‘R evenirea la normalitate’ este expresia anilor pandemiei. ‘Back to normal’ a fost folosit de peste 8 milioane de ori în pagini de internet, în contexte legate de pandemie, doar în ultimul an. Speranța revenirii la normalitate a fost produsul primei carantine. În fața unor tensiuni sociale tot mai acute cauzate de politicile sanitare, această speranță pare acum terenul comun pe care se întâlnesc guverne și cetățeni, cei care respectă normele sanitare și haiducii pandemiei, vaccinați și anti-vacciniști. Speranța revenirii la normalitate trebuie însă examinată critic. Ecologia politică oferă o astfel de critică, aplicabilă relațiilor dintre natură și societate în orașele carantinate. Vom porni de la ideea că distrugerea naturii și dezechilibrele sociale sunt parte ale aceluiași fenomen și au aceleași cauze, înrădăcinate în ‘regimul extractiv’ al resurselor naturale[1]. Acest regim extractiv a împins continuu frontierele geografice ale activităților umane și dezvoltării economice, perturbând echilibre ecologice, destabilizând comunități și generând nenumărate crize. Pandemia COVID-19 este doar una dintre acestea. Din această perspectivă, revenirea la normalitate este revenirea la condiția de criză socială și ecologică permanentă.

Din punct de vedere social, revenirea la normalitate nu are sens pentru marginalizații acestei lumi. Pentru cei săraci și oprimați, pentru refugiați și sinistrați, pentru victimele războaielor, până la urmă pentru majoritatea omenirii, mesajul revenirii la normalitate ascunde realitatea cinică a nedreptăților globale. Pentru mulți dintre aceștia, revenirea la normalitate poate însemna cel mult intensificarea eforturilor organizațiilor internaționale de a gestiona crizele umanitare. Grupurile marginalizate au suportat mai greu efectele pandemiei, cu rate mai mari ale infectării, rate mai mari ale decesului, recuperare medicală mai lungă și refacere economică dificilă. Sute de milioane de locuri de muncă au fost afectate. Se anticipează o creștere îngrijorătoare a sărăciei globale. Accesul inegal al țărilor la vaccinuri accentuează dramatic aceste probleme. Pandemia COVID-19 a pus în lumină inegalități globale și locale, care s-au adâncit și mai mult în această perioadă.

Pentru natură, revenirea la normalitate este definiția crizei ecologice planetare. Revenirea la minarea resurselor naturale pentru a alimenta capitalismul global reprezintă reluarea distrugerii ireversibile a ecosistemelor. Reducerea activităților distructive la începutul pandemiei a oferit speranțe pentru protejarea mediului. Scăderea poluării atmosferice a fost imediată. Producția industrială și consumul au scăzut, cu multiple beneficii ecologice. Curând însă, niveluri record ale poluării și degradării mediului au fost din nou atinse. Mai mult, au proliferat noi forme de distrugere a mediului, cum ar fi cele legate de produsele de igienizare și de protecție sanitară. Măști chirurgicale se găsesc acum inclusiv în apele oceanelor, accentuând imensa problemă a poluării cu plastic. Trecerea în online a stimulat producția și vânzarea de noi echipamente electronice, în paralel cu debarasarea de cele considerate depășite tehnologic. Toate acestea au accentuat de fapt criza ecologică globală.

Orașul a fost un spațiu de manifestare a noi relații natură-societate. Ecologia politică urbană deschide variate posibilități de explorare a acestora[2]. Primele momente ale carantinei au creat un context observațional unic, care a oferit simultan și condiții pentru recompunerea relațiilor natură-societate. Retragerea automobilelor de pe străzi nu doar a redus poluarea, dar a făcut orașele mai agreabile și a creat imediat noi oportunități pentru experimentarea unor interacțiuni diferite cu spațiul urban. Nu atât orașele fără oameni, cât absența automobilelor a bulversat imaginea metropolelor globale și a creat posibilități de explorare a mobilităților alternative. Pentru o scurtă perioadă, orașele au fost ale pietonilor și bicicliștilor. Inclusiv perspectiva asupra peisajelor îndepărtate s-a transformat: în Punjab, locuitorii orașelor extrem de poluate anterior pandemiei vedeau pentru prima dată în viață crestele Himalayei. Oprirea temporară a turismului global a permis marilor orașe turistice să înceapă un proces de regenerare ecologică. Webcam-urile arătau stațiuni montane închise în Alpi, imagine unică în munții aglomerați ai Europei și puternic afectați ecologic de industria sporturilor de iarnă. Toate aceste evenimente pot genera un anumit optimism ecologic, inclusiv în legătură cu reinventarea turismului în post-pandemie[3].

Așa-zisa ‘revenire a naturii’ în orașele carantinate a deschis un orizont nou de explorare a condiției socio-ecologice urbane. Un moment de excepție în ecologia urbană a fost apariția animalelor sălbatice în orașele carantinate, inclusiv în centre turistice ca Veneția sau Barcelona. Presa internațională publica titluri precum ‘binecuvântarea unei perioade de liniște’, ‘natura eliberată în carantină’, ‘coronavirus: animalele sălbatice se bucură de libertatea unei lumi mai liniștite’. Din perspectiva ecologiei politice, aceste situații pot fi folosite pentru a ne reaminti că natura urbană include viața sălbatică, că granițele dintre orașe și natura sălbatică sunt fluide și că e necesară conștientizarea formelor diverse ale naturii în mediul urban, natură care are nevoie de recunoaștere și protecție[4]. În general, pandemia a transformat interacțiunile dintre natură și societate[5] mult dincolo de mediul urban.

În timp ce toate aceste evoluții ar trebui poate să ne alimenteze optimismul, ecologia politică oferă o perspectivă critică. Mai întâi, beneficiile ameliorării temporare a calității mediului înconjurător au fost inegal distribuite, rezervate adesea unor minorități privilegiate economic și social. De cele mai multe ori, acest acces inegal are o componentă de clasă sau rasă. Distribuirea inegală a beneficiilor ecologice ale carantinării orașelor semnalează adânci inegalități structurale. Pe de o parte, sunt cei care trăiesc în condiții de securitate economică, cei cu valori post-materialiste, care au putut explora spațiile de libertate deschise de carantinare și condiția ecologică specială a orașelor carantinate. Cei care s-au bucurat de oportunitățile deschise de pandemie și carantinare au avut un privilegiu social, inaccesibil sau fără sens pentru majoritatea populației și, mai ales, pentru categoriile sociale marginalizate. Pe de altă parte, din perspectivă ecologică, îngrijorează faptul că momentul de respiro al naturii în carantină a fost urmat de reluarea agresivă a politicilor bazate pe creștere economică, model dependent de regimul extractiv al resurselor naturale.

Din perspectiva ecologiei politice, actuala pandemie a fost previzibilă și confirmă doar dezastrul produs de economia globală extractivă, care a împins granițele societății tot mai adânc în natura sălbatică. Deși pandemia ‘a părut ceva nou sau abrupt publicului larg, este o consecință conjuncturală a unor procese globale puse în mișcare cu secole în urmă’[6]. Defrișarea pădurilor tropicale și comerțul cu animale sălbatice au fost două dintre cele mai intens discutate subiecte de ecologie politică. Popularizarea subiectului zoonozelor problematizează încă o dată relațiile natură-societate constituite de economia globală. Din păcate, în locul unei dezbateri critice despre capitalismul global, despre privatizarea și exploatarea mediului, subiectul a fost preponderent abordat din perspectiva unei responsabilități difuze a omenirii care a maltratat natura, care ar fi ripostat în acest fel. Aceste narațiuni mai degrabă personifică natura și disipează responsabilitățile decât să indice cauze ale crizei socio-ecologice și să contureze soluții. Astfel, titluri frecvente în primele luni ale pandemiei au anunțat că ‘natura ne transmite un mesaj’, că ‘ne-am făcut-o cu mâna noastră’, prin ‘tratarea promiscuă a naturii’ și că acesta este doar ‘vârful aisbergului’. Blamarea piețelor din China a fost, de asemenea, o modalitate de a ocoli responsabilitățile globale pentru pandemie. Trebuie însă remarcat faptul că întreaga comunitate științifică a transmis consecvent semnale de alarmă de câteva decenii deja, iar aceste mesaje au fost acum în sfârșit intens difuzate mediatic.

Capitalizând consensul științific referitor la originea pandemiilor, ecologia politică explorează mai departe critic iluzia posibilității de a exploata continuu și a repara selectiv ecosistemele. Această iluzie a controlului naturii este parte din chiar ideologia care susține capitalismul global și regimul extractiv al resurselor naturale. Acest regim extractiv generează permanent crize ecologice și sociale. În acest sens, pandemia actuală este un ‘dezastru nenatural’[7] și anunță posibilitatea ca pandemiile să devină o stare de normalitate, iar nu una de excepție. De aceea, nu de natura personalizată care aruncă în noi cu viruși creați în laboratoarele junglei ar trebui să ne temem, ci de modelul bazat pe creștere economică infinită, pe minarea continuă a resurselor naturale și pe adânci inegalități sociale. Or, tocmai acest model stă în spatele imperativului revenirii la normalitate.

Orașele carantinate oferă contexte observaționale critice și indică posibilități de reformă a politicii mediului. Din perspectiva ecologiei politice, interesează cum pot fi incluse în politica mediului atât imperativul protejării naturii, cât și cel al dreptății sociale. Pandemia a adâncit multiple inegalități sociale: săracii, persoanele de culoare, cele fără adăpost, refugiații, persoanele cu dizabilități au suportat costuri incomparabil mai mari ale pandemiei față de elitele economice. Consecințele ecologice ale orașelor carantinate au fost distribuite inegal, cu beneficii experimentate diferit în funcție de apartenența socială și de poziția economică și costuri suportate mai ales de cei marginalizați. Carantinele au problematizat și separația ecologică dintre sate și orașe. Mediul spațiului rural a continuat să fie exploatat prin agricultură intensivă, despăduriri, prin economia extractivă în general. Ecologia politică arată că mediul rural este un hinterland al marilor orașe, în care este localizată producția agricolă globală și exploatarea resurselor naturale, iar nu un spațiu socio-ecologic autonom. Această tratare a spațiului extra-urban ca teren de extracție și producție generează crize multiple, precum pandemia actuală. Astfel, putem înțelege cum pandemia COVID-19 a avut epicentrul în ‘periferia globală urbană’[8].

La final, ne putem aminti expresia atribuită lui Churchill, ‘nu irosi niciodată o bună criză’. Criza medicală s-a dovedit a fi înrădăcinată într-o criză profundă, deopotrivă ecologică și socială. E o criză structurală, nu conjuncturală[9], generată de economia extractivă, care minează continuu resurse naturale la nivel global într-un sistem social profund inegalitar. Ecologia politică propune o critică radicală a capitalismului extractiv, a distrugerii naturii și a inegalităților sociale extreme corelative acestuia. Pandemia oferă statelor și societăților un prilej unic pentru a experimenta reforme sociale și ecologice. Știm că lupta pentru reducerea inegalităților, discriminării și marginalizării sociale nu poate avea loc decât simultan cu regândirea politicii mediului. Până acum, statele lumii au promovat o revenire la normalitate bazată pe același model de creștere, care îmbină minarea resurselor naturale cu inegalitatea și sărăcia, adică pe capitalism extractiv. Acesta nu a putut însă anula conștientizarea alternativelor. Propunerile de reformă includ, de pildă, abandonarea modelului de dezvoltare bazat pe creștere economică, accent pe ‘redistribuire și grijă’, reducerea consumului, agricultură regenerativă sau anularea datoriilor țărilor sărace[10]. Alternativele sunt posibile, așa încât, irosind criza acestei pandemii prin revenirea la normalitate, se normalizează de fapt o profundă criză ecologică și socială.

Bibliografie

[1] Arboleda, Martín. Planetary mine: Territories of extraction under late capitalism. Verso Trade, 2020; Willow, Anna J. Understanding extrACTIVISM: culture and power in natural resource disputes. Routledge, 2018; Engels, Bettina, and Kristina Dietz, eds. Contested extractivism, society and the state: Struggles over mining and land. Springer, 2017.

[2] Gandy, Matthew. “Urban political ecology: a critical reconfiguration.” Progress in Human Geography (2021); Heynen, Nik. “Urban political ecology I: The urban century.” Progress in Human Geography 38.4 (2014): 598-604. Heynen, Nik, Maria Kaika, and Erik Swyngedouw, eds. In the nature of cities: urban political ecology and the politics of urban metabolism. Routledge, 2006.

[3] Mostafanezhad, Mary. “Covid-19 is an unnatural disaster: Hope in revelatory moments of crisis.” Tourism Geographies 22.3 (2020): 639-645.

[4] Evans, James P. “Wildlife corridors: An urban political ecology.” Local Environment 12.2 (2007): 129-152.

[5] Soga, Masashi, et al. “Impacts of the COVID‐19 pandemic on human–nature interactions: Pathways, evidence and implications.” People and Nature (2021).

[6] Sultana, Farhana. “Progress report in Political ecology II: Conjunctures, crises, and critical publics.” Progress in Human Geography (2021), p. 3.

[7] Mostafanezhad, “Covid-19 is an unnatural disaster”.

[8] Biglieri, Samantha, Lorenzo De Vidovich, and Roger Keil. “City as the core of contagion? Repositioning COVID-19 at the social and spatial periphery of urban society.” Cities & Health (2020): 1-3.

[9] Sultana, “Progress report”.

[10] Büscher, Bram, et al. “Planning for a world beyond COVID-19: Five pillars for post-neoliberal development.” World Development 140.105357 (2021).