuri pentru drepturile omului și grupuri antifasciste. Aceasta a fost o demonstrație puternică și organizată de rezistență la reînnoirea extremei drepte din Ungaria.
Împreună cu aceste grupuri am mers și eu la Hejőszalonta pentru a participa la contra-protest. La intrarea în sat, poliția controla prin filtre accesul la cele două locuri de protest. L-au întrebat pe șoferul mașinii noastre spre care „parte” mergem – partea Jobbik sau „cealaltă”. Contraprotestul a fost destul de mic, mai ales în comparație cu cortegiul mare al susținătorilor de extremă dreaptă. Acest cortegiu mărșăluia prin sat, în timp ce micul nostru contra-protest era limitat la o stradă perpendiculară pe traseul marșului Jobbik. Prin urmare, singurul moment de contact – vizual și sonor – a fost atunci când cortegiul a trecut prin fața noastră. Acest punct era puternic supravegheat de poliție și împrejmuit cu bariere de metal, pentru a preveni orice contact fizic. Susținătorii Jobbik aveau torțe aprinse, steaguri maghiare, precum și o varietate de simboluri de extremă dreaptă, cum ar fi steagul Árpád, care este ilegal în Ungaria. Lansau în mod constant insulte rasiste la adresa noastră, a contramanifestanților.
Grupul meu avea bannere pe care scria „Ungaria fără naziști”, iar câteva dintre noi erau convinse că violența verbală venită din partea „celeilalte părți” necesita un răspuns „adecvat” (adică violent). Cu toate acestea, primarul satului ne-a îndemnat pe toți să „rămânem civilizați” și să ne abținem de la orice „provocare”. În tot timpul cât a durat trecerea cortegiului Jobbik prin fața noastră, contramanifestanții, încurajați de primar, au cântat imnul Ungariei. Acesta a fost un gest menit să arate că „suntem cu toții maghiari”, în ciuda invectivelor rasiste venite din partea Jobbik.
După această întâlnire, am început să mă simt oarecum stânjenit de a-i numi pe susținătorii Jobbik „naziști”. În timpul imnului Ungariei, unii dintre noi au strigat „naziști, plecați acasă!”, iar răspunsul primit a fost „voi sunteți naziștii!”. Pe cât de ușor le-a fost să inverseze insulta și să ne-o arunce înapoi, pe atât de bine se potrivea cu imaginarul lor politic. Pentru Jobbik și susținătorii săi, contraprotestul nostru părea să legitimeze crima, care se presupunea că a fost comisă de o persoană romă. Mai mult, ei vedeau acțiunea lor ca pe un „marș comemorativ” în memoria decedatei, și nu ca pe un protest.
Imaginea unui cortegiu mare, defilând noaptea prin sat, cu torțe și steaguri și strigând obscenități la adresa noastră a fost, desigur, cât se poate de neplăcută și înfricoșătoare. Cu toate acestea, am simțit că, în acea situație concretă, a-i numi pe acești oameni „naziști” nu a fost cel mai bun contraatac posibil. O strategie politică împotriva extremei drepte avea nevoie de o înțelegere mai profundă a acestui fenomen. Avea nevoie, de asemenea, de o imaginație și un vocabular politic mai bogat, care să articuleze o critică coerentă care să submineze în mod eficient percepția generală că Jobbik face cuiva vreun serviciu.
Paștele în Gyöngyöspata
Iar acum, cel de-al doilea episod: punctul culminant al activității paramilitare îndreptate împotriva populației rome. Acesta a fost atins mai târziu în aceeași lună, în micul sat Gyöngyöspata (cu 2500 de locuitori), la 50 de kilometri est de Budapesta. Înainte de evenimentele pe care le voi povesti, în luna februarie a aceluiași an, canalul de știri de extremă dreaptă Barikád TV difuzase un reportaj de investigație menit să tragă un semnal de alarmă cu privire la „teroarea [romă]” de zi cu zi în rândul locuitorilor din Gyöngyöspata. Videoclipul anunța un „război civil” între romi și ne-romi. Materialul se concentra în principal pe un grup de femei în vârstă, ne-rome, care se plângeau de comportamentul unor adolescenți romi. Pornind de la aceste plângeri, reportajul evoca o întreagă atmosferă de panică și teroare în sat.
La începutul lunii următoare, grupul de extremă dreaptă Szebb Jövőért („un viitor mai bun”) anunțase că va trimite patrule în sat pentru a-i ajuta pe localnici să se apere împotriva „terorii”. Localnicii ne-romi au salutat aceste inițiative, iar unele persoane chiar s-au alăturat patrulelor. În curând, și alte organizații de extremă dreaptă au venit în sat, inclusiv grupurile Betyarsereg („Armata haiducilor”) și Véderő („Apărare”). La rândul lor, localnicii și-au format propriile găști, acționând împotriva aceleiași „amenințări”. Oamenii erau îmbrăcați în negru, afișau simboluri ultranaționaliste și patrulau în cartierul romilor din sat cu pietre, bice și câini de luptă. Persoanele rome erau insultate, hărțuite și asaltate. Toate acestea se întâmplau în absența oricărei forțe de poliție.
Pe 6 martie 2011, Jobbik și susținătorii săi au organizat un miting în sat, cu mesajul de avertizare că „teroarea [romilor]” va crea un „război civil” între maghiari și romi în Ungaria. Această manifestare a fost menită să tragă un semnal de alarmă cu privire la „teroarea [romilor]” și, în același timp, să fie o demonstrație de forță. Plină de declarații naționaliste și rasiste din partea participanților, demonstrația a adunat peste 2000 de persoane. Un raport estimează că aproximativ jumătate dintre aceștia erau localnici.
După miting, patrulele de extremă dreaptă au fost active în sat timp de încă două săptămâni, fără ca autoritățile să reacționeze în vreun fel. Apoi, liderul grupului Véderő, Tamas Eszes, a achiziționat un teren în sat și, cu sprijinul populației locale, a început să organizeze acolo o „tabără de antrenament”. Aceasta a fost anunțată la începutul lunii aprilie ca fiind un eveniment de trei zile, în care participanții urmau să învețe diferite strategii de autoapărare care puteau fi folosite împotriva „dușmanilor interni și externi”. Organizatorii și-au declarat, de asemenea, intenția de a compensa lipsa de pregătire militară și fizică în rândul tinerilor maghiari. Tabăra a fost organizată după principii ierarhice militare stricte. Urma să aibă loc în sat, pe terenul lui Eszes, la 22 aprilie (în weekendul Paștelui catolic).
Evenimentele care au urmat par desprinse dintr-un film de groază. Panica și indignarea au izbucnit în scurt timp în comunitatea romă. Vestea despre această tabără s-a răspândit rapid, iar observatorii drepturilor omului au alarmat autoritățile și au declanșat un scandal național în jurul trupelor paramilitare.
În noaptea de 21 aprilie, Crucea Roșie a îmbarcat mai multe femei și copii rome (aparent, cu acordul lor) într-un autobuz și i-a dus într-o locație necunoscută, aparent pentru propria lor protecție (conform unor relatări, aceasta a fost o „sărbătoare de Paște planificată”). În dimineața următoare, satul a fost invadat de trupe ale poliției, care au sosit acolo pentru prima dată de când incidentele începuseră cu câteva săptămâni mai devreme. Poliția i-a arestat pe organizatori, iar tabăra a fost anulată. Însuși „comandantul”, Tamas Eszes, îmbrăcat în uniformă de camuflaj și cizme militare și purtând o beretă roșie, a fost reținut de poliție. La fața locului a sosit spre finalul zilei și Sándor Pintér, ministrul ungar de interne, în încercarea de a calma situația.
În după-amiaza aceleiași zile, grupuri de activiste pentru drepturile omului și lucrătoare sociale au sosit în sat pentru a-și exprima solidaritatea cu comunitatea romă și pentru a le aduce alimente și ajutoare. În sat rămăseseră mai ales bărbați romi, adulți și bătrâni.
Am plecat spre Gyöngyöspata în seara zilei de 22 aprilie, împreună cu grupul meu de afinitate. Când am ajuns, satul era într-o stare de maximă încordare. Erau mașini de poliție peste tot, iar autoritățile verificau documentele tuturor celor care intrau în sat. Am fost direcționați către zona în care locuiau romii și unde se instalase deja grupul de activiste.
După o scurtă plimbare prin sat în timpul nopții, mi-am dat seama că mulți dintre cei care au venit pentru tabăra Véderő erau încă în sat. Am văzut multe persoane care purtau haine cu simboluri naționaliste. Aceștia se aflau mai ales în jurul câtorva case din „cartierul maghiar”, iar eu am luat acest lucru ca pe un semn că localnicii îi găzduiau și îi ascundeau. Interacțiunea dintre acești oameni și activistele pentru drepturile omului a fost mică sau chiar inexistentă. Cu toate acestea, atmosfera din acea noapte de Paște a fost extrem de tensionată. Satul era plin de oameni care veneau din alte părți. Atât cei care se aflau în tabără, cât și activiștii rămas pe străzi până la ore târzii.
Am dormit în casa unuia dintre romi. Bărbatul era singur în casă, deoarece soția și cele două fiice ale sale fugiseră cu o zi înainte, împreună cu restul femeilor și copiilor, cu autobuzul Crucii Roșii. El locuia într-o casă precară și îmi amintesc că a trebuit să trec printr-o gaură în perete pentru a ajunge în curtea din spate. În camera în care dormeam eu și prietenii mei nu existau mai mult decât un pat și un covor. Ne-a spus că situația din sat devenise insuportabilă. Copiii săi erau hărțuiți în mod constant pentru că erau romi. Casa lui fusese atacată de mai multe ori cu sticle și pietre în timpul nopții. Spre surprinderea mea, a insistat să dormim cu televizorul deschis, așa cum făcea și el de obicei, de teamă că va fi atacat în timpul nopții.
A doua zi, am stat împreună cu ceilalți bărbați romi rămași în sat. Am făcut laolaltă câteva lucruri de rutină, cum ar fi curățarea pârâului care curgea în spatele caselor lor sau gătitul mâncării pe care o adusesem din oraș. În acel moment, ne-am gândit că aceste activități ar putea fi contribuția noastră modestă la viața acestor oameni: prin prezența noastră, exprimându-ne solidaritatea, acumulând sprijin național și internațional, stând alături de ei împotriva patrulelor și arătându-le că nu sunt singuri împotriva paramilitarilor.
Acum, un deceniu mai târziu, sunt mai puțin convins că prezența noastră acolo, ca activiști și activiste antifasciste, a contat cu adevărat.
La scurt timp după acea zi, guvernul maghiar a emis un ordin care interzicea folosirea în public a uniformelor militare neautorizate. Cu toate acestea, la 25 aprilie, tribunalul i-a eliberat pe toți acuzații și a închis cazul. După ce a fost eliberat, Eszes a anunțat că va candida la funcția de primar în Gyöngyöspata. Pe 26 aprilie, patrulele rămase au reluat hărțuirea populației rome locale. Acest lucru a dus la o ciocnire violentă între patrule și romi, patru persoane fiind spitalizate. Una dintre acestea a fost un băiat de 14 ani pe care l-am întâlnit în Gyöngyöspata, unul dintre puținii copii care nu au reușit să ajungă în „excursia” Crucii Roșii. Ne jucasem fotbal și am stat împreună la țigări. Ne-a înfuriat profund să-l vedem cu fața plină de vânătăi, la doar câteva zile după ce îl lăsasem (aparent) în siguranță în sat. Incidentul a fost surprins de o cameră de supraveghere și a fost făcut public de poliția națională.
Pe parcursul verii, guvernul a organizat „tabere de muncă” în sat, menite să „integreze” persoanele șomere. Ajutoarele sociale au fost condiționate de participarea la aceste tabere, iar populația romă a fost vizată în mod explicit.
Între timp, chiar dacă conflictul s-a detensionat, unele grupuri au continuat să patruleze o vreme prin cartierul de romi din sat. Ca răspuns la această situație, populația romă din Ungaria a inițiat o mișcare de rezistență. În 2012, în Miskolc, aceștia au organizat un protest de amploare împotriva grupurilor paramilitare de extremă dreaptă.
Concluzii
În anii ce au urmat, aveam să ne ciocnim de mai multe ori în stradă cu extrema dreaptă maghiară. Din când în când, am obținut și câteva mici victorii. Cu toate acestea, cea mai mare lovitură dată acestor grupuri a fost dată după 2014 de însuși guvernul Orbán, când, în campania electorală, a furat majoritatea ideilor extremei drepte și a făcut ca Jobbik să pară un grup de centriști.
A ajutat în vreun fel prezența grupului nostru de antifasciști maghiari și internaționali în aceste două episoade? Este greu de spus. Totuși, cred că, în teorie, acțiunile și practicile îndreptate împotriva extremei drepte ar putea folosi o mai mare implicare în comunitățile vizate, mai multe manifestări concrete de solidaritate și interacțiuni pe termen lung. Unele dintre noi avem formare de sociologi, antropologi, politologi etc.; astfel, dispunem de resursele instituționale pentru a documenta, raporta și sistematiza cunoștințele despre grupurile de extremă dreaptă. Cu toate acestea, avem, de asemenea, responsabilitatea de a utiliza aceste cunoștințe pentru a țese strategii de rezistență viabilă împotriva ascensiunii extremismului. Cercetarea mea asupra trupelor paramilitare maghiare a fost o încercare modestă (și, poate, eșuată) de a merge dincolo de strângerea de cunoștințe, spre rezistența antifascistă.