Altfelitatea românului

de VINTILĂ MIHĂILESCU

Abstract

Textul pune în discuție volumul De ce este România altfel? arătând de ce succesul său poate fi analizat ca un fenomen social în sine și, totodată, demontând teza centrală a lucrării printr-o critică a premiselor metodologice și epistemologice pe care se bazează. Succesul eseului lui Lucian Boia poate fi explicat prin faptul că, pe de-o parte, răspunde nevoii existente în societatea românească de a găsi explicații pentru eșecul reformelor economice, iar pe de altă parte, pentru că vine să confirme mitul excepționalismului românesc, permiţând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s­-a obişnuit. Lucrarea lui Boia se prezintă astfel ca o teză în căutarea electivă a argumentelor, în repertoriul de evenimente al istoricului, care realizează o selecţie preferen­ţială şi particulară, de natură să slujească premisei de întârziere globală a României. Se adaugă, apoi o întrebare epistemologică de principiu: cât de per­tinentă (mai) este această abordare univoc evoluționistă?*

 

*Materialul face parte din volumul De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc, publicat în anul 2017  (Polirom) 

Podcast Sfertul Academic

Vintilă Mihăilescu

Autor
Fotografie de Alex Gâlmeanu pentru DOR
Vintilă Mihăilescu a fost profesor universitadoctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, fondator al primului program de master în antropologie în 2000 și director al Muzelului Național al Țăranului Român (2005-2010). În 1993 a obţinut titlul de Doctor în Psihologie, cu teza „Ungureni şi pamînteni. O analiză etnopsihologică”, dar imediat după, s-a dedicat cercetărilor de antropologie culturală și socială. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Franţa, Elveţia, Germania, Belgia, Canada, Ungaria şi Bulgaria. A desfăşurat o intensă activitate de cercetare la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române și a promovat timp de peste 20 de ani antropologia cu deschidere publică. Domeniile sale de specializare sunt: etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor, cultură materială și locuire. Dintre lucrările sale menţionăm: „Fascinaţia diferenţei (1999)”, „Socio hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), „Paysans de l’histoire (coautor, 1992), „Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania (2002), „Socio-hai-hui prin Arhipelagul România (2006), „Antropologie. Cinci introduceri (2006), „Etnografii urbane: cotidianul văzut de aproape (2009, coordonator), „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică (2013), „Conditia romă şi schimbarea discursului (2014, coordonat împreună cu Petre Matei). În 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române. Ultimele volume apărute au fost Hotel Ambos Mundos,Eseu de antropologie borgesiană (2017), Etnogeneză și țuică(2018), În căutarea corpului regăsit. O (auto)etnografie a spitalului (2019) și Acasă în lume (apărută postum, în 2020, co-editor cu Ioana Tudora).

Alexandru Nimurad

Ilustrator

Alexandru Nimurad este un ilustrator și designer care a expus în București, Geneva, Antwerp și Londra. A lucrat și lucrează cu agenții de publicitate si clienți corporate și se află în București. Lucrările și proiectele sale sunt inspirate de natură, relații și emoții pe care le transpune codificat într-un limbaj vizual dinamic. Stilul său este inspirat deseori de arta clasică și academism, față de care are o admirație deosebită, dar în egala măsură și de Bauhaus, minimalism sau de arta naivă. Îi place să experimenteze tehnici si stiluri noi constant, tocmai de aceea proiectele sale pendulează între stiluri complet diferite. Crede că arta e un mediu perfect pentru a transmite mesaje in moduri complet neașteptat, iar ilustrația este limbajul său preferat. Proiectele sale pot fi văzute pe pagina de Instagram sau pe site-ul său aici.

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

„Nu am întâlnit pe durata cercetării nici un singur adult care să nu încerce să găsească o explicaţie la problemele economice şi soci­ale prin care trecea – constată Monica Heinz în lucrarea sa despre „munca la români”. „În general, explicaţiile adoptate erau preluate de la intelectualii influenţi, care le răspândeau prin mass-­media.” Iar după 1997, „intelectualii au identificat «mentalitatea» populaţiei ca fiind vinovată de eşecul reformelor economice”.

Eseul domnului profesor Boia a venit astfel pe această nevoie aproape compulsivă de explicaţie. Volumul De ce este România altfel? era astfel sortit să devină un bestseller, cu sau fără voia autorului. Cartea a devenit însă mult mai mult: prin larga receptare ce i­-a fost acordată şi prin pasiunile pe care le­-a stârnit, ea este un fenomen social în sine, care se cere interpretat (şi) ca atare, chiar şi dincolo de intenţiile explicite ale autorului. Să ne înţelegem deci: nu persoana este aici în cauză, căci, dincolo de această carte şi de orice va mai scrie vreodată domnul Boia, domnia sa a marcat indiscutabil procesul de igienizare spirituală de după căderea comunismului. De asemenea, nici despre ipocriziile patriotismului atribuit sau refuzat autorului nu poate fi vorba: e frumos din partea domnului Boia să spună atâtea lucruri rele despre români? Să fim serioşi, este o falsă pro­blemă! Istoria este cum este, iar un istoric are obligaţia, nu doar dreptul de a încerca s­-o analizeze ca atare.

Dar tocmai de aceea cartea istoricului Lucian Boia pune o mare problemă: pentru prima dată în cariera sa, cel mai reputat „demo­lator de mituri” legitimează şi întăreşte poate cel mai periculos mit naţional: altfelitatea românului. Căci cum altfel putem să interpretăm titlul paradigmatic al cărţii sale, care este acum pe buzele atâtor români?

Să luăm deci cât se poate de în serios titlul: De ce este România altfel?

Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului (atât de uzualul „la noi ca la nimeni”) este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimând­-o ab initio. Eseul domnului Boia ni se prezintă astfel ca o teză în căutarea argumentelor; iar acestea sunt căutate, electiv, în reperto­riul de evenimente al istoricului. În acelaşi timp, a fi este un verb „tare”: dacă România este, şi nu a deveni înseamnă că este astfel dintotdeauna, de când este adică ab originem? Care este această „origine”? Desigur, Lucian Boia nu o caută nici în Dumnezeu, nici în „sufletul românului”, ci în istorie. Dar o istorie atât de selectivă şi operând cu durate atât de diferite, încât devine… anistorică.

De ce este aşa cum este? Se caută deci cauza. Absolut legitim. Dar, dincolo de statutul fragil al istoriei ca ştiinţă cauzală, structura de eseu aleasă explicit de autor naşte nişte rezerve suplimentare de „fezabilitate”. Problema este apoi una metodologică fundamentală: unde căutăm aceste cauze şi începând de când? Analogia cu medicina poate fi utilă în acest caz: orice diagnostic presupune o anamneză şi o corelare a tuturor simptomelor semnificative. Din acest punct de vedere, România este un pacient imaginar care suferă de o boală reală. Or, din acest punct de vedere, cartea confirmă boala imaginară, oferă o listă selectivă de simptome ale bolii reale, dar nu şi un dia­gnostic etiologic.

În fine: de ce este România altfel? Dar ce înseamnă „altfel”? Altfel faţă de Occident, ni se sugerează. Altfel comparativ cu Europa, că doar n­-o să ne comparăm cu „republicile bananiere”, pricepe publicul. Dar atunci, din două, una: ori avem de-­a face cu o geografie simbo­lică, trivială prin răspândirea sa de larg consum, despre „cealaltă Europă” (mai vulgar spus, Occidentul nu este Orient şi invers), ori România este altfel într­-un mod propriu, altfel decât altfelul altor naţiuni învecinate – şi atunci se închide într­-o altfelitate incomen­surabilă.

Mergând doar o pagină dincolo de titlu, găsim apoi următoarea punere în perspectivă a problemei: „Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?” – se întreabă retoric domnul Boia. Istoricul răspunde imediat şi firesc: „Nu, e doar istorie”. În propoziţia următoare revine însă într-­un mod cu totul inexplicabil pentru un istoric: „Dar poate că înseamnă acelaşi lucru”. Iar peste câteva pagini se întreabă: „Să fi fost un reflex ancestral?”. Istoria ca blestem şi/sau ca „reflex ances­tral”? Nimic din ceea ce stă scris mai apoi în carte nu justifică această interpretare, dar cutia Pandorei a fost deschisă, subminând astfel statutul şi menirea istoriei înseşi şi permiţând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s­-a obişnuit. Din acest moment, tot românu’ va zâmbi satisfăcut: vezi, am avut drep­tate, chiar şi Boia spune că suntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferenţa românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decât ab originem, din illo tempore şi care consti­tuie destinul nostru. S­-a făcut lumină, acum putem înţelege cu toţii de ce, de 25 de ani încoace, „ceva nu merge în România”!

Asta nu mai este treaba autorului! –  se poate justifica domnul Boia. Desigur, în principiu aşa este. Dar un specialist în ale imagi­narului de talia domniei sale nu are cum să nu ştie cărui imaginar colectiv se adresează prin acest soi de Raport al Istoricului despre Starea Naţiunii şi ce soi de reacţii pot fi aşteptate în consecinţă. Nu asta am intenționat! – mai poate spune domnia sa, pe bună dreptate. Dar cum altfel ar fi putut interpreta cititorul un astfel de titlu?

Să mergem însă un pas mai departe şi să analizăm însăşi înte­meierea epistemologică a întregii teze. „Totul începe printr­-o întâr­ziere impresionantă” – ne spune Lucian Boia chiar de la început. Altfelitatea noastră se întemeiază deci pe o întârziere congenitală. Poate fi… Tema „decalajelor” a fost şi a rămas, de fapt, o angoasă recurentă a întregii noastre modernităţi. Dar nu despre fricile isto­rice ale românilor ar trebui să fie vorba, ci despre istoria lor. Iar în acest registru trebuie să începem prin a ne întreba pur şi simplu ce înseamnă „întârziere” şi care este criteriul de evaluare a ei.

Criteriul dominant în această privinţă îl constituie Timpul, cel (relativ) modern, newtonian, ca vector pe care se înşiruie clipele. Clasificate după acest criteriu, societăţile se înscriu pe un vector el evoluţiei (civilizare, modernizare, dezvoltare), avându­-şi originea în „primitiv” şi finalitatea în „civilizat/modern/dezvoltat”. În imaginarul istoric european, le paysan du Danube fie a fost considerat un soi de bon sauvage pe urmele lui La Fontaine, fie a fost plasat mai spre originea acestui vector, ca un soi de primitiv intern al Europei. În realitatea istorică, faţă de acest standard mereu reciclat al civiliza­ţiei, modernităţii, respectiv dezvoltării (economice), România a acumulat o serie de întârzieri sau decalaje. Este indubitabil şi o ştim cu toţii, demult; este un fapt pe care l­-a documentat însuşi Lucian Boia în volume precedente. Problema nu este deci aici. Rămân însă discutabile cel puţin două aspecte fundamentale.

În primul rând, trebuie chestionată problema metodologică a selec­tării şi interpretării acestor întârzieri sau decalaje. Or, din acest punct de vedere, istoricul Lucian Boia operează o selecţie preferen­ţială şi particulară, de natură să slujească premisei de întârziere globală a României: un decalaj faţă de apariţia primei universităţi în ţara cutare, o întârziere de modernizare a statului faţă de ţările cutare etc. În acest mod, o colecţie de „întârzieri” poate fi alcătuită din istoria oricărei ţări. Însă, România în ansamblul şi în permanența ei este cea în „întârziere”, eludându­se astfel decalajele interne – uneori mai mari chiar decât cele externe –, precum şi momentele de recuperare şi de sincronizare, fie ele şi punctuale şi/sau efemere.

Rămâne apoi o întrebare epistemologică de principiu: cât de per­tinentă (mai) este această abordare univoc evoluţionistă? De fapt, chiar istoricii au fost printre primii care au pus sub semnul între­bării această liniaritate univocă şi au început să vorbească despre modernităţi în loc de modernitate. La rândul lor, antropologii, res­ponsabili în mare măsură de inventarea Primitivului, au retractat vehement această construcţie ideologică şi au documentat complexi­tatea sui­ generis a oricărei culturi. Sociologii au introdus dependenţa de cale (path dependence) în analizele lor, temperându­-şi funcţionalismul prin recursul la durata istorică şi rolul său (nu determinant, dar condiţionant) în funcţionarea prezentă a unei societăţi. În sfâr­şit, chiar şi economiştii şi-­au diversificat criteriile de evaluare a dezvoltării economice, au început să vorbească despre dezvoltare durabilă, care ia în considerare dimensiunile socioculturale ale con­textului, au trecut de la well-being la welfare, iar unii vorbesc chiar despre o „economie a descreşterii”. Chiar dacă, geopolitic, împărţirea neoevoluţionistă a lumii în ţări subdezvoltate, în curs de dezvoltare şi foarte dezvoltate mai este folosită şi folositoare, descrierea ştiin­ţifică a acestei lumi nu mai recurge demult la fundamentul primi­tivist de clasificare şi analiză ca fiind singurul posibil. Orice societate se poate afla, din acest punct de vedere, în „întârziere” faţă de soci­etăţi mai „avansate”, dar este astfel în întârziere doar dacă foloseşte vectorul univoc al timpului drept criteriu de clasificare şi doar în măsura în care îşi alege drept reper anumite societăţi aflate în avans pe această axă a timpului. Noi am ales Occidentul acest ideal de atins, ceea ce este, probabil, cea mai bună alegere, dar tot alegere este şi nu un dat inexorabil. Nu trebuie să ne comparăm cu Occidentul; iar dacă o facem este pentru că dorim să devenim ca acest Occident, nu pentru a constata mereu şi mereu că nu suntem Occidentul – care continuă să devină la rândul său…

Din aceste puncte de vedere, se poate spune deci că De ce este România altfel? este metodologic deficitară, iar epistemologic discu­tabilă.

*

În 2000, Lawrence Harrison şi Samuel Huntington au editat un volum strategic intitulat Culture Matters: How Values Shape Human Progress. Dincolo de (relativa) diversitate de puncte de vedere ale autorilor cuprinşi în volum, teza promovată de Harrison şi susţinută de Huntington este foarte categorică şi clară: cultura este importantă pentru economie deoarece există culturi development/progress-prone şi culturi development/progress-resistant (această „tipologie culturală a dezvoltării economice” este dezvoltată în volum de argentinianul Mariano Grondona). Pentru Harrison, aceasta confirmă teza sa enun­ţată în 1985: „Subdezvoltarea este o stare de spirit”. Pentru Huntington este ocazia unei analize cinic-­pragmatice: în anumite ţări („culturi”) ale „lumii a treia”, investiţiile străine (i.e. occidentale) uriaşe în dezvoltarea locală s­-au dovedit a fi un soi de ploaie în deşert, deci trebuie suspendate.

Dacă „evoluţionismul” a fost o ideologie optimistă (toate culturile sunt menite să urmeze acelaşi drum al evoluţiei, deşi unele mai încet şi mai greu decât altele), această repoziţionare strategică este explicit şi elitist pesimistă: anumite societăţi pur şi simplu nu sunt apte de progres/dezvoltare, căci le lipseşte cultura („mentalitatea”, am spune noi) necesară pentru aşa ceva. Vechiul rasism (biologic) este înlocuit astfel cu un rasism cultural.

S­-ar putea spune, vulgarizând, că Harrison şi Huntington, ca buni cetăţeni americani, sunt supăraţi pe faptul că banii contribuabilului din SUA au fost risipiţi inutil în alte ţări, societăţi development-resistant, incapabile prin cultura lor să-­i folosească pentru a se dezvolta. Nu este atât fatalism, cât pragmatism cinic – iar pentru marile puteri această atitudine este „firească”. Dar pe cine este supărat domnul Boia? România sa „altfel” este o astfel de societate development-resistant, dar atitudinea domniei sale nu este pragmatică, în căutarea vreunei soluţii, fie ea şi cinică, ci detaşat fatalistă, acredi­tând academic varianta folclorică a „fatalismului mioritic” – şi ridi­cându-­se astfel, prin conştientizarea altfelităţii poporului său, deasupra condiţiei jalnice a acestuia. Într­-un fel, conştient sau mai degrabă nu, România este altfel întrucât este altfel… decât mine. Şi tot mai mulţi români par a trăi cu sentimentul că sunt singurii oameni normali, nevoiţi să trăiască însă printre români anormali[1]

… Ceea ce nu mai este doar o problemă academică de metodologie sau epis­ temologie, ci una morală şi politică majoră!

 


[1] Această afirmaţie nu este o simplă impresie sau speculaţie. Într­o serie de cercetări, de pildă, Dorin Bodea i­-a întrebat pe românii ce lucrează în sectorul privat care sunt valorile ce îi definesc, apoi care cred că sunt valorile definitorii pentru ceilalţi români. Decalajul dintre cele două serii de evaluări a fost uriaş, ceea ce se afla în topul valorilor pentru fiecare român în parte fiind plasat la coada valorilor celorlalţi români.

 

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.