Să luăm deci cât se poate de în serios titlul: De ce este România altfel?
Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului (atât de uzualul „la noi ca la nimeni”) este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimând-o ab initio. Eseul domnului Boia ni se prezintă astfel ca o teză în căutarea argumentelor; iar acestea sunt căutate, electiv, în repertoriul de evenimente al istoricului. În acelaşi timp, a fi este un verb „tare”: dacă România este, şi nu a deveni înseamnă că este astfel dintotdeauna, de când este adică ab originem? Care este această „origine”? Desigur, Lucian Boia nu o caută nici în Dumnezeu, nici în „sufletul românului”, ci în istorie. Dar o istorie atât de selectivă şi operând cu durate atât de diferite, încât devine… anistorică.
De ce este aşa cum este? Se caută deci cauza. Absolut legitim. Dar, dincolo de statutul fragil al istoriei ca ştiinţă cauzală, structura de eseu aleasă explicit de autor naşte nişte rezerve suplimentare de „fezabilitate”. Problema este apoi una metodologică fundamentală: unde căutăm aceste cauze şi începând de când? Analogia cu medicina poate fi utilă în acest caz: orice diagnostic presupune o anamneză şi o corelare a tuturor simptomelor semnificative. Din acest punct de vedere, România este un pacient imaginar care suferă de o boală reală. Or, din acest punct de vedere, cartea confirmă boala imaginară, oferă o listă selectivă de simptome ale bolii reale, dar nu şi un diagnostic etiologic.
În fine: de ce este România altfel? Dar ce înseamnă „altfel”? Altfel faţă de Occident, ni se sugerează. Altfel comparativ cu Europa, că doar n-o să ne comparăm cu „republicile bananiere”, pricepe publicul. Dar atunci, din două, una: ori avem de-a face cu o geografie simbolică, trivială prin răspândirea sa de larg consum, despre „cealaltă Europă” (mai vulgar spus, Occidentul nu este Orient şi invers), ori România este altfel într-un mod propriu, altfel decât altfelul altor naţiuni învecinate – şi atunci se închide într-o altfelitate incomensurabilă.
Mergând doar o pagină dincolo de titlu, găsim apoi următoarea punere în perspectivă a problemei: „Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?” – se întreabă retoric domnul Boia. Istoricul răspunde imediat şi firesc: „Nu, e doar istorie”. În propoziţia următoare revine însă într-un mod cu totul inexplicabil pentru un istoric: „Dar poate că înseamnă acelaşi lucru”. Iar peste câteva pagini se întreabă: „Să fi fost un reflex ancestral?”. Istoria ca blestem şi/sau ca „reflex ancestral”? Nimic din ceea ce stă scris mai apoi în carte nu justifică această interpretare, dar cutia Pandorei a fost deschisă, subminând astfel statutul şi menirea istoriei înseşi şi permiţând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s-a obişnuit. Din acest moment, tot românu’ va zâmbi satisfăcut: vezi, am avut dreptate, chiar şi Boia spune că suntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferenţa românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decât ab originem, din illo tempore şi care constituie destinul nostru. S-a făcut lumină, acum putem înţelege cu toţii de ce, de 25 de ani încoace, „ceva nu merge în România”!
Asta nu mai este treaba autorului! – se poate justifica domnul Boia. Desigur, în principiu aşa este. Dar un specialist în ale imaginarului de talia domniei sale nu are cum să nu ştie cărui imaginar colectiv se adresează prin acest soi de Raport al Istoricului despre Starea Naţiunii şi ce soi de reacţii pot fi aşteptate în consecinţă. Nu asta am intenționat! – mai poate spune domnia sa, pe bună dreptate. Dar cum altfel ar fi putut interpreta cititorul un astfel de titlu?
Să mergem însă un pas mai departe şi să analizăm însăşi întemeierea epistemologică a întregii teze. „Totul începe printr-o întârziere impresionantă” – ne spune Lucian Boia chiar de la început. Altfelitatea noastră se întemeiază deci pe o întârziere congenitală. Poate fi… Tema „decalajelor” a fost şi a rămas, de fapt, o angoasă recurentă a întregii noastre modernităţi. Dar nu despre fricile istorice ale românilor ar trebui să fie vorba, ci despre istoria lor. Iar în acest registru trebuie să începem prin a ne întreba pur şi simplu ce înseamnă „întârziere” şi care este criteriul de evaluare a ei.
Criteriul dominant în această privinţă îl constituie Timpul, cel (relativ) modern, newtonian, ca vector pe care se înşiruie clipele. Clasificate după acest criteriu, societăţile se înscriu pe un vector el evoluţiei (civilizare, modernizare, dezvoltare), avându-şi originea în „primitiv” şi finalitatea în „civilizat/modern/dezvoltat”. În imaginarul istoric european, le paysan du Danube fie a fost considerat un soi de bon sauvage pe urmele lui La Fontaine, fie a fost plasat mai spre originea acestui vector, ca un soi de primitiv intern al Europei. În realitatea istorică, faţă de acest standard mereu reciclat al civilizaţiei, modernităţii, respectiv dezvoltării (economice), România a acumulat o serie de întârzieri sau decalaje. Este indubitabil şi o ştim cu toţii, demult; este un fapt pe care l-a documentat însuşi Lucian Boia în volume precedente. Problema nu este deci aici. Rămân însă discutabile cel puţin două aspecte fundamentale.
În primul rând, trebuie chestionată problema metodologică a selectării şi interpretării acestor întârzieri sau decalaje. Or, din acest punct de vedere, istoricul Lucian Boia operează o selecţie preferenţială şi particulară, de natură să slujească premisei de întârziere globală a României: un decalaj faţă de apariţia primei universităţi în ţara cutare, o întârziere de modernizare a statului faţă de ţările cutare etc. În acest mod, o colecţie de „întârzieri” poate fi alcătuită din istoria oricărei ţări. Însă, România în ansamblul şi în permanența ei este cea în „întârziere”, eludânduse astfel decalajele interne – uneori mai mari chiar decât cele externe –, precum şi momentele de recuperare şi de sincronizare, fie ele şi punctuale şi/sau efemere.
Rămâne apoi o întrebare epistemologică de principiu: cât de pertinentă (mai) este această abordare univoc evoluţionistă? De fapt, chiar istoricii au fost printre primii care au pus sub semnul întrebării această liniaritate univocă şi au început să vorbească despre modernităţi în loc de modernitate. La rândul lor, antropologii, responsabili în mare măsură de inventarea Primitivului, au retractat vehement această construcţie ideologică şi au documentat complexitatea sui generis a oricărei culturi. Sociologii au introdus dependenţa de cale (path dependence) în analizele lor, temperându-şi funcţionalismul prin recursul la durata istorică şi rolul său (nu determinant, dar condiţionant) în funcţionarea prezentă a unei societăţi. În sfârşit, chiar şi economiştii şi-au diversificat criteriile de evaluare a dezvoltării economice, au început să vorbească despre dezvoltare durabilă, care ia în considerare dimensiunile socioculturale ale contextului, au trecut de la well-being la welfare, iar unii vorbesc chiar despre o „economie a descreşterii”. Chiar dacă, geopolitic, împărţirea neoevoluţionistă a lumii în ţări subdezvoltate, în curs de dezvoltare şi foarte dezvoltate mai este folosită şi folositoare, descrierea ştiinţifică a acestei lumi nu mai recurge demult la fundamentul primitivist de clasificare şi analiză ca fiind singurul posibil. Orice societate se poate afla, din acest punct de vedere, în „întârziere” faţă de societăţi mai „avansate”, dar este astfel în întârziere doar dacă foloseşte vectorul univoc al timpului drept criteriu de clasificare şi doar în măsura în care îşi alege drept reper anumite societăţi aflate în avans pe această axă a timpului. Noi am ales Occidentul acest ideal de atins, ceea ce este, probabil, cea mai bună alegere, dar tot alegere este şi nu un dat inexorabil. Nu trebuie să ne comparăm cu Occidentul; iar dacă o facem este pentru că dorim să devenim ca acest Occident, nu pentru a constata mereu şi mereu că nu suntem Occidentul – care continuă să devină la rândul său…
Din aceste puncte de vedere, se poate spune deci că De ce este România altfel? este metodologic deficitară, iar epistemologic discutabilă.
*
În 2000, Lawrence Harrison şi Samuel Huntington au editat un volum strategic intitulat Culture Matters: How Values Shape Human Progress. Dincolo de (relativa) diversitate de puncte de vedere ale autorilor cuprinşi în volum, teza promovată de Harrison şi susţinută de Huntington este foarte categorică şi clară: cultura este importantă pentru economie deoarece există culturi development/progress-prone şi culturi development/progress-resistant (această „tipologie culturală a dezvoltării economice” este dezvoltată în volum de argentinianul Mariano Grondona). Pentru Harrison, aceasta confirmă teza sa enunţată în 1985: „Subdezvoltarea este o stare de spirit”. Pentru Huntington este ocazia unei analize cinic-pragmatice: în anumite ţări („culturi”) ale „lumii a treia”, investiţiile străine (i.e. occidentale) uriaşe în dezvoltarea locală s-au dovedit a fi un soi de ploaie în deşert, deci trebuie suspendate.
Dacă „evoluţionismul” a fost o ideologie optimistă (toate culturile sunt menite să urmeze acelaşi drum al evoluţiei, deşi unele mai încet şi mai greu decât altele), această repoziţionare strategică este explicit şi elitist pesimistă: anumite societăţi pur şi simplu nu sunt apte de progres/dezvoltare, căci le lipseşte cultura („mentalitatea”, am spune noi) necesară pentru aşa ceva. Vechiul rasism (biologic) este înlocuit astfel cu un rasism cultural.
S-ar putea spune, vulgarizând, că Harrison şi Huntington, ca buni cetăţeni americani, sunt supăraţi pe faptul că banii contribuabilului din SUA au fost risipiţi inutil în alte ţări, societăţi development-resistant, incapabile prin cultura lor să-i folosească pentru a se dezvolta. Nu este atât fatalism, cât pragmatism cinic – iar pentru marile puteri această atitudine este „firească”. Dar pe cine este supărat domnul Boia? România sa „altfel” este o astfel de societate development-resistant, dar atitudinea domniei sale nu este pragmatică, în căutarea vreunei soluţii, fie ea şi cinică, ci detaşat fatalistă, acreditând academic varianta folclorică a „fatalismului mioritic” – şi ridicându-se astfel, prin conştientizarea altfelităţii poporului său, deasupra condiţiei jalnice a acestuia. Într-un fel, conştient sau mai degrabă nu, România este altfel întrucât este altfel… decât mine. Şi tot mai mulţi români par a trăi cu sentimentul că sunt singurii oameni normali, nevoiţi să trăiască însă printre români anormali[1]
… Ceea ce nu mai este doar o problemă academică de metodologie sau epis temologie, ci una morală şi politică majoră!
[1] Această afirmaţie nu este o simplă impresie sau speculaţie. Întro serie de cercetări, de pildă, Dorin Bodea i-a întrebat pe românii ce lucrează în sectorul privat care sunt valorile ce îi definesc, apoi care cred că sunt valorile definitorii pentru ceilalţi români. Decalajul dintre cele două serii de evaluări a fost uriaş, ceea ce se afla în topul valorilor pentru fiecare român în parte fiind plasat la coada valorilor celorlalţi români.