Posesiune, exorcism și convertire în Rusia postsovietică

de TÜNDE KOMÁROMI

Abstract

Odată cu procesul de revitalizare a Bisericii Ortodoxe Ruse din perioada postsovietică mulți oameni acceptă explicații și soluții religioase la problemele lor (de familie și sănătate, dar și economice). Aderarea la religie de multe ori e urmarea unor situații de criză și e urmată de un proces de socializare lungă (votserkovlenie: îmbisericire). Tradiția fiind întreruptă de lunga perioadă antireligioasă, neofiții învață de la duhovnic (ieromonah sau preot paroh), enoriași și din lecturi. Păcatele comise în neștire în trecut îi îndeamnă la respectarea regulilor aspre, fac eforturi să se dezvolte ca persoane credincioase, cu speranța mântuirii. Serghiev Posad (Zagorsk), locul unde am făcut cercetare antropologică mai mult de un an de zile, este considerat loc sfânt. Aici se află racla Cuviosului Serghie, întemeietorul mănăstirii Troița Serghieva Lavra, considerat făcător de minuni. Procesul de migrație postsovietic e cauzat și de căutarea contactului cu sacrul, nu doar de nevoia de a câștiga un trai. Astfel, unii pelerini ajung să se stabilească la Serghiev Posad, devenind călugări, călugărițe ori enoriașii parohiilor din oraș. În timpul terenului am ajuns să cunosc viața din mănăstire și câteva parohii din oraș. Am reușit să deosebesc trei tipuri de credincioși (cumpăniți, neofiți sau pasionali și „trecători”). Din istoriile neofiților am ales să prezint două exemple de femei inteligente, puternice și cu succes, care au ajuns să fie ortodoxe practicante după crize adânci interpretate drept posesiune și vindecate prin exorcisme.

Podcast Sfertul Academic

Tünde Komáromi

Autoare

Tünde Komáromi (născută în 27.09.1970 la Turda) este conferențiar la Institutul de Științe Sociale și Comunicații al Universității Károli Gáspár din Budapesta. Și-a obținut doctoratul în etnografie și antropologie culturală la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta în anul 2005. A fost cercetător științific la Institutul ”Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca (2000-2017), cercetător postdoctoral la Institutul Max Planck de Antropologie Socială din Halle, Germania (2006-2009) și cercetător principal la Universitatea din Pécs și Academia Maghiară de Științe (2013-2018, proiectul ERC 324214 ”Est-Vest”). A făcut cercetări în următoarele domenii: istoria vrăjitoriei și vrăjitorie contemporană, religiozitate ortodoxă rusă și română și relațiile interconfesionale. A publicat numeroase articole despre vrăjitorie și magie, posesiune, exorcism și convertire. Prima ei carte a apărut în 2009 (Rontás és társadalom Aranyosszéken/Vrăjitorie și societate într-un sat din Valea Arieșului). Este mama a doi copii: Kamilla (2001) și Mátyás (2004).

Andreea Dumuța

Ilustratoare

Andreea Dumuța lucrează ca freelancer în domeniul ilustratiei digitale. A colaborat cu mai multe companii și publicații printre care se numară și The New York Times. instagram.com/galactixy_illustrations/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

U na dintre cercetările mele a avut loc într-o țară străină, și anume în Rusia, zona Moscovei, orașul Serghiev Posad, pe numele sovietic Zagorsk – oraș renumit pentru frumusețile mănăstirii Troița Serghieva Lavra, aparținând patrimoniului mondial și vizitat zilnic de mii de pelerini și turiști.

Pornisem cu un plan de cercetare pe demonologie ortodoxă contemporană. Ideea mea era să văd cum anume apar temerile rușilor cauzate de marile schimbări după prăbușirea Imperiului Sovietic, în formele unei demonologii. Adică, ce anume se atribuie satanei, diavolilor și demonilor din cultura contemporană în Rusia și peste hotare, și ce anume pare a fi cauzat de forțe demonice din viața personală a credincioșilor ortodocși.

Într-un prim val, demonologia îmi era accesibilă doar prin publicații oferite publicului larg, fără studii de teologie, cum ar fi de exemplu cartea părintelui Rodion, Oameni și demoni, tradusă parțial și în română în anii 90. Spectrul fenomenelor atribuite demonilor și diavolului este foarte larg: de fapt, diavolul în această concepție acționează la nivel mondial, național, al familiei și al individului. Internetul, televiziunea, mass media, în general, și economia înlesnesc circulația unor valori străine și corupte; de fapt, îndeamnă la păcate, cum ar fi consumul de alcool, de narcotice, jocurile de noroc, adulterul, pornografia, contaminând Sfânta Rusie – o realitate imaginară, având la bază ideea continuității religioase cu epoca prerevoluționară. Există și un discurs vast pe tema magiei și a vrăjitoriei, de asemeneapractici demonice din punctul de vedere al bisericii. Proliferarea bisericilor neoprotestante, numite secte, sunt la fel rezultatele influențelor demonice globale. Apariția codurilor de bare și introducerea codului numeric personal a stârnit o isterie de masă.

Am fost nevoită să reconsider scopul cercetării, dându-mi seama că voi avea mult mai mult de cercetat decât demonologia contemporană (o temă destul de vastă în sine), din moment ce cunoștințele mele despre ortodoxia locală, parohii, comunități, despre viața și instituțiile din mănăstire, despre călugări și despre credincioșii din oraș erau nule. Am început deci, pe măsura posibilităților, să dezvolt relații la mănăstire și la diverse parohii din oraș, unde mergeam regulat la slujbe și la trapeza, la ceai și discuții. Multora le era frică de cercetare, mai ales de înregistrarea convorbirilor: trebuia să renunț la această metodă deseori și urma să notez tot din memorie noaptea, după ce au adormit copiii.

În primele 5 luni aveam senzația că nu evoluează nicicum cercetarea – ceea ce, desigur, nu era adevărat. Pe urmă s-a produs o schimbare radicală. Am întâlnit o persoană cu studii teologice, dar și de culturologie, cu care m-am împrietenit și care în lunile care au venit m-a ajutat enorm de mult. Am devenit „svoi” (de-al nostru) practic de la o zi la alta în rândul oamenilor cărora această persoană m-a prezentat. Oamenii s-au bucurat că respect regulile (nescrise) referitoare la portul și comportamentul enoriașilor. Unii m-au invitat la ei acasă. Și eu am început să invit oaspeți la noi.

Cu timpul am reușit să diferențiez trei categorii de credincioși, respectiv distanți, pasionali și cumpăniți, în funcție de relația lor cu biserica și practicile lor religioase: cât de des merg la biserică, cât de mult se implică în viața unei comunități prin ajutor sau donații, ce rol au în viața lor postul, confesiunea și împărtășania, pelerinajele, cultul sfinților și al icoanelor etc. Credincioșii cumpăniți sunt puțini: în familiile lor există o continuitate a tradiției ortodoxe. Cei distanți sunt așa-zișii „trecători”, cei care intră în biserică pentru a aprinde o lumânare și a se ruga câteva minute la o icoană. „Nu au timp” de mai mult. I-am numit pasionali pe cei proaspăt convertiți, neofiții. Ei sunt cei mai vizibili, au mare nevoie de autoritatea religioasă a duhovnicului, tânjesc după binecuvântare și, pentru iradierea sfințeniei, năvălesc la sfintele moaște, icoane făcătoare de minuni și oameni considerați sfinți încă din timpul vieții. Diferența dintre un credincios cumpănit și un neofit este una de gradație.

Religia a reapărut în spațiul public al Rusiei după perioada lungă sovietică, când restricțiile și distrugerile erau mai voluminoase, mai severe decât cele din socialismul românesc. O mică minoritate a reușit să-și mențină religia clandestin. Foarte puține biserici au rămas deschise, preoții erau, la fel, foarte puțini. Începând cu perestroika și continuând după 1991, a urmat o perioadă de reconstrucție și renaștere religioasă, însă cu toate astea, prin 2006 se estima procentajul credincioșilor ortodocși practicanți undeva între 3 și 7% din populație. Formarea unei comunități în jurul unei biserici și al unui preot de multe ori a început prin efortul oamenilor simpli, ajutând la renovarea bisericii, abandonatăsau folosită cu scopuri diverse, de la cinematograf și bazin de înot, la depozit de legume. Alteori bisericile s-au renovat din fonduri alocate de la stat, sau din donațiile Noilor Ruși, adică cei îmbogățiți în anii 90, deseori cu un fundal mafiot, căutându-și astfel mântuirea.

Trebuie menționat că în spațiul postsovietic avem de-a face cu un tip aparte de conversiune. Nu se trece de la o religie la alta, ci de la ateism sau de la statutul de credincios distant la unul practicant, de regulă pasional. Convertirea e un proces lung, chiar dacă noii credincioși deseori recunosc un moment hotărâtor, care le-a determinat schimbarea. Urmează un proces lung de socializare și aprofundare în tainele ortodoxiei, numit „voțercovlenie” (îmbisericire). Procesul conversiunii de multe ori începe cu o criză rezolvată în sânul bisericii, de exemplu o vindecare miraculoasă, în unele cazuri crize grave și lungi interpretate ca stări de posesiune, urmate de exorcisme. De asemenea, e foarte comun să se interpreteze greutățile întâmpinate de credincioși la începutul perioadei de socializare în biserică ca tentații ale diavolului și ale demonilor, cum ar fi de exemplu durerile de picioare și spate simțite în timpul slujbei. De fapt, intensitatea credinței în demoni este proporțională cu intensitatea credinței și neofiții pasionali sunt mult mai preocupați de demoni și pericole.

În această cultură religioasă duhovnicul este contactat în orice situație de cumpănă a vieții. Duhovnicul înseamnă suport, îndrumare, sfat și, în același timp, control asupra vieții spirituale, asupra modului de a ține post, a relațiilor de cuplu, inclusiv folosința contraceptivelor. În prima perioadă postsovietică stareții, adică duhovnicii renumiți și apreciați foarte mult, erau ieromonahi, iar modelul de viață creștină era asceza monastică. În timpul terenului am constatat o schimbare a preferințelor, o înclinare spre duhovnici din rândul preoților parohi. Credincioșii au ajuns să aprecieze experiența de viață a preoților însurați și atitudinea lor mai relaxată.

Serghiev Posad a atras foarte mulți oameni în perioada postsovietică, locul fiind considerat sfânt. Pelerinii se închină la racla Cuviosului Serghie (1314-1392), fondatorul mănăstirii, sfânt ocrotitor al națiunii, considerat făcător de minuni și în zilele noastre. Mulți doresc îndrumare de la stareții vestiți ai mănăstirii. Unii pelerini rămân pentru tot restul vieții în oraș, de regulă cu un loc de muncă la o biserică sau la mănăstire, ori devin călugări și călugărițe.

O categorie aparte de pelerini este atrasă de exorcismele în masă din Lavra, din biserica Sfântul Ioan Botezătorul. Exorcistul renumit în toată Rusia, părintele arhimandrit Gherman, continuă aceste slujbe de la începutul anilor 90. Este considerat de mulți un sfânt viu, rugăciunile căruia fac minuni. Dintre persoanele care îi atribuie vindecarea miraculoasă, aș dori să povestesc despre Lara, o femeie de vârstă mijlocie, care a divorțat și a emigrat în anii 80 în Elveția împreună cu fiul ei, unde au trăit în condiții ideale. La începutul anilor 90 însă Lara s-a îmbolnăvit și a căzut la pat. Avea alergii stranii, era deprimată, slăbită, fără putere, incapabilă să muncească. Într-o zi, fiind culcată pe pat, a avut o viziune; un călugăr a trecut prin camera ei, cam 10 cm deasupra podelei, adică plutea în aer. Avea o față care-i aducea aminte de chipuri din icoane, întreaga ființă era foarte luminoasă. Lara nu înțelegea viziunea. Dar a plecat în curînd cu niște prieteni la Moscova, prin Ucraina și a fost lovită de marea sărăcie, de adânca criză economică. Era prima dată când și-a dat jos bijuteriile și le-a dat cadou oamenilor pe care i-a întâlnit. În timpul acestei vizite a ajuns împreună cu niște prieteni la Serghiev Posad la exorcismul părintelui Gherman, unde a căzut în timpul slujbei de exorcizare. Asta însemna că este sub influența unor puteri demonice. Lara a recunocut în părintele Gherman călugărul din viziune și acest om a devenit autoritatea supremă pământească în viața ei. A revenit la Serghiev Posad de nenumărate ori, a participat la exorcisme. Aceste rituri i-au adus ușurare. Treptat a revenit la Moscova, și-a cumpărat casă, a întemeiat o companie internațională, la care lucra în timpul săptămânii, și mergea la sfîrșit de săptămână la Serghiev Posad să ajute la parohia părintelui. În câțiva ani a renunțat la companie și s-a mutat la una din camerele de lângă biserica Petru și Pavel, numindu-și camera chilie. A trecut prin procesul lung de votserkovlenie, a devenit o femeie credincioasă, gata să-și sacrifice modul de viață luxos, să execute muncile cele mai simple, să se roage ore în șir zilnic. Au dispărut hainele elegante, a ajuns să se îmbrace ca o babushka simplă și nu-și mai vopsea nici părul. Familia era supărată, ea însă era ferm convinsă că face mai mult pentru ei rugându-se. Și nu în ultimul rînd, spera să-și mântuiască sufletul. Ca orice proaspăt convertit, și-a dat seama de păcatele săvârșite până atunci. Cel mai mult o apăsa divorțul și relația ei cu un bărbat căsătorit. La fel, era convinsă că fiul ei ar fi devenit alt om, dacă ar fi crescut în Rusia într-o comunitate religioasă.

Participând la exorcisme am avut doar prilejul să observ ritualul și participanții. Părintele Gherman, părintele care îl ajuta, maica bătrână, care citea rugăciuni și menținea disciplina, femeile, care ajutau la strângerea pomelnicelor și donațiilor și cele circa 300 de persoane prezente, din diverse straturi sociale, categorii de vârstă, bărbați și femei, câțiva copii, cei cu probleme, sprijiniți de rude sau prieteni. Istoriile personale despre posesiune și exorcisme mi le-au povestit diverse persoane, femei și bărbați de vârstă mijlocie, în timpul unor convorbiri intime, ori la ei acasă, ori la mine acasă, ori, în cazul Larei, în chilia ei. Aceste mărturisiri le-am trăit ca momente de grație ale terenului.

Aș dori să vă împărtășesc încă una din istoriile de posesiune și convertire, cea a unei tinere românce – Tina – care pornise în anii 80 dintr-un sat din Ucraina de azi, a terminat studii universitare la Chișinău și imediat după prăbușirea imperiului a avut o întreprindere împreună cu niște prieteni. A câștigat și a pierdut mulți bani într-un timp relativ scurt, pierzându-și prietenii deodată cu banii. A urmat o perioadă tulbure în viața ei, o adevărată criză, cu stări de spirit stranii, multă suferință și senzația de a fi stăpînită de o entitate străină dinăuntrul ei, care o îndeamnă la gesturi și acte agresive. A fost botezată, însă mergea la biserică fără credință adevărată. Starea ei a devenit din ce în ce mai chinuitoare. La propunerea unei enoriașe a căutat un călugăr exorcist. Trebuie menționat că nu știa nimic de posesiune și exorcisme înainte de această experiență. A fost marcată de atitudinea călugărului, care s-a jertfit pentru ea, ținândpost sever 40 de zile și cărând pe spate la fiecare exorcism un sac plin de pietre, drept sacrificiu pentru sufletul ei. Singurătatea ei la exorcisme a fost grea și dureroasă, totodată, atipică. Astfel a devenit acest părinte duhovnicul ei pe decenii, fiind mai aproape de ea în timpul crizei ca înșiși părinții, care n-au dat niciun semn de suport. Experiența posesiunii a convins-o de forța creștinismului ortodox. În anii care au venit a urmat sfaturile părintelui. Când s-a abătut de la ele, simțea că ceva o apasă pe piept și se sufocă, la fel, că nu poate suporta cele sfinte. Semnele erau clare: demonii sunt prezenți, gata să reintre în ea, s-o chinuie. A petrecut 6 ani muncind fără acte la Ierusalim, după care părintele a sfătuit-o să se stabilească la Serghiev Posad cu banii câștigați. Aici a devenit enoriașa unei parohii, unde și-a cunoscut viitorul soț, un rus local. În scurt timp, a devenit manager cultural la școala ortodoxă din oraș și a ajuns să cânte în corul bisericii. Mergea în pelerinaje, rugându-se pentru un copil. Între timp, în curtea și grădina casei de lemn pe care a cumpărat-o, a refăcut paradisul pierdut al copilăriei: a plantat flori, legume și fructe. Trăia o viață pioasă, respecta strict toate posturile. Româna, limbă comună într-un spațiu străin, ne-a apropiat repede, însă vorbea română cu mine numai când eram în doi și, desigur, istoria posesiunii era una secretă.

Cele două istorii ne arată cu desăvârșire că nu numai persoane marginale pot trece prin experiențe de posesiune. Ambele sunt femei curajoase, talentate și la urma urmei, cu succes. Migrația are un rol remarcabil în viețile lor, la fel, antreprenoriatul și prietenii. Înainte de convertire trăiesc cu o moralitate relaxată, însă experiența crizei interpretate drept posesiune le convinge despre necesitatea unei schimbări radicale. Lara, bunică deja, e ocupată de mântuirea sufletului și slujește parohia, comunitatea. Tina își clădește viața de familie pe noua credință și alege loc de muncă în armonie cu viața religioasă. Ambele găsesc refugiu în credință.

În spațiul și perioada postsovietică putem constata fenomene de migrație cauzate de nevoi economice, dar și spirituale. Omenii pornesc la drum pentru bani și pentru contactul cu sacralitatea. Fac naveta chiar și sute de kilometri la Moscova, unde salariile sunt mai mari. Vânzătorii din piață vin din Asia Centrală și Caucaz, în construcție și renovări de apartamente lucrează migranți din Republica Moldova. La Serghiev Posad și alte locuri sfinte, ori mănăstiri, vin oameni din întreaga Rusie și de peste hotare. Acești oameni nu mai stau la coadă pentru bunuri, ci la racla sfinților și la icoane făcătoare de minuni. Sunt în căutare și unii dintre ei ajung să-și schimbe domiciliul și modul de viață, menirea de fapt, datorită unor experiențe religioase și ale unor intrepretări la început străine, dar acceptate și interiorizate pe parcurs, cum ar fi posesiunea și exorcismul. Aderând la ortodoxie, cred de fapt că se întorc la tradiția strămoșilor. Schimbările radicale, deschiderea granițelor, fluxul oamenilor și bunurilor au rezultat în nașterea unei demonologii, care, foarte probabil, e menită să stabilească reguli, să ajute traiul neofiților: majoritatea ortodocșilor ruși contemporani.