Titlul vă promite un laser și, ca și pistolul lui Cehov, își va face apariția la momentul potrivit pentru a pune în mișcare intriga acestui articol. Înainte de a porni în căutarea lui și a unui laborator în ai cărui pereți să încercăm să lăsăm urme cu el, trebuie să știți că textul pe care vi-l propun în continuare este o adaptare a introducerii la teza mea de doctorat, prin care mi-am făcut vizibilă poziția din care am condus procesul de cercetare.

Prima variantă a proiectului meu de cercetare își propusese să investigheze modul în care managerii de servicii școlare de consiliere ar fi putut să integreze mai bine tehnologia digitală în serviciile oferite. Nu a durat mult și a devenit evident că drumul pe care îmi propusesem să merg se îndrepta spre eșec. În interviurile și discuțiile preliminare pe care le-am avut cu manageri și practicieni, fenomenele asociate utilizării tehnologiei digitale erau descrise în termeni de certitudini privind lucrurile bune și mai puțin bune care se întâmplau. Singura incertitudine care plana amenințător era când urmau să fie disponibile fonduri pentru achizițiile care ar fi rezolvat lucrurile mai puțin bune și le-ar fi potențat pe cele bune.

Întrebarea pe care mi-am pus-o în urma acestor experiențe a fost: „Eu ce pot să cercetez în această realitate lipsită dileme?”, iar răspunsul a venit imediat: „Nu prea multe!”. Impasul a acoperit aproape în întregime primul an al stagiului meu doctoral, pe care-l începusem în toamna lui 2018.

Evenimentul care m-a ajutat să-l depășesc a fost participare la Școala Doctorală de Vară ECADOC (European Doctoral Programme in Career Guidance and Counselling) din 2019. Aceasta a fost pentru mine o experiență care mi-a dat acces la persoane implicate în cercetarea în consilierea în carieră la nivel global. Până în acel moment avusesem acces doar la gânduri materializate pe hârtie, al căror eșafodaj fusese înlăturat și făcut invizibil.

Ca să pun în evidență semnificația acestei experiențe, trebuie să facem un drum de câteva decenii înapoi în timp. În 1982, ca urmare a unei succesiuni absurde de evenimente, cunoscute sub numele de „Afacerea meditația transcendentală” (Jela et al., 2004), cercetarea în psihologie și științele educației a fost interzisă de guvernul comunist. Multe persoane din mediul academic au fost obligate să facă munci necalificate, cum ar fi să umple termometrele cu mercur sau muncă brută în procesarea marmurei. Acest eveniment traumatic a rupt legăturile dintre cercetătorii din România și comunitatea globală din aceste domenii și, după mai bine de 40 de ani, cultura epistemică (Knorr-Cetina, 1999) încă are mult de lucru pentru a se reconecta la rețelele de producere a cunoașterii.

„Și cum e asta pentru tine o problemă?” v-ați putea întreba. Comunitate foarte mică de practicieni în cercetarea în consilierea carierei, adesea încărcați cu numeroase sarcini administrative, a fost foarte suportivă, în limitele puținelor resurse disponibile. Iată de ce am fost nevoit să pun lucrurile cap la cap folosind mai mult diagrame decât de sprijin colegial.

La ce conferințe să mă duc? Câtă informație să strâng? Ce publicații să vizez? Care sunt practicile de traducere a discuțiilor informale? Toate aceste informații și abilități au fost dobândite în mod explicit de mulți dintre colegi mei doctoranzi și deja deveniseră cunoaștere tacită. Problema cu redescoperirea cunoașterii prin intermediul diagramelor (Collins, 1985) este faptul că-i lipsesc elemente esențiale legate de cum poate fi reasamblat în practică obiectul pe care-l fac mobil (Latour, 1999).

La începutul anilor ’70 mai multe grupuri de fizicieni de la diferite laboratoare au încercat să recreeze un tip de laser – Transversely Excited Atmospheric laser – pornind de la schemele publicate de grupul care-l asamblase pentru prima dată. Rezultatul a fost că “no scientist succeeded in building a laser by using only information found in published or other written sources” (Collins, 1985, p. 55). Doar echipele care au avut acces direct la membri grupului inițial au reușit să-l reasambleze. Succesul lor, dovedit printr-o urmă lăsată în peretele laboratorului, depindea de cunoaștere tacită și enculturație (Collins, 1985, p. 51-78).

Dacă voiam să produc cunoaștere care să continue și să extindă practicile existente, trebuia să trec de la un model algoritmic spre unul bazat pe enculturație. O experiență cheie în acest sens a fost cea de supervizare academică colectivă (Nordentoft et al., 2013), practicată la școlile de vară ECADOC. Modelul este simplu: un număr mic de cercetători doctorali, alături de doi cercetători cu experiență reflectă în comun asupra unui aspect propus de fiecare cercetător doctoral într-o succesiune scurtă (prezentare – feedback – răspuns la feedback) și clar delimitată. Cele trei participări la experiența ECADOC (2019, 2020 și 2024) au făcut vizibil pentru mine acel eșafodaj al construcției cunoașterii științifice.

O altă sursă semnificativă de material de enculturație au fost poveștile personale ale altor cercetători și cercetătoare precum Karin Knorr-Cetina (LSU VE_LAB, 2013), David Blustein (Duffy, 2019a) sau Lisa Flores (Duffy, 2019b). Retrăirea prin intermediar a unor evenimente care au definit consilierea în carieră și sociologia cunoașterii științifice a fost o experiență intensă și hrănitoare, chiar și în lipsa unei imagini complete asupra cadrului istoric în care s-au desfășurat.

Practica care m-a ajutat să fac pasul hotărâtor a fost participarea la grupuri de discuții online colegiale cărora m-am alăturat după școlile de vară ECADOC. Ele mi-au oferit o fereastră spre modul în care colegii și colegele mele navigau provocările profesionale și personale pe care le întâlneau în mod regulat.

În acest punct aveam răspunsul la întrebarea „Cum voi măsura succesul?” – evident, făcând o gaură în peretele laboratorului. Totuși, acest lucru nu mă apropia prea mult de succes, deoarece, înainte de a asambla aparatul cu care să fac gaura, trebuia să am și un laborator al cărui perete să-l găuresc.

La școala de vară ECADOC din Malta (2019), una dintre supervizoare mi-a sugerat să iau în considerare teoria actor-rețea (Actor-Network Theory) ca pe o posibilă lentilă teoretică și metodologică. Lucrurile s-au legat în mod fericit, astfel încât, nu după mult timp, am intrat în posesia propriului meu laborator. Cum a fost posibil? Pe cât de ușor, pe atât de responsabilizant. Modul în care teoria actor-rețea concepe laboratorul este ca pe un spațiu care nu are exterior (Latour, 1983) – întreaga lume poate fi înțeleasă ca un laborator.

Prin intermediul teoriei actor-rețea (Latour, 2005) am dobândit instrumentele care mi-au permis să creez aparatul de făcut găuri, dar nu este scopul acestui articol să detalieze procesul respectiv. Pentru moment, vă propun să închidem ușa laboratorului (dacă cumva acest lucru este posibil), ca să explorăm alte câteva agenții care au acționat asupra modului în care mi-am structurat cercetarea.

Nu doar ce am folosit este important, ci și ce am ales să nu folosesc. Una dintre cele mai mari dificultăți atunci când am trasat cadrul teoretic în care am operat a fost să mă opresc din a face conexiuni care păreau interesante ca pistă de explorare, dar care subminau articularea cadrului. Poate vor exista în viitor contexte care să justifice o nouă privire asupra datelor colectate, dar pe moment am considerat că e mai bine să le las deoparte.

Să luăm, spre exemplu, următorul schimb pe care l-am avut cu o consilieră școlară privind utilizarea tehnologiei digitale în timpul pandemiei de COVID-19:

Consilieră școlară: Pentru mine realitate ar fi să fim acolo în cabinet.
Cercetător: Ok. Și dacă aceea este realitatea, ce este acum?
Consilieră școlară: Acum este o realitate electronică, să zic așa. Să zic așa că sunt ședințe de consiliere surogat, pentru că sunt factori pe care eu nu-i pot controla.

Comparați acest schimb cu ideile propuse de Slavoj Žižek în legătură cu realitatea virtuală: “What was so shocking about virtual space was not that before there was a ‘real’ reality and now there is only a virtual reality, but through the experience of VR we have somehow retroactively become aware of how there never was ‘real reality‘” (Gutmair & Flor, 1998). În timp ce consiliera lua în considerare ambele realități, ea se plângea de caracterul diminuat al celei de a doua, dar nu opera transferul de proprietăți între ele pentru a ajunge la concluzia lui Žižek că nu există o realitate reală. Genul acesta de observații ar fi putut fi interesante ca critică culturală și politică, dar am considerat că ar fi împins rezultatele cercetării spre un alt tip de cunoaștere și subminau ontologia propusă de teoria actor-rețea.

O întâlnire foarte scurtă, dar semnificativă a fost cu inteligența artificială. Motoarelor de tip GPT, a căror utilizare a devenit comună în ultimii ani – atât ca instrument de muncă, cât și de amuzament – au devenit disponibile mult după ce-mi creionasem cadrul teoretic, dar am vrut să văd dacă modul meu de căutare a literaturii de specialitate nu scăpase lucruri importante. Când i-am cerut lui ChatGPT să mă îndrume spre aplicații ale teoriilor socio-materiale în cercetări de consiliere în carieră, mi-a oferit prompt următoarea halucinație:

Title: “Sociomateriality, career guidance and reflexivity: A comparative analysis of practice in England and Denmark”
Authors: Tristram Hooley, Rie Thomsen, and Ronald Sultana
Published in: British Journal of Guidance & Counselling (2017)

O căutare rapidă în respectivul jurnal va indica absența unui astfel de articol. Modul în care a fost produsă halucinația este transparent pentru persoanele familiarizate cu domeniul consilierii în carieră: tema de cercetare este vagă și lipsită de substanță; persoanele creditate ca autoare sunt bine-cunoscute în domeniu și publicau împreună în perioada respectivă dar nu au preocupări în această zonă; jurnalul ales este unul de vârf.

În experiența mea limitată cu astfel de instrumente, am găsit ecouri ale reflecțiilor lui Adorno și Horkheimer legate de produsele menite să ne distreze (entertainment products) când afirmau că “they merely confirm the victory of technological reason over truth.” (2002, p. 110). În fața noastră se deschide poarta spre un adevăr generat în mod tehnologic. Acest incident nu este menit să discrediteze folosirea tehnologiei, ci să pună reflectorul pe limitele ei.

Lăsând în urmă materialitatea digitalului, vreau să mă întorc la finalul acestui articol spre două aspecte ce țin de materialitatea existenței umane, despre care am auzit foarte puține discuții în jurul meu pe parcursul stagiului doctoral.

Sănătatea mentală a persoanelor care întreprind cercetări doctorale (Visala, 2018) nu a fost parte din nicio problematizare venită din partea universității, nici în curriculum, nici în serviciile de sprijin oferite. Mi-aș dori ca acesta să fie unul dintre primele aspecte care le sunt puse în față noilor cercetători și cercetătoare doctorale. Munca extrem de solicitantă, singurătatea căreia trebuie să-i faci față în cea mai mare parte a timpului, incertitudinile și mizele asociate demersului apasă asupra celor care se încumetă să meargă pe acest drum. Fără sprijin, este ușor să ajungi în locuri întunecate.

Al doilea aspect ține de relațiile de muncă. Folosind conceptualizarea lui Žižek (2002) – “jobs tend to be more and more based on short term contracts, so that the jobless state is the rule, the zero level, and the temporary job the exception.” – pot să spun că, deși am avut multiple contracte temporare, am fost șomer în cea mai mare parte a timpului în care mi-am făcut cercetarea doctorală. Prezența constantă a acestei forme de violență ultra-obiectivă (Balibar, 2015) s-a reflectat în acțiunile mele. Deși am fost în postura privilegiată de a face față situației, cred că nu ar trebui să normalizăm acest fel de a face cercetare.

Utilizarea teoriei actor-rețea presupune plata unui preț (Latour 2005, p. 130), care este mult mai greu de cuantificat și de urmărit decât banii care sunt tranzacționați în timpul creării unui raport de cercetare. Acesta se referă la timpul și efortul necesar pentru a permite actorilor să-și dezvăluie întrepătrunderile, agendele și agenția. Simt că prețul pe care l-am plătit pentru a ajunge la finalul procesului a fost peste ceea ce mi-am permis și le sunt recunoscător celor care au suportat împreună cu mine costurile. Plata a ceea ce pentru mine a fost un preț foarte mare nu constituie și dovada că plata a fost suficientă. Rămâne în sarcina celor care vor parcurge raportul de cercetare și articolele derivate din el să stabilească dacă sunt suficient de bune și dacă, într-adevăr, au reușit să lase o urmă pe zid.

Mihai Iacob este cercetător în consiliere în carieră. A lucrat ca cercetător la Institutul de Științele ale Educației (2008-2020) și a fost cadru didactic asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (Universitatea București) și Facultatea de Sociologie și Psihologie (Universitatea de Vest, Timișoara). Interesele lui de cercetare includ utilizarea tehnologiei digitale în consiliere și de modul în care relația cu actorii non-umani definește exercitarea diferitelor profesii. 

Referințe

Adorno, Th. W. & Horkheimer, M. (2002). Dialectic of enlightenment: philosophical fragments. Stanford, California: Stanford University Press.

Balibar, É. (2015). Violence and civility: On the limits of political philosophy. Columbia University Press.

Collins, H. M. (1985). Changing order: Replication and induction in scientific practice. Sage Publications.

Duffy, R. (Host) (2019a). JCA Podcast with David L. Blustein [Audio podcast episode] https://journals.sagepub.com/page/jca/podcasts

Duffy, R. (Host) (2019b). JCA Podcast with Lisa Flores [Audio podcast episode] https://journals.sagepub.com/page/jca/podcasts

Gutmair, U., & Flor, C. (1998, October 7). Hysteria and Cyberspace. Heise Online. https://www.heise.de/tp/features/Hysteria-and-Cyberspace-3440031.html

Jela, D., Strat, C. & Albu, M. (2004). Afacerea Meditația Transcendentală. Bucharest: Humanitas.

Knorr-Cetina, K. (1999). Epistemic cultures: How the sciences make knowledge. Harvard University Press.

Latour, B. (1983). Give Me a Laboratory and I will Raise the World. In Knorr-Cetina, K. & Mulkay, M. (Eds.) Science Observed: Perspectives on the Social Study of Science. Sage.

Latour, B. (1999) Pandora’s Hope: Essays on the reality of science studies, Cambridge, MA: Harvard University Press.

Latour, B. (2005.) Reassembling the social – an introduction to actor-network theory. Clarendon lectures in management studies. Oxford, UK: Oxford University Press.

LSU VE_LAB (Director). (2013, June 6). Interview Karin Knorr Cetina 2009 edited. https://www.youtube.com/watch?v=f4zCIV945t4

Nordentoft, H. M., Thomsen, R., & Wichmann-Hansen, G. (2013). Collective academic supervision: A model for participation and learning in higher education. Higher Education, 65(5), 581–593. https://doi.org/10.1007/s10734-012-9564-x

Visala, A. (2018, May 15). Kuinka tutkija voi säilyttää mielenterveytensä (rippeet)? Areiopagi.https://www.areiopagi.fi/2018/05/kuinka-tutkija-voi-sailyttaa-mielenterveytensa-rippeet/

Zizek, S. (2002). A cyberspace Lenin: why not?, International Socialism Journal, Issue 95.