De la vacă la balansoar

de VINTILĂ MIHĂILESCU

Abstract

Acest articol aduce în discuție recenta modernizare a gospodăriilor rurale românești, însemnând, în acest caz, scoaterea activităților productive din timpul și spațiul gospodăriei (Max Weber). O scurtă istorie socială a gospodăriei urmărește trecerea de la o etică a muncii bazată pe modelul normativ al „bunului gospodar” către „estetizarea vieții” (Max Weber) și emanciparea simbolică. Cercetarea investighează fenomenul relativ nou al „caselor rustice”, care este mai mult o chestiune de „stil de viață”, decât o opțiune arhitecturală. În contrast cu „casele făloase” care s-au răspândit peste tot în satele românești începând cu anul 2000, gustul pentru rustic al țăranului pare să exprime un fel de întoarcere la local și la trecut, articulată cu o preocupare modernă pentru confort și estetic: „rustic este tradițional și modern în același timp!” – ne spune unul dintre localnici. Rusticul astfel devine un simulacru (post)modern al vieții rurale autentice. Partea finală a articolului încearcă să depășească această abordare semantică, căutând motivațiile subiective, de profunzime. Astfel, aceste gospodării rurale recente sunt abordate în termenii teoriei recunoașterii sociale a lui Axel Honneth, iar din această perspectivă, gustul rustic exprimă o căutare existențială a autenticității.

 

*O versiune mai lungă a acestui articol a fost publicată în International Review of Social Research, Volumul 1, Nr.2, 2011.
Adaptare pentru Sfertul Academic de Ioana Pelehatăi.

 

 

Podcast Sfertul Academic

Vintilă Mihăilescu

Autor
Fotografie de Alex Gâlmeanu pentru DOR
Vintilă Mihăilescu a fost profesor universitadoctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, fondator al primului program de master în antropologie în 2000 și director al Muzelului Național al Țăranului Român (2005-2010). În 1993 a obţinut titlul de Doctor în Psihologie, cu teza „Ungureni şi pamînteni. O analiză etnopsihologică”, dar imediat după, s-a dedicat cercetărilor de antropologie culturală și socială. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Franţa, Elveţia, Germania, Belgia, Canada, Ungaria şi Bulgaria. A desfăşurat o intensă activitate de cercetare la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române și a promovat timp de peste 20 de ani antropologia cu deschidere publică. Domeniile sale de specializare sunt: etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor, cultură materială și locuire. Dintre lucrările sale menţionăm: „Fascinaţia diferenţei (1999)”, „Socio hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), „Paysans de l’histoire (coautor, 1992), „Vecini şi Vecinătăţi în Transilvania (2002), „Socio-hai-hui prin Arhipelagul România (2006), „Antropologie. Cinci introduceri (2006), „Etnografii urbane: cotidianul văzut de aproape (2009, coordonator), „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică (2013), „Conditia romă şi schimbarea discursului (2014, coordonat împreună cu Petre Matei). În 2006 a fost decorat de Preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române. Ultimele volume apărute au fost Hotel Ambos Mundos,Eseu de antropologie borgesiană (2017), Etnogeneză și țuică(2018), În căutarea corpului regăsit. O (auto)etnografie a spitalului (2019) și Acasă în lume (apărută postum, în 2020, co-editor cu Ioana Tudora).

Alexandru Nimurad

Ilustrator

Alexandru Nimurad este un ilustrator și designer care a expus în București, Geneva, Antwerp și Londra. A lucrat și lucrează cu agenții de publicitate si clienți corporate și se află în București. Lucrările și proiectele sale sunt inspirate de natură, relații și emoții pe care le transpune codificat într-un limbaj vizual dinamic. Stilul său este inspirat deseori de arta clasică și academism, față de care are o admirație deosebită, dar în egala măsură și de Bauhaus, minimalism sau de arta naivă. Îi place să experimenteze tehnici si stiluri noi constant, tocmai de aceea proiectele sale pendulează între stiluri complet diferite. Crede că arta e un mediu perfect pentru a transmite mesaje in moduri complet neașteptat, iar ilustrația este limbajul său preferat. Proiectele sale pot fi văzute pe pagina de Instagram sau pe site-ul său aici.

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

În vara lui 2009 am mers pe teren la Pucheni, unde mai fusesem în urmă cu zece ani. Casa gazdei mele arăta profund diferit: la etaj apăruse un balcon-terasă din lemn, curtea era plină de aranjamente florale, într-un colţ se înălţase un foişor din lemn şi pe o latură a curţii apăruse un leagăn, tot din lemn. După ce am băut vişinata rituală, am plecat pe uliţele satului să număr leagănele şi foişoarele oamenilor. Am stabilit că aproximativ 10% dintre localnici aveau foişor şi/sau leagăn. Am avut impresia şi că mulţi dintre cei care aveau leagăn nu mai ţineau vacă. Ros de curiozitate, am întrebat-o pe gazda mea de ce? Am vrut să facem ceva frumos, ceva rustic, ca toată lumea – mi-a răspuns ea dintr-o suflare. De atunci, am auzit în nenumărate rânduri această expresie: ceva frumos

În acel an, terenul s-a centrat aproape integral pe problema „rusticului”, iar de atunci caut manifestările sale pretutindeni în ţară. Nu este vorba atât despre un stil de locuinţă, cât despre un gust al locuitorilor. Analiza de față a rămas în faţa uşilor închise, încercând să să se uite doar la ceea ce se oferă explicit privirii străinului.

Într-un fel, rusticul are ceva din alcătuirea unei subculturi, în care locuinţa constituie domeniul unui bricolaj distinctiv între piaţă şi subiectivitate. Este un fel de schimbare la faţă a gospodăriei rurale, care exprimă un proces important de schimbare, atât la nivelul individului, cât şi la cel al societăţii.

Gospodăria difuză ca spaţiu de rezistenţă

Modificările recente ale gospodăriei rurale nu pot fi înţelese în afara duratei lungi a procesului de modernizare a satului. Fără a intra în istoria socială propriu-zisă a gospodăriei, nu putem evita referinţa la „gospodăria tradiţională”, fie ea şi într-o formă abreviată. Ea este o unitate socială supra-individuală, profund ancorată structural şi relaţional în „vecinătatea” sătească şi „fraternitatea” sa economică, intermediind între membrii săi şi spaţiul public, de la cel proxim al comunităţii săteşti la cel distant al statului.

Eforturile de modernizare care se intensifică odată cu formarea României Mari aduc o bunăstare relativă, care deschide ţăranilor poarta oraşelor. După al doilea război mondial şi depăşirea consecinţelor imediate ale acestuia, schimbarea ia altă direcţie şi se accelerează. Cooperativizarea forţată, dublată de atracţia industrializării şi urbanizării rapide, produce exodul ţărănimii dorite ideologic. Pe de altă parte însă, casele rămân în proprietatea ţăranilor pe tot parcursul comunismului, iar statul nu intervine direct în universul lor domestic.

Rezultatul global este că ponderea populaţiei rurale scade de la peste 75% înainte de război la 45% la sfârşitul anilor ’80. În aceste condiţii, „vecinătatea” se dislocă, iar „fraternitatea economică” devine sporadică şi fragmentată. Sistemul comunitar de dar şi contra-dar al nunţilor, de pildă, creşte în amploare dar implică tot mai puţin comunitatea de vecinătate, aceasta fiind înlocuită de reţele elective şi concurenţiale de rudenie şi prieteni. Anemiat fără a fi însă anihilat, spaţiul public al „vecinătăţii” este tot mai mult invadat de prezenţa statului.

Unitatea domestică a gospodăriei se fragmentează şi ea, dând naştere unor „gospodării difuze”, cu o parte dintre membri rămânând acasă iar cealaltă parte stabilindu-se în oraş, între cele două părţi continuând relaţii de schimburi de bunuri şi servicii, care permit o redistribuire relativ egalitară a resurselor. Astfel, „gospodăria difuză” încorporează şi transformă o parte a „fraternităţii economice” săteşti. Totodată, ea devine principalul actor în relaţia cu spaţiul public etatizat, configurându-se astfel în mare măsură ca un spaţiu domestic de rezistenţă faţă de stat.

Domesticirea informală a industriei produce şi o „ţărănizare” a proletariatului, care prefera de multe ori un salariu relativ mai scăzut dar cu o slujbă mai flexibilă, permiţându-i să se ocupe, măcar sezonier, şi de gospodărie, dar împiedicându-l astfel să atingă nivele ridicate de specializare. Se naște astfel o categorie profesională amfibie: muncitorul gospodar, descurcăreţ în toate dar puţin priceput în ceva anume.

Ceea ce au păstrat în comun majoritatea acestor gospodării a fost un ethos al muncii înscris în imaginea normativă a „bunului  gospodar”. La primele veniri în Pucheni, acesta continua încă să fie idealul declarat al unui mare număr de săteni. Portretul său robot a însemnat întotdeauna „muncă, muncă şi iarăşi muncă” pentru „a avea toate cele necesare în casă” şi a „nu fi obligat să cumperi”, căci „doar aşa poţi fi cineva în sat”.

În mod paradoxal, acest spirit gospodăresc pre-modern va ieşi întărit din eforturile de modernizare comunistă. Mai ales penuria anilor ’80 va constitui o provocare: „îndestularea”, tot mai dificilă şi mai relativă, devine semn vizibil de reuşită, de „descurcare” în condiţii vitrege, pe care actorii ei nu vor ezita să-l afişeze atât cât o permiteau regulile jocului.

În sfârşit (şi în mod paradoxal din nou), măsurile extreme luate de Partid după 1970 cu privire la habitatul rural întăresc şi ele importanţa mai ales simbolică  a gospodăriei şi, în particular, a casei. Deşi nu a avut succesul scontat, Legea sistematizării a marcat habitatul rural prin obligaţia de a construi doar case cu etaj, conform unor planuri standardizate impuse localnicilor prin serviciile de urbanism ale primăriilor.

Casele făloase şi dorinţa de emancipare

Pentru lumea rurală, căderea comunismului a însemnat în primul rând decooperativizarea, spontană şi radicală, care mai mult a distrus decât a împărţit patrimoniul, urmată de legile funciare de recuperare a terenurilor. Proprietatea a prevalat în detrimentul productivităţii, care nu a fost susţinută de niciun model agricol sau de politici coerente în domeniu. Tot acest proces a generat gospodării lăsate să se descurce singure cu terenuri mai mici de 4 hectare, suficiente doar pentru o economie de subzistenţă. Aceasta a însemnat însă, de cele mai multe ori, o extraordinară gură de oxigen după penuria anilor ’80. Gospodăriile încep să se întremeze, diverse amenajări, reparaţii, îmbunătăţiri au loc.

Trecerea de la ţăran la agricultor, consumată în perioade şi ritmuri diferite în Occident, nu a fost însă nici prevăzută, nici dorită de către guvernele care s-au succedat după 1990. Lipsa unei viziuni coerente a condus la o situaţie atipică şi polarizată a României în contextul european: suntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ 50%) şi cel mai mare procent de ocupare în agricultură (30%, de aproximativ şapte ori mai mare decât media europeană), dar cu cele mai mici exploataţii agricole din Europa. România este „o ţară cu două agriculturi”, în care „ruptura între agricultura de subzistenţă şi fermele foarte mari face ca distribuţia subvenţiilor să fie cea mai inechitabilă din UE” (CRPE,  2009).

Decooperativizarea este însoţită de o dezindustrializare prezentată ca sine qua non al tranziţiei la economia de piaţă. Ea produce însă rapid primii şomeri şi limitează accesul tinerilor din sate la oraş. Rezultatul este o răsturnare epocală a fluxurilor migratorii: începând cu anul 1997, componenta urban-rurală devine direcţia principală de migraţie. Această migraţie de întoarcere va alimenta noile valuri de migraţie externă.

Pentru tinerii rurali slab calificaţi şi devalorizaţi, migraţia externă s-a impus aproape de la sine ca singura soluţie de acces la binefacerile societăţii de consum. Sondajele indică faptul că aproximativ 90% din remitențele migranților externi au fost investite în gospodărie, de la locuinţă la bunuri de larg consum şi întreţinere.

Investiţia materială şi simbolică în gospodărie devine o aspiraţie cu valoare de fenomen social total, schimbând profund aspectul şi sensurile lumii rurale: „Una e să fii proprietar de Mercedes 4X4 şi alta e să fii de Trabant! Aşa şi cu asta. Una e să ai casa făcută ca lumea, aşa, cum arată un Mercedes, şi alta e să ai o casă în paiantă sau făcută din pământ, din alea.” (I. B., 48 ani). Semnificativ este faptul că acest „Mercedes” al viselor rurale rămâne distincţia domestică şi comună a locuinţei mai degrabă decât aceea individuală a îmbrăcăminţii şi altor bunuri de uz personal.

Apare astfel fenomenul „caselor făloase”, care înlocuieşte vechile locuinţe cu unele integral noi, a căror menire este în primul rând de a pune în scenă reuşita socială. Ca atare, exteriorul şi faţada erau esenţiale: „Să vadă lumea cât de frumos e, că înăuntru poate nu intră oricine. Şi sunt persoane care, eu ştiu, nu intri la ele în casă niciodată. (…) Dacă afară e nemaipomenit, cred că şi în casă e şi mai şi!” (E. I., 40 ani). Ceea ce se urmărea era deci în primul rând „impresia artistică” şi nu utilitatea. Într-un mod foarte particular, apare o prevalenţă a ornamentalului asupra funcţionalului, pe care David  Muggleton o consideră drept o trăsătură de fundal a postmodernismului.

Se instalează astfel ceea ce în Oaş se cheamă explicit „lupta în căşi”: „A fost o ambiţie mai mult a soţiei, că şi fratele ei, la vale, are o casă mare şi el. (…) Vreau să fac şi eu o casă oleacă mai mare ca a lu’ nenea! O ambiţie de familie, să zicem.” (I. P., 42 ani). O „casă făloasă” e şi o probă de onorabilitate în sat: „Că unu’ care n-are nici o situaţie materială ca lumea, nu face nici o impresie bună şi nici nu te aștepți la ceva bun din partea lui. Or, unul care are cât de cât o casă frumoasă, deci o gospodărie frumoasă, ai altă impresie despre el. Și întotdeauna te aștepți totuşi la nişte lucruri bune. Adică un om cu care ai ce să discuţi.”(P. B., 39 ani).

Muncile gospodăriei se retrag tot mai mult spre spatele clădirii şi sunt lăsate în seama bătrânilor. Concomitent, începe să se reducă numărul de animale din ogradă şi creşte interesul pentru flori. Stilistic, ce au toate aceste case în comun este excesul: de volum, de camere, de vizibilitate, de influenţe. De asemenea, ele reprezintă într-un mod asumat ostentatoriu o ruptură faţă de trecutul şi localul „ţărănesc”: gospodăria practic dispare pentru a face loc unei locuiri declarativ „moderne” şi „în rând cu lumea” largă la care în sfârşit au acces locuitorii săi.

Din unitate productivă şi funcţională, gospodăria devine tot mai mult showroom al unei modernităţi asumate, cu vagi tente de hedonism postmodern. Comunitatea de „vecinătate” se destramă ca „fraternitate economică” pentru a rămâne tot mai mult doar un spaţiu de „recunoaştere socială” al acestei reuşite. Funcţionalul este neglijat în detrimentul simbolicului şi ajunge să se răzbune prin apariţia unor disfuncţionalităţi constructive. Ce este cel mai important se află în sensul pe care aceste transformări îl capătă pentru actorii înşişi: după ce a fost o formă de „rezistenţă” la un stat tiranic, spaţiul domestic pare să fie o formă de emancipare în raport cu un stat care a devenit Deus otiosus.

Casa rustică: o întoarcere acasă?

Deşi, la prima vedere, „rusticul” face parte din aceeaşi familie a caselor făloase, este un fenomen relativ recent în lumea satului românesc. El nu este atât un stil arhitectonic, cât o declaraţie de gust: Am  vrut să facem ceva frumos!Nu există, deocamdată cel puţin, un tip de casă ce poate fi numită rustică, dar au apărut o serie de elemente care însoţesc construcțiile pentru a-i distinge pe proprietari prin realizarea unui efect estetic sui generis. S-ar putea vorbi mai degrabă despre o rusticizare, folosind un repertoriu mai mult sau mai puţin comun, disponibil pe piaţă, şi care a devenit de curând un discurs explicit de reapropriere simbolică a ruralului în chiar inima ruralului.

Încă de la apariţia sa, „rusticul” a fost un limbaj al imitaţiei şi simulării. Originile sale în artă sunt legate de acel „naturalism” care înfloreşte în secolul XVI, opunându-se idealului normativ al idealismului clasic. În domeniul locativ, acest „naturalism” se traduce prin imitarea „ţarănescului” şi a vieţii la ţară ca fiind autentic „naturale” – sau în orice caz mai apropiate de natură. În aceste cazuri, „rusticul” este mai degrabă un limbaj prin care categorii urbane şi înstărite îşi exprimă gustul pentru simplitatea naturală şi autenticitatea vieţii de la ţară, valorizând-o astfel într-un registru estetic şi, eventual, existenţial. Pe de altă parte, ancorarea în tradiţii naţionale şi/sau regionale devine în multe cazuri o preocupare a statului, generând curente arhitecturale naţionale. A fost şi cazul României în toată perioada de construcţie naţională, când arhitecţi cu viziuni diferite au convers în naşterea unui „stil naţional românesc’” impulsionat în mare măsură de exemplul francez dar inspirat (şi) din arhitectura vernaculară din diferite zone privilegiate ale ţării. În timpul comunismului, rusticul s-a refugiat în ornamental şi festiv, la Şura Dacilor şi alte localuri asemănătoare, destinate mai ales turiştilor străini şi care puneau în scenă o ruralitate neaoşă şi extravagantă.

După căderea comunismului, „stilul rustic” se aliniază rapid tendinţelor existente pe piaţa mondială. Țăranii se inspiră din reviste, consultă internetul, cumpără vaci de plastic din Polonia şi mobilier pentru grădină de la Ikea. Pensiunile şi restaurantele fac tot mai mult uz de o ambianţă rustică ce promite o „experienţă de neuitat”. Edilii încep să se întreacă în mobilier urban de tip rustic, de la simple amenajări stradale din lemn şi până la cel mai mare ou încondeiat din lume. În sfârşit, în ultimii ani s-a extins rapid o piaţă de nişă a „produselor de calitate”, marketizând – uneori în exces – tradiţionalul, localul şi, în ultimă instanţă, autenticul ţărănesc.

Ceea ce diferenţiază fenomenul relativ recent al „casei rustice” din satele româneşti este astfel faptul că în acest caz „rusticul” devine auto-referenţial. Acest „rustic” este realizat la ţară, de către ţărani, pentru a-i exprima pe ei înşişi şi, eventual, pentru a fi admirat de vecinii lor ţărani: din referinţă pentru alţii, ruralul devine auto-simulare cu sens.

În cele ce urmează, vom încerca să ilustrăm acest fenomen recurgând la răspunsurile înregistrate la un chestionar vizual aplicat aleator unui număr de o sută de subiecţi între 20 şi 70 de ani din comunele Cacica şi Pucheni în 2009 şi 2010, precum şi la interviurile care le-au însoţit.

Răspândirea elementelor rustice este încă relativ redusă în ambele localităţi. Foişorul este prezent în 5% dintre gospodăriile din Cacica şi 21% dintre cele din Pucheni, balansoarul în 12% respectiv 24%, iar diversele piese de mobilier rustic în 15%, respectiv 20%. Pe de altă parte, 43% dintre gospodarii din Cacica şi 61% dintre cei din Pucheni mai au vacă. Doar 7%, respectiv 6% având şi vacă şi foişor sau balansoar. Unii exprimă clar această incompatibilitate: „Lumea nu mai face azi coteţe, nu mai vrea să se asuprească să crească animale. Mai degrabă face ceva rustic.” (Femeie din Pucheni, 2010)

Cel mai important element rămâne casa. Am prezentat opt imagini de case de diferite stiluri, una dintre ele având un „aspect rustic”. Întrebaţi cum ar vrea să arate casa pe care şi-ar construi-o dacă ar avea banii necesari, imaginea „casei rustice” a întrunit majoritatea preferinţelor.

Gustul rustic pare să fie în plină creştere, fiind mai prezent la subiecţii sub 40 de ani.. Complementar, acest gust pare să fie totodată şi mai coerent, fapt sugerat de dispersia considerabil mai mică la tineri comparativ cu vârstnicii, pentru toate întrebările referitoare la preferinţele pentru rustic. Preferinţa pentru „casa rustică” s-a manifestat în 67% din răspunsurile „tinerilor” din Cacica şi în 50% din răspunsurile „vârstnicilor”.

Grădina de flori rămâne o aspiraţie transgeneraţională puternică, mai ales în rândul femeilor: „Curtea… am o ambiţie pe curte. Muream când trecea vaca şi-mi mânca florile, muream că trebuia s-o scot pe-aici, pe-aici prin curte. Flori peste tot… Am cositoare d-aia de-un milion, fac gazon, o curăţ mereu ca să fie curtea frumoasă… Păi da asta e, ăsta e nivelu’ nostru, aşa să fim să fie frumos, nu băligar şi astea. Gata, s-a dus cu băligaru’!’ (A.H., 39 ani, Pucheni).

În sfârşit, după cum era de aşteptat, lemnul este vedeta acestor preferinţe. De cele mai multe ori, în interviurile care au însoţit chestionarul, oamenii ţineau să ne precizeze că lemnul este specific pentru zona lor şi că prin această folosire a lemnului ei nu fac decât să se întoarcă la tradiţiile locului.

Suntem o cultură a lemnului. Viaţa cotidiană a ţăranului este înconjurată de lemn. În panteonul identitar românesc, bisericile, casele, porţile şi mobilierul de lemn sunt la loc de cinste. Lemnul este o „încorporare fizică” a „îngrijirii” spaţiului domestic, configurând astfel o românitate domestică exemplară, o subiectivitate specifică a lui acasă.

Revalorizarea emblematică a lemnului în casele rustice, după afişarea ostentativă a prefabricatelor, sticlei şi fierului din casele făloase, pare să marcheze o reorientare a subiectivităţii locatarilor către local şi trecut. Din „reactivă”, gospodăria devine tot mai mult „expresivă”: prin practicarea rusticului, locuitorul de la ţară pare să se întoarcă acasă.

Domesticirea modernităţii, recunoaştere socială şi autenticitate

Gospodăriile difuze, casele făloase sau apariţia caselor rustice sunt, desigur, materializarea unor transformări societale profunde. Pentru constructorii lor, ele sunt însă în primul rând expresia căutării unui sens personal în această brave new world. Vom încerca în continuare să facem câţiva paşi spre înţelegerea acestui sens identitar, întorcându-ne privirile spre subiectivitatea actorilor înşişi.

Casele recente sunt şi o declaraţie de emancipare a unei populaţii care a fost periferializată şi pentru care „modernizarea” este o revanşă istorică: „Deci, trăindu-se pe timpuri neavând lumină, neavând electricitate, neavând gaze, neavând… lumea trăind practic în beznă, într-un întuneric, fiind izolaţi de oraş, de comunitate, şi-au zis că e momentul să iasă şi ei cumva la suprafaţă”. Această „ieşire la suprafaţă” se face în primul rând prin afişarea elementelor percepute ca definitorii pentru spaţiul de referinţă al modernităţii. Acel „ceva frumos” din explicaţiile iubitorilor de rustic înseamnă „modern”, „ca la oraş”, „ca în Occident”. Se pare că ceea ce pretindea Constantin Noica, declarând că „noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei” sunt pe cale să realizeze ţăranii înşişi în prezent. Şi se realizează din interior, de jos în sus, după decenii de modernizare din afară şi de la centru. Din obiect al modernizării, populaţia rurală pretinde astfel să devină subiect al modernităţii.

În cazul rusticului, această tentaţie a modernităţii este aparent contradictorie şi hibridă. Un tânăr din Cacica rezumă: „rusticul e modern şi e tradiţional în acelaşi timp”. Formulările de acest gen, mai mult sau mai puţin clare, abundă în interviuri, sugerând o formă de „hibriditate” sau „glocalizare”. Marca sa distinctivă este exact acest efort de sinteză între un timp nou şi totodată vechi, un spaţiu care să fie în acelaşi timp „la noi, la ţară” şi oriunde în „lumea civilizată”. Rusticul articulează nevoia răspândită de modernizare (fie ea şi reziduală) cu aceea mai recentă de conservare a unui spirit al locului (fie el şi fantasmat), într-un mod care să le confere actorilor un sens existenţial.

Apare astfel întrebarea cu care se deschide, de fapt, orice vizită într-un sat cu „case făloase” sau „rustice”: de ce este investitura modernităţii realizată într-un mod atât de „iraţional”?

Acest aspect „iraţional” este mult diminuat, cred, dacă încercăm să privim casele recente din satul românesc prin prisma teoriei „recunoaşterii”. Şi aceasta în primul rând deoarece casele cu pricina nu au atât o utilitate intrinsecă sau derivată, cât un rost social.

De la originile sale, exprimate cel mai plenar în opera de tinereţe a lui Hegel, recunoaşterea (Anerkennung) plasează idealul etic în relaţie şi nu în individ. Ceea ce îi mână în luptă pe oameni nu rezidă în trebuinţele şi interesele egoiste ale individului, ci în privirea Celuilalt, în recunoaşterea care consfinţeşte apartenenţa şi evită excluderea. Chiar şi cele mai intime şi subiective „alegeri” ale noastre privind propria identitate şi împlinire sunt mediate astfel de recunoaşterea „celuilalt semnificativ”: autonomia fiecăruia este rezultatul luptei pentru recunoaştere cu toţi ceilalţi. Pe scurt, suntem funciar dependenţi – şi fericiţi să fim astfel.

Lupta pentru recunoaştere pare a fi căpătat sensuri suplimentare în modernitate. Nevoia de recunoaştere devine un ideal care poate genera mişcări colective de emancipare, politici globale de recunoaştere dar şi mult mai modeste aspiraţii individuale. Este ceea ce ne interesează, de fapt, în cele de faţă.

„Lupta în căşi” despre care vorbesc oşenii şi pe care o practică mai toţi locuitorii satelor noastre se înscrie şi ea în această sferă a luptei pentru recunoaşterea socială. Originată de cele mai multe ori în relaţiile de muncă din străinătate, de unde provine de obicei surplusul relativ ce va fi investit în case, această luptă pentru recunoaştere are la bază „experienţe negative” şi „aşteptări frustrate”, acea „nerecunoaştere” (Missachtung) care nu se transformă în discurs public. Este vorba deci mai degrabă despre o recunoaştere orizontală, din partea „vecinătăţii”, şi nu una verticală, politică sau administrativă, din partea statului sau a organizaţiilor. O luptă pentru recunoaştere care se poartă aici nu din vreun soi de patriotism, fie el şi local, sau de conservatorism ţărănesc, ci în primul rând deoarece acolo şansele de recunoaştere socială sunt raţional şi empiric reduse, iar excluderea (fie ea şi doar percepută) produce suferinţă (fie şi neexplicită). În mod aparent paradoxal, o „experienţă negativă” de muncă acolo îşi capătă recunoaşterea – şi astfel sensul – printr-un consum iraţional aici.

În ultimă instanţă, ceea ce face să transpară o astfel de analiză succesivă, depăşind impresia iniţială de iraţionalitate şi/sau de kitsch, este peisajul sensului. Dincolo de formulările adesea confuze ale subiecţilor noştri, răzbate o căutare a autenticităţii ca răspuns la o pierdere a sensului proprie lumii moderne. Concret, toate aceste comportamente constructive au un rost pentru subiecţi iar urmărirea lui produce plăcere: construcţia materială a caselor constituie o împlinire subiectivă de sine mult dincolo de utilitatea raţională (discutabilă) a acestora.

Trebuie să vorbim, astfel, despre autenticitate. Nu în sensul clasic, în care nici un etnograf nu ar accepta vreodată să considere recentele case rustice ca fiind în vreun fel „autentice”, ci în acela ancorat în lumea recentă, al unei căutări febrile a autenticităţii de sine.

Cultura autenticităţii nu se reduce la această componentă subiectivă a împlinirii de sine, care ar risca să cadă în extremele individualismului şi relativismului. O identitate autentică necesită şi o recunoaştere venită din afara sinelui. Am putea defini autenticitatea ca o recunoaştere de sine născută în privirea Celuilalt şi nu într-un dialog autist cu Sinele.

Idealul autenticităţii poate fi întrevăzut în spatele tuturor formelor locative la care ne-am referit, diferenţa dintre ele putând fi descrisă ca o glisare a accentului dinspre recunoaştere spre autenticitate, de la o fază de rebeliune exprimată „de ochii lumii”, în cazul „caselor făloase”, la una de repliere pe sensul personal şi regăsire a lui în imaginarul unui trecut şi a unui local împărtăşite, în cazul gustului rustic. Această trecere se poate citi şi în diferenţa de îngrijire a spaţiilor locative: dacă primele sunt mai degrabă un bricolaj competitiv al cărui sens rămâne în principal exterior (şi în consecinţă sunt adesea nelocuite), casele rustice marchează trecerea spre împlinirea de sine şi capătă un sens intrinsec analog esteticului (dovadă plăcerea declarată a îngrijirii grădinilor şi preocuparea explicită pentru „ceva frumos”).

În concluzie, gospodăria pare să-şi păstreze, într-o anumită măsură, centralitatea sa de unitate socială de referinţă în lumea satului. Dincolo de termenii (prea) generici de glocalizare sau hibridizare, această domesticire a modernităţii conferă o fizionomie relativ particulară acestor fenomene altminteri cât se poate de generale. Complementar, abordarea ei în termeni de luptă pentru recunoaştere socială şi căutare a autenticităţii relevă şi un sens mai profund al acestui fenomen, ce ar putea fi perceput altminteri ca simplă ostentaţie sau chiar iraţionalitate. Pe de altă parte, prin aceleaşi mecanisme, gospodăria se desprinde tot mai mult de „vecinătate” şi se individualizează, marcând o reală emancipare – şi modernizare – a locuitorilor satului românesc. Politicile de dezvoltare rurală pot de acum să-şi revizuiască şi ele strategiile, luând în considerare schimbarea de condiţie a destinatarilor lor.

 

Bibliografie selectivă

Honneth, A. (1995) The Struggle for recognition. The Moral Grammar of Social Conflicts. Cambridge, Massachusetts: The MIT Press.

Weber, M. (1934/1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti: Editura Humanitas.
Weber, M. (1995) Economie et société / 2. L’organisation et les puissances de la société dans leur rapport avec l’économie. Paris: Editura Plot.

*** (2009) O ţară şi două agriculturi. România şi reforma Politicii Agricole Comune a UE, CRPE, Policy Memo nr. 4, octombrie, expert politici agricole: Lucian Luca, editor: Cristian Ghinea.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.